Charles-François Lebrun

Charles-François Lebrun, duce de Piacenza () a fost un om de stat francez.

Mai întâi deputat al stării a treia, el a făcut parte din Adunarea Națională Constituantă începând cu 1789. Lebrun a ocupat ulterior funcția de al treilea consul al Primei Republici și a devenit prinț-arhitezaurier al Primului Imperiu începând cu 1804.

Biografie Tinerețea și perioada precedentă Revoluției Al patrulea fiu al lui Paul Lebrun (23 martie 1708 – 14 iunie 1782), un mic proprietar exploatator (pentru care va cumpăra în 1777 funcția de secretar al regelui pe lângă Parlamentul din Grenoble), și al Louisei Le Crosnier (17 iunie 1710 – 18 aprilie 1783), Charles-François a fost educat, la fel ca ceilalți șapte frați ai săi, de un abate și de o rudă care le-au oferit bazele unei instrucții, înainte de a fi trimis la colegiul din Coutances, apoi la Collège des Grassins, o componentă a fostei Universități din Paris care primea în principal tineri din dieceză. Acolo a învățat latina, greaca, italiana, spaniola și engleza, limbi pe care le vorbea fluent la vârsta de 20 de ani. A urmat apoi studii de filosofie la colegiul din Navarra, o altă componentă a Universității din Paris. Descoperindu-l pe Montesquieu, a dorit cu ardoare să studieze constituția Regatului Marii Britanii. Pentru aceasta, a plecat într-o lungă călătorie care l-a purtat în Belgia, în Olanda și, în cele din urmă, a ajuns în Anglia în 1762. A asistat cu regularitate la ședințele Parlamentului și a învățat să aprecieze acest sistem pe care și-ar fi dorit să îl poată adapta în Franța.

La întoarcerea în Franța, a urmat studii de drept cu profesorul Lorry, care l-a prezentat primului președinte al , , de către care a fost angajat ca preceptor pentru fiul său cel mare. În această perioadă a tradus Iliada lui Homer, iar mai târziu a tradus și Odiseea. Datorită bunăvoinței lui Maupeou, Lebrun a fost numit cenzor regal încă din 1765.

Maupeou a fost numit cancelar în 1768. Lebrun a cumpărat atunci o funcție de plătitor de renteCharles-François s-a prezentat la căsătoria fratelui său Jean-Baptiste ca „tezaurier plătitor de rente”. Archives Nationales, XLII 517, 3 octombrie 1769, căsătoria Lebrun-Henebert.. De la 1771 până la 1774, Maupeou a reformat justiția. Lebrun, care era secretarul său, a redactat preambulurile edictelor, până într-atât încât se spunea: „Ce ar fi Maupeou fără Lebrun?”. El era atunci „inspector al domeniului Coroanei”, calitate pe care a declarat-o la căsătoria sa în 1773 cu Anne Delagoutte, fiica unui avocat în Anne Delagoutte este uneori identificată în mod greșit ca fiind fiica lui Guillaume François Philippe Delagoutte (ea este nepoata lui). Ea este fiica lui Philippe Delagoutte, avocat în Parlament, și a lui Anne Delagoutte. Archives Nationales, Minutier Central, XCV 334, 15 iunie 1773, contractul de căsătorie Lebrun-Delagoutte..

Dizgrația lui Maupeou, survenită odată cu moartea lui Ludovic al XV-lea, a atras-o și pe cea a lui Lebrun, dar și oprirea reformei și, prin urmare, restabilirea parlamentelor. Deși și-a urmat protectorul în dizgrație, Lebrun și-a păstrat veniturile și s-a lansat în scris. A publicat la scurt timp după aceea o traducere a lui Tasso: La Jérusalem délivrée. Legenda spune că această carte a făcut parte din lecturile lui Bonaparte pe când se afla încă la Brienne. În 1779, a cumpărat castelul din Grillon, din apropiere de Dourdan, fostă reședință a lui . S-a retras adesea acolo, departe de agitația pariziană, pentru a trăi conform principiilor lui Rousseau. A trebuit să se aștepte guvernul lui Necker pentru a se apela din nou puțin la el, însă doar în calitate de consilier și, cu siguranță, din prietenie din partea lui Necker.

De la Revoluție la 18 brumar

În 1789, cu puțin timp înaintea Revoluției, a publicat La voix du Citoyen, o carte pe care unii au calificat-o drept premonitorie în privința evoluției evenimentelor. La 25 martie 1789, a fost ales deputat al stării a treia din Dourdan în Statele Generale. Cu această ocazie, a renunțat la privilegiile sale „pecuniare și oneroase pentru starea a treia”. La 20 iunie, a depus jurământul. S-a implicat mult în funcția de deputat: numit membru al comitetului pentru contribuții al Constituantei, a fost raportorul acestuia; de asemenea, a fost redactorul a numeroase proiecte de lege. A avut grijă să nu adere la niciun club și, prin urmare, să rămână independent. Acest lucru i-a adus prietenia multor deputați moderați, până într-atât încât a fost propus pentru președinția adunării, însă a fost învins de abatele Montesquiou.

În urma dizolvării Adunării Constituante, la 16 mai 1791, și a imposibilității ca deputații acesteia să mai candideze pentru un nou mandat de deputat, el s-a întors în departamentul său, Seine-et-Oise, al cărui președinte al directoratului a devenit. Anul 1792 a marcat un punct de cotitură, odată cu asasinarea primarului din Étampes, Simonneau, și apoi cu jefuirea apartamentelor regelui de către mulțime la 20 iunie 1792.

În urma unei intervenții la tribuna adunării, care i-a atras din partea iacobinilor eticheta de „moderat pătimaș” sau de „aristocrat înfuriat”, a simțit tensiunea crescând și a preferat să demisionneze din postul de director, retrăgându-se încă o dată la Dourdan pe 7 august. Căderea Tuileries la 10 august 1792 l-a șocat în mod deosebit, el rămânând regalist.

Spre sfârșitul lunii august, a fost desemnat, de către populația din Dourdan care continua să îl stimeze, pentru a face parte din colegiul electoral însărcinat cu alegerea deputaților din Seine-et-Oise în Convenție.

Împins de compatrioții săi, a acceptat să candideze, ceea ce a declanșat o nouă cabală împotriva sa.

A fost arestat în două rânduri în timpul Terorii: la 15 fructidor anul I (1 septembrie 1793), în calitate de suspect, a fost închis la mănăstirea Récollets din Versailles. A fost eliberat datorită reprezentantului Joseph Augustin Crassous care, în urma unei misiuni în Seine-et-Oise, a fost intrigat și i-a studiat dosarul, ordonând în cele din urmă punerea sa în libertate. Lebrun s-a întors la castelul său din Grillon, din apropiere de Dourdan, la 27 pluviôse anul II (15 februarie 1794). La 26 prairial anul II (14 iunie 1794), în timp ce făcea o cerere pentru un certificat de civism, a fost trimis din nou la închisoare la Récollets și, ironie a istoriei, din ordinul lui Crassous. Lebrun s-a temut pentru viața sa, dar a fost salvat de nepoata sa, Henriette Lebrun, care a reușit să îi fure dosarul de acuzare, provocând astfel o întârziere. A fost pus în libertate, din ordinul Comitetului de Siguranță Generală, la 20 vendémiaire anul II (11 octombrie 1794). Această punere în libertate a fost tardivă din cauza obstinației lui Crassous.

După lovitura de stat de la 9 thermidor (27 iulie 1794) și instalarea Directoratului, a fost ales în Consiliul Bătrânilor. Regalist moderat, era considerat acolo un specialist în chestiuni financiare. A preconizat în special reconcilierea națională sau amnistia emigranților, opunându-se, de exemplu, proscrierilor decretate după lovitura de stat antiregalistă din fructidor.

18 brumar și urmările sale

În timpul Consulatului, la 13 decembrie 1799, a devenit al treilea consul, fiind însărcinat în special cu finanțele. Alături de Bonaparte și , a fost unul dintre fondatorii Societății de încurajare a industriei naționale.

Este, așadar, cu totul firesc faptul că a devenit apoi prinț-arhitrezorier al Primului Imperiu, în 1804. Napoleon I l-a numit Mare vultur al Legiunii de Onoare (2 februarie 1805), duce de Piacenza în 1806, iar în 1807 a participat la înființarea Curții de Conturi. În 1810, a fost însărcinat cu organizarea alipirii la Franța a Regatului Olandei, însă în fața eșecului lui Lebrun, împăratul a trebuit în cele din urmă să îl trimită pe pentru a restabili calmul.

S-a îndrăgostit în jurul anilor 1810-1811 de marchiza genoveză și contesă a Imperiului Anna Pieri Brignole Sale, provenind dintr-una dintre primele case din Genova, care dăduse numeroși și prestigioși dogi Republicii. Aceasta era văduvă de puțin timp și remarcabilă atât prin farmecul, cât și prin spiritul său. Fiul ei, Anton Brignole Sale, era ministru de stat, iar ea, doamnă de onoare a împărătesei. Căsătoria proiectată nu s-a realizat din cauza fiului lui Lebrun, care i-a cerut împăratului să se opună, invocând o anumită ușurătate a doamnei de Brignole în raporturile cu bărbațiiMărturisiri ale lui Napoleon la Sfânta Elena, relatate de generalul baron Gourgaud.

La căderea lui Napoleon, a fost numit pair al Franței de către Ludovic al XVIII-lea. În timpul celor O Suta de Zile, a acceptat funcția de mare maestru al Universității, ceea ce l-a privat de demnitatea de pair la revenirea monarhiei. S-a retras atunci la castelul său din Sainte-Mesme, unde a murit la vârsta de 85 de ani.

Charles-François Lebrun, duce de Piacenza, este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise.

Omagii

Numele lui Charles-François Lebrun a fost dat liceului din Coutances, iar statuia sa se află nu departe de catedrală.

Un vitraliu din biserica din Saint-Sauveur-Lendelin, ce celebrează participarea lui Lebrun la elaborarea concordatului și la pacea religioasă, a fost inaugurat în septembrie 2002, alături de un monument situat în sat. Un portret în haine de arhitrezorier este expus în primărie, un portret în picioare de Robert Lefèvre este păstrat la muzeul din Coutances, iar un altul împodobește sala Lebrun a Curții de Conturi.

Le Grand Dictionnaire Encyclopédique du XIXe siècle oferă concluzia unei scurte biografii a lui Lebrun: „Este unul dintre oamenii Revoluției a căror ascensiune a fost cea mai surprinzătoare, deoarece nu a fost opera nici a ambiției, nici a intrigii. Copleșit de favoruri (...), a știut întotdeauna să își păstreze independența și franchețea. Era omul moderației”.

Familie și descendență Fratele mai mare al lui Charles-François Lebrun este Jean-Baptiste Lebrun (18 noiembrie 1736, Saint-Sauveur-Lendelin – † 23 ianuarie 1822, Paris), ales deputat de Manche (1800), senator (1803), conte de Rochemont și al Imperiului (26 aprilie 1808), pair al Franței.

Charles-François Lebrun s-a căsătorit la 15 iunie 1773 cu Anne Delagoutte (noiembrie 1755 – 21 mai 1800). Din uniunea lor s-au născut: (1775 – † 1859), general de divizie (1812), al 2-lea duce de Piacenza (1824); Alexandre (1780 – † 1812), colonel de cavalerie; Sophie-Eugénie (1787 – † 1851), căsătorită cu Adrien Godard d'Aucour, numit „contele de Plancy” (12 octombrie 1778, Paris – † 6 septembrie 1855, castelul din Plancy-l'Abbaye, Aube), auditor la Consiliul de Stat (3 februarie 1802), subprefect de Soissons (1 octombrie 1804–1805), prefect de (4 mai 1805–1808), de Nièvre (30 mai 1808–1810), de Seine-et-Marne (30 noiembrie 1810, confirmat la 6 aprilie 1815, înlocuit la 14 iulie 1815), maître des requêtes la Consiliul de Stat (onorific, 5 iulie 1814), primul baron de Plancy și al Imperiului (28 mai 1809); Auguste-Charles (1789 – † 1849); Dorothée (1792 – † 1863), căsătorită cu Gilbert Joseph Gaspard de Chabrol (1773 – † 1843), subprefect de Pontivy („Napoléonville”, 1803–1806), prefect de (1806–1812), prefect de Seine (1812–1815 și 1815–1830), deputat de Seine (1816–1817) și deputat de Puy-de-Dôme (Riom, 1827–1830 și 1839–1843), baron de Chabrol și al Imperiului (17 mai 1810), apoi conte de Chabrol-Volvic, mare cruce a Legiunii de Onoare.

Note

Bibliografie

Legături externe

Resurse relevante pentru de arte plastice:

Resurse relevante pentru viața publică:

Resurse relevante pentru cercetare:

Note în dicționare sau enciclopedii generale:

Categorie:Nașteri în 1739 Categorie:Nașteri pe 19 martie Categorie:Decese în 1824 Categorie:Decese pe 16 iunie Categorie:Oameni din Normandia Categorie:Duci de Piacenza Categorie:Prinți ai Franței Categorie:Deputați francezi Categorie:Senatori francezi Categorie:Personalități ale Revoluției Franceze Categorie:Traducători francezi Categorie:Traducători în franceză Categorie:Traducători din greaca veche