thumb|right|Declarația drepturilor omului și a cetățeanului din 1789.
Drepturile omului sunt „de obicei înțelese ca drepturi absolut fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființă umană”. Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceleași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională, cât și în cea internațională..
Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și în activitățile organizațiilor non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: "În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este cea a drepturilor omului" . În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue.
Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de Al Doilea Război Mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului. Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului".. Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine. Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut ca parte a tradiției medievale. Dreptul natural a devenit proeminent în timpul Iluminismului, enunțat de filosofii John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și al revoluției franceze. Din această fundație modernă s-a născut mișcarea pentru drepturile omului apărută în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Istoric Conceptul de drepturi ale omului a existat în epocile antice și premoderne, deși popoarele antice nu s-au gândit la drepturile omului universal în același mod în care se gândesc oamenii de astăzi.
Adevăratul precursor al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale care a apărut ca parte a tradiției dreptului natural medieval. Această tradiție a fost puternic influențată de scrierile primilor creștini ai Sfântului Paul, cum ar fi Sfântul Ilary de Poitiers, Sfântul Ambrozie și Sfântul Augustin. Augustin a fost printre primii care a examinat legitimitatea legilor omului și a încercat să definească limitele legilor și drepturilor care apar în mod natural pe baza înțelepciunii.
Această tradiție medievală a devenit proeminentă în timpul iluminismului european. Din aceast punct, argumentele moderne privind drepturile omului au apărut în a doua jumătate a secolului XX.
Magna Carta este o carte engleză emisă inițial în 1215, care a influențat dezvoltarea dreptului comun și a multor documente constituționale ulterioare legate de drepturile omului, cum ar fi Bill of Rights din 1689, Constituția Statelor Unite din 1789.
Filosoful englez din secolul al XVII-lea John Locke a discutat despre drepturile naturale în lucrarea sa „Second Treatise of Government”, (1690), identificându-le ca fiind viață, sănătate, libertate și proprietate. Drepturile la viață, la proprietate și la libertate sunt naturale, ele îi aparțin fiecăruia prin însuși faptul că s-a născut om. Rostul guvernământului este acela de a le proteja. În al doilea rând, acele drepturi sunt inalienabile, ele nu pot fi înstrăinate, nimeni nu poate renunța la ele.Mihaela Miroiu (coordonator), Adrian-Paul Iliescu, Adrian Miroiu, Filosofie. Teme de studiu...Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1994, p. 25. În Marea Britanie, în 1689, Declarația engleză a drepturilor și revendicarea scoțiană a dreptului au făcut câte o serie de acțiuni guvernamentale opresive, ilegale. Două revoluții majore au avut loc în timpul secolului al XVIII-lea, în Statele Unite (1776) și în Franța (1789), care au condus la Declarația de independență a Americii și, respectiv, Declarația franceză a drepturilor omului. În plus, Declarația Drepturilor din Virginia din 1776 a codificat în lege o serie de drepturi civile fundamentale și libertăți civile.
Anul 1800 până la primul război mondial Filosofi precum Thomas Paine, John Stuart Mill și Hegel au extins tema universalității în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În 1831, William Lloyd Garrison a scris într-un ziar intitulat The Liberator că încerca să-și înroleze cititorii în „marea cauză a drepturilor omului”. În 1849, un contemporan, Henry David Thoreau, a scris despre drepturile omului în tratatul său Despre datoria de nesupunere civilă, care a influențat mai târziu asupra drepturilor omului.
Multe grupuri și mișcări au reușit să realizeze schimbări sociale profunde de-a lungul secolului al XX-lea în numele drepturilor omului. În Europa de Vest și America de Nord, sindicatele au creat legi care acordau lucrătorilor dreptul la grevă, stabilesc condiții minime de muncă și interzic sau reglementează munca copiilor. Mișcarea pentru drepturile femeilor a reușit să obțină pentru multe femei dreptul de vot. Mișcările de eliberare națională din multe țări au reușit să alunge puterile coloniale. Una dintre cele mai influente a fost conducerea mișcării de independență a Indiei de către Mahatma Gandhi.
Între primul război mondial și al doilea război mondial Liga națiunilor a fost înființată în 1919, în urma negocierilor asupra Tratatului de la Versailles, după sfârșitul Primului Război Mondial. Obiectivele Ligii au inclus dezarmarea, prevenirea războiului prin securitate colectivă, soluționarea disputelor dintre țări prin negociere, diplomație și îmbunătățirea bunăstării globale.
Liga Națiunilor a avut mandate de a sprijini multe dintre fostele colonii ale puterilor coloniale vest-europene în timpul tranziției lor de la colonie la stat independent.
După al doilea război mondial
Declarația Universală a Drepturilor Omului Declarația Universală a Drepturilor Omului(DUDO) este o declarație neobligatorie adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 10 decembrie 1948, ca răspuns la evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta îndeamnă statele membre să promoveze o serie de drepturi umane, civile, economice și sociale, afirmând că aceste drepturi fac parte din „fundamentul libertății, justiției și păcii în lume”. Declarația a fost primul efort juridic internațional de a limita comportamentul statelor și de a se asigura că acestea își îndeplinesc datoria față de cetățenii lor. miniatura|Magna Carta sau „Marea Cartă” a fost unul dintre primele documente din lume care conținea angajamente ale unui suveran față de poporul său. DUDO a fost elaborată de membrii Comisiei pentru Drepturile Omului, președinte fiind Eleanor Roosevelt, care a început să discute despre o Declarație internațională a drepturilor în 1947. Membrii Comisiei nu au căzut imediat de acord cu privire la forma unei astfel de declarații a drepturilor și dacă sau cum ar trebui pusă în aplicare. Comisia a continuat să încadreze DUDO și tratatele însoțitoare, dar DUDO a devenit rapid prioritatea. Profesorul de drept canadian John Humprey și avocatul francez René Cassin au fost responsabili pentru o mare parte din cercetările transnaționale și, respectiv, pentru structura documentului.
O parte din DUDO a fost cercetată și scrisă de un comitet de experți internaționali în drepturile omului, inclusiv reprezentanți de pe toate continentele și toate religiile majore. Includerea atât a drepturilor civile și politice, cât și a drepturilor economice, sociale și culturale a fost bazată pe presupunerea că drepturile fundamentale ale omului sunt indivizibile. Deși acest principiu nu a fost opus de niciun stat membru la momentul adoptării (declarația a fost adoptată în unanimitate, cu abținerea blocului sovietic, Africii de Sud și Arabia Saudită), acest principiu a fost mai târziu supus unor provocări semnificative.
Debutul Războiului Rece la scurt timp după conceperea DUDO a adus în prim-plan diviziunile cu privire la includerea atât a drepturilor economice și sociale, cât și a drepturilor civile și politice în declarație.
Strategii de promovare
Paradigme de implementare Charles Beitz propune o tipologie a șase paradigme de acțiune pe care agenții, cum ar fi agențiile pentru drepturile omului, organizațiile internaționale, statele individuale și ONG-urile, le-ar putea folosi pentru a impune drepturile omului:
Responsabilizarea - Trasarea răspunderii agenților care încalcă drepturile omului, fie că sunt guverne, organizații sau indivizi. Aceasta este abordarea mai puțin intruzivă, având scopul de a crea transparență și de a încuraja respectarea drepturilor. Inducerea - Utilizarea stimulentelor externe, precum recompensele sau sancțiunile economice, pentru a încuraja respectarea drepturilor fundamentale. Aceasta reprezintă o formă mai indirectă de influențare a comportamentului. Asistența - Oferirea de sprijin financiar, tehnic sau educațional pentru a ajuta statele sau organizațiile să îmbunătățească respectarea drepturilor omului. Această paradigmă presupune ajutorul extern pentru a consolida capacitățile internaționale de protecție a drepturilor fundamentale. Contestarea și implicarea internă - Mobilizarea și implicarea actorilor interni (societatea civilă, instituții naționale) pentru a contesta încălcările drepturilor omului. Aceasta se axează pe presiunea din interiorul țării pentru schimbare. Constrângerea - Aplicarea unor măsuri coercitive, precum sancțiuni economice sau intervenții militare, pentru a forța schimbări comportamentale. Aceasta este o măsură directă, dar destul de severă, utilizată în cazuri de încălcări grave ale drepturilor omului. Adaptarea externă - Influențarea schimbărilor politice prin presiunea actorilor internaționali, care impun conformitatea cu normele internaționale de drepturile omului. Această paradigmă presupune o intervenție externă semnificativă, care poate afecta chiar politicile interne ale unui stat.
Forța militară Responsabilitatea de a proteja se referă la o doctrină prin care statele membre ale Națiunilor Unite trebuie să intervină pentru a proteja populațiile de atrocități. A fost citată ca justificare în utilizarea intervențiilor militare recente. Un exemplu de intervenție adesea criticată este intervenția militară din 2011 în Primul Război Civil din Libia a NATO și Qatar, unde se presupune că obiectivul de a preveni atrocitățile și-a asumat mandatul mai larg de a înlătura guvernul țintă.
Acțiuni economice