Michèle Arnaud (născută Micheline Caré; ) a fost o cântăreață și producătoare de televiziune franceză.

Biografie Prin mama sa, Micheline Françoise Caré este descendenta mareșalului Pons de Lauzières-Thémines (1553-1627).

După un sejur la Cherbourg, ea a plecat la Paris pentru a studia literatura la Facultatea de Litere a Universității din Paris. A urmat cursuri de drept la Școala Liberă de Științe Politice și a obținut două certificate de licență în filosofie.

În paralel, ea a frecventat cu asiduitate cabarete precum Le Tabou și La Rose rouge.

Ea este mama cântărețului și a fotografei Florence Gruère.

Ea a fost amanta lui François Mitterrand.

La Lady du Milord În 1952, ea a debutat în muzică la Milord l'Arsouille, interpretând în special L'Île Saint-Louis, pe o muzică de Léo Ferré și versuri de Ferré și , acesta din urmă fiind chiar soțul ei și directorul cabaretului menționat. A obținut apoi Marele premiu al cântecului francez de la Deauville cu piesa Tu voulais. În 1956, ea a reprezentat Luxemburgul la prima ediție a Concursului Muzical Eurovision cu două piese (conform regulamentului de la acea vreme), (de Christian Guitreau) și Les Amants de minuit (versuri de Jacques Lasry/Pierre Lambry și muzică de Simone Laurencin).

În 1957, ea a devenit vedeta permanentă a cabaretului Milord l'Arsouille. În recitalul său, ea a fost acompaniată la pian de Jacques Lasry și, la chitară, de Serge Gainsbourg care, în restul timpului, era pianist de ambianță în acest cabaret.

Ea a descoperit întâmplător și cu uimire că Gainsbourg scrisese deja mai multe cântece pe care nu le interpreta nimeni, după cum relatează François Ducray:

La inițiativa ei și a lui , Gainsbourg urcă imediat pe scena de la Milord pentru a-și cânta propriile compoziții. Ea este, de asemenea, prima sa interpretă, înregistrând, încă din anul următor, mai multe dintre operele sale: La Recette de l'amour fou, Douze belles dans la peau (cântată în acea perioadă și de Simone Bartel) în ianuarie 1958, și Jeunes femmes et vieux messieurs, La Femme des uns sous le corps des autres în octombrie 1958.

Vocația lui Michèle Arnaud a fost aceea de a interpreta operele unor autori precum Ferré sau Vian, descoperind în același timp noi talente, cum a fost Gainsbourg. Poate din cauza exigențelor sale și în ciuda faptului că a concertat în săli de music-hall populare – fie ca număr de deschidere la Olympia în 1959, fie ca protagonistă la în 1961 –, Michèle Arnaud și-a păstrat întotdeauna eticheta de „intelectuală a cântecului”.

Ea a devenit un spirit literar curios și insațiabil, privilegiind, din acest motiv, textul. Însă putea să se lase cucerită și de melodie. Astfel, simțul ei artistic subtil nu a făcut-o să ezite în a prelua operele unor compozitori pe care îi intuia ca fiind printre „cei mari” ai secolului său: Yesterday (Je croyais) de Lennon/McCartney, The Green Leaves of Summer (Le Bleu de l’été) de Dimitri Tiomkin sau Samba de Uma Nota Só (Chanson sur une seule note) de Antônio Carlos Jobim. Fără a le uita pe cele ale autorului și compozitorului său fetiș, Serge Gainsbourg (pe care l-a descoperit și nu a încetat să-l ocrotească de-a lungul carierei sale; reciproc, el i-a dedicat o nestrămutată fidelitate de autor), de la care a preluat Ne dis rien (din comedia muzicală Anna, pe care a produs-o cu curaj) și cu care a cântat în duet Les Papillons noirs (două piese orchestrate cu o surprinzătoare abundență de chitare electrice).

Ea a preluat uneori texte ale unor autori mai puțin cunoscuți (Robert Ardray), fie și doar pentru a jubila criticându-i, de exemplu, pe cei înstăriți din zona Neuilly-Auteuil-Passy, atunci când juca (mai reală decât realitatea) rolul marii burgheze dezabuzate care își confesa „grijile” coaforului ei, Angelo.

Turbulentă, chiar anarhistă, ea se delecta cu textele lui Boris Vian și ale lui Maurice Vidalin, care îndemnau fetele să devină prostituate în pădure mai degrabă decât să se mărite sau, dimpotrivă, să își facă de cap, dar numai după ce s-au „așezat la casele lor”, devenind respectabile „neveste de tâmpiți” (Ne vous mariez pas les filles, Julie).

Ea a apelat la Gaby Verlor pentru a pune pe muzică texte de Jean-Loup Dabadie (La maison, Je te regarde), de N. Bressy (Cherbourg, Ce temps) sau de Robert Desnos (Si tu savais).

În paralel și neobosit, ea a explorat cântecul sub toate formele sale: poetic, cinematografic, teatral și literar (, Guillaume Apollinaire, Agnès Varda, Jean Giraudoux, , Marcel Aymé). Se înțelege de ce nu a ajuns la un public larg, fiindcă și-a derutat în permanență auditoriul. Ea a rămas o interpretă neclasificabilă a cărei prioritate a fost, cu siguranță, aceea de a descoperi cu orice preț autori inovatori atât timp cât numele ei de cântăreață îi putea susține, mai mult decât de a face o carieră în muzică, deoarece un cântăreț necunoscut nu prea are posibilități de a-și promova autorii. Acest lucru se înțelege cu atât mai bine când se observă cum a trecut pe nesimțite spre producția de televiziune, lansând regizori originali și emisiuni incisive, modernizând televiziunea de modă veche așa cum modernizase și cântecul anilor 1950. În 1972, mereu avangardistă, s-a lansat în coproducția europeană cu filmul muzical . Mai mult decât „intelectuală a cântecului”, calificativul care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi „inteligența cântecului”, după cum mărturisește Françoise Hardy:

O intelectuală creativă Arnaud, o descoperitoare de talente pe scenă, a lansat de asemenea artiști precum sau duoul format din Philippe Noiret și Jean-Pierre Darras.

Vecină a lui Georges Pompidou la Orvilliers (Yvelines), președintele Republicii i-a sprijinit cariera de producătoare. Inovatoare, ea a produs la televiziune emisiuni cu un ton nou, precum Les Raisins verts în 1963, apoi Tilt magazine începând din 1966, emisiuni care aveau să-și lase amprenta asupra epocii lor și aveau să lanseze regizori ca sau prezentatori precum , care mărturisește astfel: „1965. Eram prezentatorul unei emisiuni produse de Michèle Arnaud, o mare profesionistă care, printre alții, l-a descoperit pe Serge Gainsbourg.”

Tot ea este cea care, alături de Pierre Bourgoin, a produs prima comedie muzicală la televiziunea franceză, Anna, operă a autorului său fetiș, Serge Gainsbourg (1967).

Artistă și intelectuală Mai târziu, Michèle Arnaud și-a găsit adevărata dimensiune specializându-se în producția de documentare artistice, precum Les Tendances de l'Art au XXe siècle, precum și de portrete literare (, , Jean d’Ormesson). Cu propria sa companie de producție, ea a realizat ulterior un film despre Henry Miller, de anvergură internațională.

Moartea

Suferind de mai mulți ani de boala Alzheimer, pentru care fusese îngrijită într-o clinică privată, ea a murit la 30 martie 1998 la Maisons-Laffitte (Yvelines), la vârsta de 79 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Montparnasse (divizia 7), în prezența familiei sale și a doar câtorva apropiați care îi rămăseseră fideli: Guy Béart, Daisy de Galard și soțul acesteia, fostul ministru Olivier Guichard, Michel Drucker, căruia îi oferise prima șansă ca prezentator de emisiuni de divertisment, și Robert Toutan, prietenul ei de o viață și singurul reprezentant al unei industrii muzicale căreia ea îi adusese atât de mult și care, în acea zi, a strălucit prin absență.

Discografie Compilații 1996: Gainsbourg chanté par… (2 CD, EMI Music, 854067-2) 1999: Michèle Arnaud (2 CD, EMI Music, 520486-2) 2007: Michèle Arnaud : La rue s'allume (1 CD, Marianne Mélodie, volumul 1) 2013: Michèle Arnaud : Succès et Raretés (1 CD, Marianne Mélodie, volumul 2) 2021: Michèle Arnaud : Succès et raretés 1963 - 1970 (2 CD, Marianne Mélodie, 7582448), conține mai multe piese inedite.

Producții și colaborări artistice Începând cu 1963: Les Raisins verts, emisiuni de divertisment televizate regizate de Jean-Christophe Averty, scenariu și producție. 1964–1965: Ni figue, ni raisin, emisiuni de divertisment televizate regizate de Jacques Rozier, colaborare artistică. 1966–1968: Tilt magazine, emisiuni de divertisment televizate regizate de Pierre Desfons și Jean-Pierre Spiero, producătoare. 1967: Anna, comedie muzicală televizată de Serge Gainsbourg, regizată de Pierre Koralnik, producătoare. 1970: Black Sabbath Live à l'Olympia, concert filmat regizat de Jacques Bourton, produs de și , producătoare delegată. 1972: Pink Floyd: Live at Pompeii, film muzical regizat de Adrian Maben, producătoare asociată. 1974: Henry Miller, poète maudit, regizoare și producătoare (TV). 1976: Oskar Kokoschka, documentar regizat de Gianpaolo Tescari, producătoare asociată. 1978: Monsieur René Magritte, documentar regizat de Adrian Maben, producătoare executivă.

Note

Legături externe

Resurse relevante pentru muzică:

Resurse relevante pentru audiovizual:

Note în dicționare sau enciclopedii generale:

Categorie:Nașteri în 1919 Categorie:Nașteri pe 18 martie Categorie:Decese în 1998 Categorie:Decese pe 30 martie Categorie:Cântărețe franceze Categorie:Producători de televiziune francezi Categorie:Participanți la Eurovision 1956 Categorie:Cavaleri ai Legiunii de onoare Categorie:Ofițeri ai Ordinului Artelor și Literelor Categorie:Înmormântări în cimitirul Montparnasse