Baronul Géza István Duka de Kádár (uneori întâlnit și sub forma Bujor Gheza Ștefan Duca, ) a fost un diplomat, politician și moșier austro-ungar, de origine aromână. Membru al familiei nobiliare Duka de Kádár, a servit în misiunile diplomatice austro-ungare din Atena, Belgrad, Stuttgart, Constantinopol și Haga. Mai târziu a devenit membru al Camerei Magnaților și a fost deputat în Camera Reprezentanților din Ungaria pentru circumscripția Sasca Montană.

Primii ani și originea Géza Duka s-a născut la 2 ianuarie (conform altor surse la 2 iunie) 1867 la Kádár (astăzi Cadăr, România), într-o familie aromână de seamă, originară din Moscopole. Strămoșul său, Mihai Duka, un negustor din Osijek, a fost înnobilat de împăratul Francisc al II-lea în 1792. Familia a câștigat o notorietate mai mare prin unchiul bunicului lui Géza, Feldzeugmeister-ul baron Petru Duka de Kádár, un ofițer militar distins care a fost ridicat la rangul de baron în 1816 și a primit moșia Kádár din Banat.

Géza a fost singurul copil al baronului Emil Duka (1835–1885) și al Katarinei von Karátsonyi de Beodra (d. 1891), provenită dintr-o veche familie nobiliară de origine armeană, venită din Principatul Moldovei în Transilvania pe timpul domniei lui Mihai Apafi I. Crescut în credința ortodoxă, a fost un poliglot care vorbea 12 limbi, inclusiv limbi europene native, limbi vechi și limbi orientale.

În rândul românilor era cunoscut drept Bujor Gheza Duca sau Bujor Duca, iar Valeriu Braniște nota în lucrarea Amintiri din închisoare că acesta se considera român.

Educația și începutul carierei Duka a intrat la Academia Consulară din Viena la 8 octombrie 1885 și a absolvit cu titlu diplomatic la 30 septembrie 1890. După un scurt stagiu la Consulatul General Austro-Ungar din București, sub conducerea consulului general Alexander de Sussara, a fost recomandat pentru serviciul diplomatic cu sprijinul prim-ministrului ungar Dezső Bánffy și al ministrului de externe, contele Gustav Kálnoky.

Cariera diplomatică În 1895, Duka și-a început cariera diplomatică ca atașat la legația austro-ungară din Atena, sub conducerea baronului Gustav Karl von Kosjek. Numirea sa a coincis cu intensificarea tensiunilor geopolitice din Marea Mediterană de Est, inclusiv criza cretană și Războiul Greco-Turc din 1897. În semn de recunoaștere a serviciilor sale, i-a fost acordată Crucea de Aur a Ordinului Mântuitorului din Grecia.

În 1898, Duka a fost promovat ca secretar de legație la ambasada austro-ungară din Belgrad, servind sub conducerea ministrului Franz Schießl von Perstorff. Legăturile sale de familie cu Dinastia Obrenović (prin intermediul familiei soției sale) i-au facilitat rolul diplomatic la curtea sârbă. În timpul mandatului său în Regatul Serbiei, a primit Ordinul Vulturul Alb (Comandor) și Marea Cruce a Ordinului Crucea de Takovo. În februarie 1901, după moartea fostului rege Milan I la Viena, Duka s-a numărat printre puținii reprezentanți oficiali autorizați să însoțească cortegiul funerar regal la Mănăstirea Krušedol.

Tot în 1901, Duka a fost transferat la legația din Stuttgart ca prim-secretar de legație, unde a servit timp de aproape cinci ani, până în 1905. În timpul misiunii sale în Regatul Württemberg, a fost decorat cu Crucea de Onoare a Ordinului Coroanei (Württemberg), Crucea de Cavaler de clasa I a Ordinului Leului Zähringer (Baden) și Crucea de Onoare a Ordinului Filip cel Mărinimos (Hessa).

La sfârșitul anului 1905, a fost numit prim-secretar de legație la ambasada austro-ungară din Constantinopol, sub conducerea ambasadorului Johann von Pallavicini, unde a fost decorat cu Ordinul otoman Osmanieh. În 1907, a fost numit prim-secretar de legație și însărcinat cu afaceri la ambasada din Haga.

Activitatea politică și economică Duka s-a retras din serviciul diplomatic activ în 1908 pentru a se concentra asupra politicii și administrării vastelor moșii ale familiei, care includeau proprietăți la Kádár, Ernőháza (astăzi Ernestinovo, Croația) și Delényes (astăzi Delinești). Ca membru ereditar al Camerei Magnaților, a acționat ca mediator între guvernul ungar și mișcarea națională a românilor din Banat și Transilvania.

În 1910, Duka a candidat cu succes din partea partidului guvernamental pentru Camera Reprezentanților din Ungaria, câștigând circumscripția electorală Sasca Montană din Comitatul Caraș-Severin. A menținut relații strânse cu liderii politici români, printre care Valeriu Braniște, Iuliu Maniu, Theodor Mihali și viitorul patriarh Miron Cristea, sprijinind reprezentarea politică a românilor și inițiativele culturale, precum ziarul de limbă română Drapelul din Lugoj, cu o puternică orientare naționalistă română.

Baronul Géza Duka a avut un rol important în ascensiunea lui Miron Cristea, viitorul patriarh al României. Ca membru laic al adunării sinodului Episcopiei Caransebeșului, după moartea lui Nicolae Popea, el l-a sprijinit inițial pe candidatul guvernamental Iosif Iuliu Olariu atât împotriva lui Filaret Musta, cât și a lui Iosif Traian Bădescu. El a făcut asta la cererea ministrului maghiar de interne, Gyula Andrássy cel Tânăr, și a deputatului Constantin Burdia. Ulterior, în urma discuțiilor cu liderii Partidului Național Român, în special cu Valeriu Braniște, în urma unei analize mai profunde, Duka a hotărât să îl susțină pe candidatul naționalist – Miron Cristea – înclinând decisiv balanța în favoarea acestuia în fața guvernului de la Budapesta. Braniște chiar i-a transmis, într-o scrisoare, lui Cristea:

Întrucât, la alegerile din 1910, Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania nu a avut candidat în Sasca Montană, din cauza presiunilor guvernamentale, Baronul Geza Duka, care a fost singurul candidat în circumscripție, a cerut sprijinul public al PNR. În programul său electoral, el susținea integritatea teritorială a Ungariei Mari, dar propunea și rezolvarea problemei naționale prin autonomie culturală și introducerea votului universal:

Duka a fost activ și în domeniul comercial și industrial. În 1910, a cofondat Institutul de Credit din Sudul Ungariei și a făcut parte din consiliul de administrație al acestuia. În ianuarie 1913, a înființat Societatea Minieră din Banat cu capital belgian și francez, pentru a extrage minereuri de fier și feromangan pe moșia sa din Delinești.

Filantropia și moștenirea locală În 1903, Duka și soția sa au finanțat construcția unei noi biserici ortodoxe române în satul natal Cadăr, donând 19.000 de coroane. Biserica a fost târnosită în octombrie 1904. Sub absida centrală a altarului, el a construit o criptă de familie în care au fost reînhumate rămășițele pământești ale strămoșilor săi.

În septembrie 1907, Duka a organizat deshumarea unchiului bunicului său, Feldzeugmeister-ul Petru Duka, din Viena și a transferat solemn rămășițele pământești ale acestuia în cripta familiei din Cadăr. Duka a fost, de asemenea, un binefăcător al învățământului local, susținând educația în limba română pentru etnicii români, acoperind salariul învățătorului din sat și oferind ajutor financiar și burse elevilor din localitate.

Viața personală și decesul La 16 iunie 1892, Duka s-a căsătorit cu baroana Johanna (Jeanna) Nikolics de Rudna (1870–1917) la biserica sârbă din Budapesta. Ea era fiica baronului Fedor Nikolics de Rudna, guvernator civil al Bosniei și Herțegovinei, și nepoata prințesei Jelisaveta Savka Obrenović a Serbiei. Cuplul nu a avut copii. Din acest motiv, atât Géza Duka, cât și soția sa, s-au considerat "părinți ai celor săraci", angajând oameni sărmani ca zilieri pe moșiile lor, sau slujitori la conac. De asemenea, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, familia Duka organiza petrecerea "Pomul de Crăciun", ocazie cu care le ofereau elevilor cadouri și cele necesare.

În ianuarie 1913, în timp ce se afla la Paris pentru afaceri legate de întreprinderea sa minieră, Duka s-a îmbolnăvit. După ce s-a întors la Viena, a suferit de apendicită acută și a fost supus unei intervenții chirurgicale la Sanatoriul Löw. În urma unor complicații postoperatorii, a murit din cauza unei embolii la 21 februarie 1913, la vârsta de 46 de ani. Cu puţin timp înainte de decesul său, fusese avansat în grad diplomatic de minis‑ tru extraordinar şi plenipotenţiar. Slujba sa de înmormântare a fost oficiată de episcopul Miron Cristea, de Filaret Musta și Iosif Traian Bădescu, fiind îngropat în cripta familiei din Cadăr.

Moartea sa a generat reacții mixte. Mulți români l-au considerat pe Duka un susținător al cauzei românești care a promovat, în limitele legislației maghiare, mișcarea națională românească. În schimb, ziarul Unirea a avut un necrolog mult mai dur la adresa baronului Geza Duka (articolul trebuie tratat cu un dram de scepticism, pentru că Unirea era un ziar puternic ideologizat și afiliat Bisericii Unite, rivala celei ortodoxe, din care făcea parte și baronul Duka, iar articolul în cauză prezintă informații false sau necontextualizate):

După moartea sa, văduva sa, Johanna, a administrat moșiile familiei până în mai 1917, când a fost ucisă la moșia din Cadăr de un fost angajat, în urma unei dispute legate de documente de scutire de încorporare. Conacul familiei a fost demolat ulterior, în 1929.

Note

Categorie:Nașteri pe 2 ianuarie Categorie:Nașteri pe 2 iunie Categorie:Nașteri în 1867 Categorie:Decese pe 21 februarie Categorie:Decese în 1913 Categorie:Decese în Viena Categorie:Baroni Categorie:Bănățeni Categorie:Oameni din județul Timiș Categorie:Diplomați maghiari Categorie:Diplomați austrieci Categorie:Decorați cu Ordinul Coroana României Categorie:Deputați români în Dieta Ungariei Categorie:Nobili maghiari Categorie:Nobili români Categorie:Aromâni Categorie:Creștini ortodocși români Categorie:Creștini ortodocși maghiari Categorie:Armeni din România Categorie:Filantropi maghiari Categorie:Filantropi români Categorie:Naționaliști români Categorie:Ctitori de biserici români Categorie:Poligloți maghiari Categorie:Poligloți români