Transparența economică se referă la faptul că băncile și alte instituții financiare pun la dispoziție date despre poziția și starea lor financiară. Cu toate acestea, definiția depinde de perspectiva diferitelor domenii de cercetare prin care este examinată, în principal economia monetară, finanțele internaționale, finanțele corporative și altele (de exemplu, economia publică, comerțul internațional, evaluarea activelor și economia muncii). Aceasta poate fi legată de raportarea publică obligatorie a organizațiilor comerciale sau de divulgarea voluntară de către instituțiile guvernamentale, cum ar fi băncile centrale.
Organizația Mondială a Comerțului (OMC) definește transparența economică ca fiind un „grad în care politicile și practicile comerciale, precum și procesul prin care acestea sunt stabilite, sunt deschise și previzibile” (glosarul OMC din 2014). Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD, 2012) se referă la transparență ca la „o stare de fapt în care participanții la procesul de investiții sunt capabili să obțină informații suficiente unii de la alții pentru a lua decizii în cunoștință de cauză și pentru a-și îndeplini obligațiile și angajamentele”. Conform (NBER), există trei ramuri principale: transparența în politica economică, în structurile instituționale din jurul piețelor și în sectorul corporativ.
Transparența fiscală este percepută ca fiind esențială pentru luarea deciziilor în cunoștință de cauză, pentru garantarea unei anumite responsabilități și pentru menținerea disciplinei fiscale. Băncile centrale diferă considerabil în modurile în care au devenit mai transparente.
Istorie De la crizele financiare din economiile de piață emergente din anii 1990, printre care și , slăbiciunea instituțiilor, lipsa de transparență în bilanțurile reale ale firmelor, structurile corporative neinteligibile și piețele financiare de neînțeles s-au dovedit a fi o problemă fundamentală.
Scandalurile ulterioare de fraudă corporativă din Statele Unite și Europa (de exemplu, Enron, , ) de la începutul anilor 2000 au amplificat și mai mult importanța acestei probleme. În cele din urmă, a provocat cereri pentru o mai mare transparență pentru a ajuta la îmbunătățirea guvernanței corporative în Statele Unite și în alte țări industrializate.
Rolul informației asimetrice Pentru a lua în considerare nevoia de transparență economică, trebuie să existe o distribuție asimetrică a informațiilor între diferiți agenți economici. Transparența totală nu înseamnă neapărat că toate informațiile sunt complete și accesibile publicului, ci că nu există nicio asimetrie în distribuirea informațiilor private între acești actori economici.
Creșterea transparenței contribuie la reducerea asimetriilor informaționale. Transparența privind calitatea și intenția (sau efortul) este uneori numită „transparență ex-ante” (asociată cu previzibilitatea), în timp ce „transparența ex-post” înseamnă transparența rezultatelor (asociată cu responsabilitatea).
Cele două tipuri principale de probleme care rezultă din asimetrii sunt și hazardul moral. Distincția între acestea două se bazează pe momentul în care apar: selecția adversă se referă la comportamentul de dinaintea încheierii unui contract, în timp ce hazardul moral descrie acțiunea unei părți după ce contractul a fost deja încheiat. Prima este o consecință a lipsei de informații despre calitate. Cunoașterea variabilă a calității unui produs în industria bunurilor și serviciilor este exemplificată prin problema „lămâilor” (the lemons problem) sau descrisă de situația în care atât investitorii informați, cât și cei neinformați participă pe piețele financiare. Un alt exemplu de pe piața muncii este lipsa de perspectivă a angajatorului cu privire la adevăratele abilități ale viitorului angajat.
Problemele de hazard moral apar din cauza lipsei de informații despre intenție. În acest caz, o parte s-ar putea angaja într-un comportament riscant sau în acțiuni înșelătoare din cauza lipsei de transparență (de exemplu, șoferii asigurați care conduc mai riscant în trafic).
Există o problemă suplimentară care decurge din asimetria informațională în ceea ce privește informațiile despre deficitul de resurse. Lipsa de transparență a prețurilor cauzează o alocare ineficientă a resurselor limitate.
Aplicarea într-o relație de tip mandant-mandatar (principal-agent) O relație mandant-mandatar este aceea în care agentul acționează în numele principalului. Din cauza obiectivelor individuale diferite, principalul cere divulgarea informațiilor despre efort și rezultat pentru a se asigura că agentul nu acționează pur în propriul interes. Aplicarea transparenței care stă la baza relației dintre angajator și angajat, investitor și firmă (proprietar și manager) sau public și guvern are două obiective principale: previzibilitatea și responsabilitatea. Pe baza informațiilor despre opțiunile politice („efort”) și rezultatul („efectul”) deciziilor guvernului (agentului), publicul („principalul”) decide dacă îl menține sau îl înlătură din funcție. În domeniul politicilor publice, accentul se pune pe „transparența ex-post”, în sensul că aceasta îmbunătățește capacitatea electoratului de a trage guvernul la răspundere. Transparența „ex-ante” nu este foarte eficientă în evaluarea acțiunilor guvernului, deoarece electoratul nu este familiarizat cu ceea ce ar trebui să fie deciziile politice optime.
Analiza cost-beneficiu a transparenței O transparență sporită poate îmbunătăți alocarea eficientă a resurselor, poate face guvernele mai responsabile, poate submina puterea intereselor speciale și, astfel, poate duce la politici și instituții mai bune (Glennerster și Shin, 2008, p. 184). În plus, „pe măsură ce transparența îmbunătățită crește eficiența (în special eficiența investițiilor în noi tehnologii), aceasta are potențialul de a stimula creșterea economică” (Forssbaeck și Oxelheim, 2015, p. 17).
De asemenea, reduce costul capitalului pentru o firmă sau un stat. Acest lucru a fost studiat pe comportamentul investițional în piețele emergente. Ori de câte ori exista o transparență insuficientă și apăreau informații negative, investitorii nu puteau distinge între firmele individuale și debitori, prin urmare își retrăgeau investițiile de pe întreaga piață. Această explicație este aplicabilă și . Băncile nu aveau suficiente informații despre solvabilitatea partenerilor lor, ceea ce a dus la prăbușirea pieței interbancare. În concluzie, țările și companiile cu politici transparente au costuri de împrumut mai mici, atrag mai multe investiții și sunt mai puțin susceptibile la crize financiare.
Creșterea transparenței are multe beneficii, așa cum s-a menționat deja, dar implică și multe costuri. Cheltuielile de partea furnizorului/emițătorului se bazează pe producție și diseminare. La fel de importante sunt costurile indirecte ale dezvăluirii informațiilor strategice. Pe de o parte, acest lucru permite firmelor accesul la know-how-ul concurenților lor, crescând astfel eficiența și creșterea în întreaga industrie. Pe de altă parte, implică pierderea avantajului competitiv și a puterii de negociere, ceea ce descurajează firmele să investească în cercetare. Divulgarea informațiilor ar putea reduce asimetriile informaționale dintre investitori, dar poate dezvălui informații sensibile rivalilor.
Un alt exemplu sunt costurile de confidențialitate sau de integritate pentru emițător. Informații precum o predispoziție genetică pentru o boală sau informații medicale despre membrii familiei, dacă ar fi furnizate companiilor de asigurări, ar eficientiza stabilirea prețurilor asigurărilor. Cu toate acestea, pentru mulți, dezvăluirea acestui tip de informații pur și simplu nu ar fi tolerabilă. Pe lângă aceste costuri, există așa-numitele efecte de stimulare. Dacă stimulentul pentru emițător se bazează pe rezultatele monitorizării (involuntare), aceștia vor face acțiuni costisitoare pentru a semnala (în mod înșelător) abilități. Un exemplu perfect în acest sens sunt remunerațiile CEO-urilor derivate din valoarea acțiunilor, care este influențată de abilitatea semnalată a firmei. Cheltuielile inutile cu semnalarea exagerată duc în cele din urmă la reducerea valorii firmei. Acest lucru poate fi aplicabil și intențiilor oficialilor guvernamentali de a-și semnala abilitățile folosind resursele publice.
Destinatarul/solicitantul trebuie să proceseze conținutul informațiilor, ceea ce este, de asemenea, costisitor (proporțional cu precizia informațiilor).
Cercetările arată că beneficiul marginal al creșterii transparenței este descrescător. Leuz și Verrecchia (2000) au descoperit că, dacă transparența atinge un anumit punct, divulgarea ulterioară a informațiilor are o putere redusă în reducerea costului capitalului firmei. În acord cu acest lucru, Plummer și Tafti au descoperit că țările din lumea a treia, unde transparența tinde să fie subdezvoltată, au cel mai mult de câștigat prin creșterea transparenței politicilor. Unii sugerează chiar că beneficiul marginal devine negativ dincolo de un anumit punct. Dacă sunt imprecise, partajarea a prea multor informații cu publicul ar putea provoca ineficiență. Să presupunem că un organism public (de exemplu, o bancă centrală) dezvăluie incertitudini în luarea deciziilor viitoare legate de o anumită marfă (de exemplu, dobânda). Sectorul privat reacționează exagerat, iar volatilitatea pe piața pentru acea marfă escaladează (Geraats, 2002).
Mecanisme de transparență socioeconomică Pentru ca transparența economică să remedieze asimetria, trebuie să existe un mecanism prin care informațiile să fie transferate de la „emițător” (cel informat) la „destinatar” (cel neinformat). Deoarece transparența are și o latură de cerere, pentru a o crește, informațiile trebuie să fie relevante pentru luarea deciziilor destinatarului. Pentru a îmbunătăți libertatea de alegere, aceste mecanisme semnalează implicațiile opțiunilor socioeconomice ale fiecăruia. Există din nou două părți implicate: raportorul care introduce informația în instrument și solicitantul care caută informații legate de alegerile socioeconomice.
Exemple: teste de produse disponibile public, realizate de grupuri de siguranță a consumatorilor informații nutriționale imprimate pe produsele alimentare (uneori impuse prin reglementări oficiale) etichete stabilite de organizații guvernamentale sau neguvernamentale (care indică anumite metode de producție „organică” sau condiții de salariu „echitabile” pentru producători) evaluări și recenzii ale consumatorilor pe magazinele online (amazon.com) site-uri web de comparare a salariilor (glassdoor.com) platforme anonime de dezvăluire a informațiilor clasificate (wikileaks.org)
Toate aceste mecanisme se confruntă cu următoarele provocări:
limbajul — semnificație standardizată și consensuală (de exemplu, la ce companii sau oameni se referă în realitate etichetele din rapoarte) inferența — capacitatea de a filtra și interpreta informațiile relevante pentru ca acestea să poată satisface cererea (internetul fiind un exemplu tipic de mecanism non-inferențial) confidențialitatea/anonimatul — utilizarea intermediarilor (oameni sau platforme precum wikileaks.org) pentru a păstra privată identitatea unui raportor, dacă este necesar adevărul/manipularea (gaming) — gestionarea situațiilor în care unii raportori încearcă să manipuleze mecanismul sau introduc neintenționat informații greșite (de exemplu, trimiterea multor recenzii pozitive false pentru a îmbunătăți evaluarea medie); unul dintre instrumentele utile pentru a depăși acest lucru este afișarea oricăror discrepanțe în informațiile introduse (în cazul evaluărilor unidimensionale ale produselor, afișarea minimului și maximului) sau utilizarea evaluărilor de încredere ale raportorilor
Perspectiva Statelor Unite