Nixon este un film american, dramă istorică din 1995, regizat de Oliver Stone, produs de Stone, Clayton Townsend și și scris de Stone, și Stephen J. Rivele. Filmul prezintă povestea vieții politice și personale a fostului președinte al Statelor Unite Richard Nixon, interpretat de Anthony Hopkins.
Filmul îl înfățișează pe Nixon ca pe o persoană complexă și, în multe privințe, admirabilă, deși profund imperfectă. Nixon începe cu o notă de declinare a responsabilității, menționând că filmul este „o încercare de a înțelege adevărul ... pe baza numeroaselor surse publice și a unor înregistrări istorice incomplete”. Din distribuție mai fac parte Joan Allen, Annabeth Gish, Marley Shelton, Bai Ling, Powers Boothe, J. T. Walsh, E. G. Marshall, Sam Waterston, James Woods, Paul Sorvino, Bob Hoskins, Larry Hagman, Ed Harris și David Hyde Pierce, alături de apariții de arhivă ale unor figuri politice, cum ar fi președintele Bill Clinton în secvențe televizate de la funeraliile lui Nixon.
Filmul a primit recenzii în general favorabile din partea criticilor, performanța lui Hopkins bucurându-se de aprecieri deosebite. Cu toate acestea, filmul a obținut încasări de numai 13,6 milioane de dolari pe plan intern, la un buget de 44 de milioane de dolari, devenind unul dintre cele mai mari eșecuri financiare de la box office din 1995. Filmul a fost nominalizat la patru premii Oscar: Cel mai bun actor (Anthony Hopkins), Cea mai bună actriță în rol secundar (Joan Allen), Cea mai bună coloană sonoră (John Williams) și Cel mai bun scenariu original. Acesta a fost al doilea din cele trei filme ale lui Stone despre președinții Statelor Unite, după JFK, care s-a concentrat pe asasinarea lui John F. Kennedy, și W., despre George W. Bush.
Rezumat
În 1972, echipa de la Casa Albă numită „Instalatorii” (The Plumbers) pătrunde prin efracție în complexul Watergate și este ulterior arestată. Optsprezece luni mai târziu, în decembrie 1973, șeful de cabinet al lui Richard Nixon, Alexander Haig, îi aduce președintelui benzi audio pentru a le asculta. Cei doi discută despre scandalul Watergate și despre haosul rezultat. După ce discută despre moartea lui J. Edgar Hoover, Nixon folosește un limbaj vulgar atunci când vorbește despre , James McCord și despre ceilalți implicați în Watergate. Când Haig se întoarce să plece, Nixon îl întreabă de ce nu i s-a dat un pistol pentru a se sinucide ca un soldat onorabil.
Cea mai mare parte a filmului este povestită prin intermediul unor flashbackuri declanșate de benzile audio ale lui Nixon. Nixon pornește sistemul de înregistrare, ceea mecanică declanșează amintiri care dau startul unei serii de flashbackuri în cadrul filmului. Primul dintre ele începe la 23 iunie 1972, la aproximativ o săptămână după pătrunderea prin efracție, în timpul unei întâlniri cu , și Dean. Ehrlichman și Dean pleacă, iar Nixon înregistrează banda cu „proba incriminatoare” împreună cu Haldeman.
Henry Kissinger ocupă un loc proeminent în film, debutând ca un profesor respectat și devenind ulterior consilier pentru securitate națională și secretar de stat. Pe parcursul filmului, există o luptă continuă între Nixon și personalul său privind cine este cu adevărat Kissinger: este el o sursă de scurgeri de informații care se preocupă doar de reputația sa în presă sau un subordonat loial care urmează ordinele președintelui? Deși mulți membri ai cabinetului îl învinovățesc pe Kissinger pentru scurgerile de informații, Nixon nu îi poate întoarce spatele.
Aflat la apogeul carierei sale politice, Nixon se gândește la copilărie și la modul în care părinții i-au crescut pe el și pe frații săi. Doi dintre frații săi au murit de tuberculoză la o vârstă fragedă, iar acest lucru l-a afectat profund pe președinte. Filmul acoperă majoritatea aspectelor din viața și cariera politică a lui Nixon și sugerează că el și soția sa au abuzat de alcool și medicamente eliberate pe pe bază de rețetă. Sunt prezentate, de asemenea, problemele de sănătate ale lui Nixon, inclusiv criza sa de și pneumonia din timpul scandalului Watergate; consumul său ridicat de medicamente este pus uneori pe seama acestora.
Filmul sugerează o anumită responsabilitate, reală sau imaginată, pe care Nixon o simțea față de asasinarea lui John F. Kennedy prin trimiterile la Invazia din Golful Porcilor, implicația fiind că mecanismele puse în mișcare pentru invazie de către Nixon în timpul mandatului său de 8 ani ca vicepreședinte al lui Dwight D. Eisenhower au scăpat de sub control, culminând cu asasinarea lui Kennedy și, în cele din urmă, cu scandalul Watergate.
Filmul se încheie cu demisia lui Nixon și plecarea sa de pe peluza Casei Albe la bordul elicopterului Army One. Pe parcursul genericului de final extins sunt prezentate secvențe reale de la funeraliile de stat ale lui Nixon din Yorba Linda, California, la care apar toți foștii președinți în viață din acel moment — Gerald Ford, Jimmy Carter, Ronald Reagan și George H. W. Bush —, precum și președintele în funcție de atunci, Bill Clinton.
Distribuție Familia prezidențială Anthony Hopkins în rolul lui Richard Nixon Joan Allen în rolul lui Pat Nixon Annabeth Gish în rolul lui Marley Shelton în rolul lui
Personalul Casei Albe și cabinetul James Woods în rolul lui , șeful de cabinet și cel mai apropiat consilier al lui Nixon. J. T. Walsh în rolul lui , consilier pentru afaceri interne; este primul care observă paranoia președintelui și consideră că Nixon încalcă legea. Paul Sorvino în rolul lui Henry Kissinger, consilier pentru securitate națională și ulterior secretar de stat; se zvonește că își urmărește propriile interese și că este o sursă de scurgeri de informații. Powers Boothe în rolul generalului Alexander Haig, general al Armatei SUA care a servit sub comanda lui Henry Kissinger ca adjunct al consilierului pentru securitate națională și ulterior șef de cabinet al președintelui în timpul scandalului Watergate. E. G. Marshall în rolul lui , prieten vechi al lui Nixon și ulterior procuror general, pe care acesta îl consideră „familie”. Este primul sacrificat pentru a prelua vina pentru Watergate. David Paymer în rolul lui , secretarul de presă al Casei Albe, pe care Nixon îl bruschează și îl domină, atât la propriu, cât și la figurat. David Hyde Pierce în rolul lui , consilier juridic al Casei Albe și primul care a depus mărturie în fața Congresului cu privire la Watergate și la mușamalizarea acestuia. Kevin Dunn în rolul lui , consilier juridic al Casei Albe și ulterior director de relații publice, de asemenea un consilier apropiat al lui Nixon. Saul Rubinek în rolul lui Herbert G. Klein, secretarul de presă al campaniilor lui Nixon din 1960 și 1962, apoi director de comunicare. Fyvush Finkel în rolul lui , unul dintre mentorii lui Nixon și președinte al campaniilor sale din 1960, 1962, 1968 și 1972. Tony Plana în rolul lui Manolo Sanchez, majordomul lui Nixon și o persoană de încredere. James Karen în rolul lui William P. Rogers, secretarul de stat al lui Nixon, care îl îndeamnă pe acesta să nu bombardeze Cambodgia. Nixon îl consideră slab și o sursă de scurgeri de informații, excluzându-l de la întâlnirile internaționale și preferându-l în schimb pe Kissinger. Richard Fancy în rolul lui Melvin Laird, secretarul apărării, care este de acord cu Rogers să nu bombardeze Cambodgia.
Familia Nixon Mary Steenburgen în rolul , mama quakeră a lui Richard, o femeie pasivă, dar puternică. Tony Goldwyn în rolul lui Harold Nixon, fratele lui Richard, care moare de tuberculoză. Tom Bower în rolul lui , tatăl autoritar și dur al lui Richard. Sean Stone în rolul lui , fratele mai mic al lui Richard. Joshua Preston în rolul lui Arthur Nixon Corey Carrier în rolul lui Richard Nixon la vârsta adolescenței David Barry Gray în rolul lui Richard Nixon la vârsta tinereții
„Instalatorii” de la Casa Albă Ed Harris în rolul lui , fost agent CIA care a fost implicat în Invazia din Golful Porcilor. John Diehl în rolul lui Robert Beltran în rolul lui
Alți membri ai distribuției Bob Hoskins în rolul lui J. Edgar Hoover, directorul FBI. Brian Bedford în rolul lui , partenerul lui Hoover și director adjunct al FBI. Madeline Kahn în rolul , soția sociabilă a lui John Mitchell, care insistă că Dick Nixon nu a fost decât un pungaș și că a ruinat numele familiei sale. În viața reală, Martha a dat mai multe telefoane jurnaliștilor în legătură cu scandalul Watergate și soțul ei. Edward Herrmann în rolul lui Nelson Rockefeller, un candidat înstărit la președinție în 1964. El îl avertizează pe Nixon să nu fie prea extremist în ideologia sa. Deși nu este prezentat în film, Rockefeller avea să devină vicepreședintele lui Gerald Ford. Dan Hedaya în rolul lui Trini Cardoza, personaj bazat pe , consilier apropiat al lui Nixon. Bridgette Wilson în rolul lui Sandy Ric Young în rolul lui Mao Zedong, liderul Chinei comuniste. Bai Ling în rolul interpretei lui Mao Boris Sichkin în rolul lui Leonid Brejnev, lider sovietic. Sam Waterston în rolul lui (scene prezente doar în versiunea regizorală), directorul CIA care știe despre Nixon mai multe decât i-ar conveni acestuia din urmă. Cei doi au o istorie comună ce urcă până la fiasco-ul din Golful Porcilor. Joanna Going în rolul unei tinere studente Tony Lo Bianco în rolul lui , un gangster pe care Nixon îl cunoștea din Cuba și care a fost implicat în tentativa de asasinare a lui Castro. George Plimpton în rolul avocatului președintelui. Larry Hagman în rolul lui „Jack Jones” — spre deosebire de alte personaje din film care reprezintă persoane reale, Jack Jones, un bancher de investiții miliardar și magnat imobiliar, este un personaj compozit emblematic pentru marile afaceri în general. Personajul poate fi o referință la întâlnirile lui Nixon cu Clint Murchison Sr., deși ilustrează totodată și relațiile lui Nixon cu Howard Hughes, și alți antreprenori. Michael Chiklis în rolul regizorului TV Jack Wallace în rolul antrenorului de fotbal John C. McGinley în rolul agentului de vânzări din filmul de instruire al Departamentului Muncii James Pickens Jr. în rolul unui agitator din public
Producție Origini Eric Hamburg, fost redactor de discursuri și membru al personalului Comisiei pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanților, a avut ideea unui film despre Richard Nixon după ce a luat cina cu Oliver Stone. Inițial, Stone dezvoltase două proiecte — musicalul Evita și un film despre dictatorul panamez Manuel Noriega. Când niciunul dintre ele nu s-a materializat, Stone și-a îndreptat atenția către un film biografic despre Nixon. Moartea fostului președinte, la 22 aprilie 1994, a reprezentat de asemenea un factor-cheie în decizia lui Stone de a realiza un film despre Nixon. El a propus filmul celor de la Warner Bros., însă, potrivit lui Stone, aceștia l-au văzut ca pe „o adunătură de bărbați albi în vârstă și neatrăgători, care stau în costume, cu mult dialog și fără suficientă acțiune”.