Le Locle (în ) este o comună în cantonul Neuchâtel, Elveția.
Este situat în Munții Jura, la câțiva kilometri de orașul La Chaux-de-Fonds. Este al treilea cel mai mic oraș din Elveția (în Elveția, o localitate are nevoie de peste 10 000 de locuitori pentru a fi considerată oraș).
Le Locle este cunoscut ca un centru al elvețiene, fiind citat chiar ca locul de naștere al acestei industrii, având rădăcini care datează din anii 1600. Comuna a găzduit producători precum Favre-Leuba, Mido, Zodiac, Tissot, Ulysse Nardin, Zenith, Montblanc, Certina, precum și Universal Genève, înainte ca aceasta din urmă să se relocheze la Geneva. Istoria orașului în domeniul orologeriei este documentată într-unul dintre cele mai importante muzee de orologerie din lume, Muzeul de Orologerie din Le Locle, Castelul Monts, situat într-un conac de țară din secolul al XIX-lea, pe o colină de la nord de oraș. Mori subterane istorice restaurate (moară de cereale, moară de ulei, gater) pot fi văzute într-o peșteră situată la aproximativ un kilometru vest de centrul orașului.
Geografie [{ "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1075351", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}, { "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1344620", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}]
Le Locle este situat pe partea elvețiană a cheilor , care formează granița dintre Franța și Elveția.
Le Locle are o suprafață (conform măsurătorilor din 2004/09) de 34,69 km². Din această suprafață, 12,41 km² sau 53,6% sunt folosiți în scopuri agricole, în timp ce 6,91 km² sau 29,9% sunt acoperiți cu păduri. Din restul terenului, 3,69 km² sau 15,9% sunt ocupați de construcții și căi de comunicație, iar 0,05 km² sau 0,2% reprezintă teren neproductiv.
Din suprafața construită, clădirile industriale au reprezentat 1,4% din suprafața totală, în timp ce spațiile de locuit și alte clădiri au alcătuit 7,7%, iar infrastructura de transport a însumat 4,7%, în timp ce parcurile, centurile verzi și terenurile de sport au reprezentat 1,3%. Din terenul împădurit, 26,7% din suprafața totală este acoperită de păduri dese, iar 3,2% este acoperită de livezi sau pâlcuri mici de copaci. Din terenurile agricole 33,8% reprezintă pășuni, iar 19,6% sunt folosite ca pășuni alpine.
Fosta capitală a districtului Le Locle, până la eliminarea acestuia în 2018, este situată la o altitudine de 946 m.
La 1 ianuarie 2021, fosta comună Les Brenets a fuzionat cu orașul Le Locle.
Comune limitrofe
Transport Le Locle dispune de mai multe gări; cea principală este Le Locle, situată pe linia Neuchâtel–Le Locle-Col-des-Roches, cu curse frecvente către La Chaux-de-Fonds și Neuchâtel.
Le Remontoir este un ascensor înclinat care face legătura între gara Le Locle și centrul orașului.
Istorie Le Locle este menționat pentru prima dată în 1332 sub numele dou Locle.
Preistorie Cele mai vechi urme de așezări omenești provin de la sfârșitul perioadei mezolitice (6000–5000 î.Hr.), dintr-un adăpost din Col des Roches. Situl include cea mai veche ceramică descoperită în cantonul Neuchâtel, alături de numeroase unelte, un molar de mamut și oase de cerb și mistreț. Adăpostul a fost descoperit în 1926 de un funcționar vamal și a fost primul sit de acest gen cercetat în Elveția.
Evul Mediu În 1150, valea în care mai târziu avea să fie construit Le Locle a fost acordată de către Renaud și Guillaume de Valangin abației Fontaine-André. În 1360, Jean al II-lea de Aarberg, senior de Valangin, a primit Le Locle ca feudă de la contul Ludovic de Neuchâtel. Porțiunea deasă de pădure din Munții Jura din jurul Le Locle a fost defrișată de coloniști care au primit ulterior statutul de țărani liberi. Acești primi fermieri liberi au primit o cartă în 1372 care le codifica drepturile și libertățile. La începutul secolului al XV-lea, această cartă a fost reconfirmată odată cu înființarea primăriei. Locuitorilor din Le Locle li s-a acordat dreptul de a deține terenurile pe care le defrișaseră, cu condiția să continue să le cultive și să plătească impozite pentru ele. Seniorii feudali le-au acordat aceste libertăți pentru a încuraja stabilirea populației în zonele montane. Începând din secolul al XIV-lea, Le Locle și La Sagne au format o parohie comună. Biserica Sfânta Maria Magdalena din Le Locle a fost construită în 1351.
Din cauza intensificării conflictelor transfrontaliere, în 1476, Le Locle a încheiat o alianță defensivă cu Berna.
În 1502, 37 de persoane din Le Locle au primit posibilitatea de a plăti 1780 de lire pentru titlul de „cetățean de Valangin”. Acești cetățeni aveau privilegiul de a conduce comunitatea și de a-și alege propriul primar și vornic.
Epoca modernă timpurie Turnul Bisericii Sfânta Maria Magdalena, simbolul orașului, a fost ridicat la începutul secolului al XVI-lea. La câțiva ani după construirea turnului, în 1536, Le Locle a trecut la credința protestantă. Această biserică veche a fost reconstruită la mijlocul secolului al XVIII-lea. O biserică germană a fost construită în 1844, dar a fost demolată în 1967. Capela catolică a fost construită în 1861.
În 1592, feudele de Valangin au revenit Comitatului de Neuchâtel, dar acest lucru nu a afectat nici statutul juridic al locuitorilor primăriei din Le Locle, nici funcția acesteia de judecătorie de district. Alianța din 1476 cu Berna a rămas în vigoare, iar în timpul Războiului de Treizeci de Ani, precum și în timpul invaziei lui Ludovic al XIV-lea în Franche-Comté, soldații bernezi au venit în sprijinul orașului. Le Locle a trimis soldați pentru a-și susține aliatul în 1712, în timpul bătăliilor de la Mellingen și Villmergen.
Pozuția orașului Le Locle, aproape de granița cu Franța, a făcut ca acesta să aibă adesea o relație strânsă cu Franța. Acest lucru a fost valabil mai ales în anii care au precedat Revoluția Franceză. Mulți locuitori din Le Locle s-au întâlnit în Clubul Iacobinilor din Morteau pentru a-și jura sprijinul pentru Constituția din 1792. Spiritul revoluționar a dus la conflicte între susținătorii revoluției și vechia guvernare. Represiunea guvernamentală care a urmat a determinat mulți locuitori din Le Locle să ia calea exilului în primăvara anului 1793. Câteva sute de persoane s-au mutat la Besançon, unde și-au găsit de lucru la Fabrica Națională de Ceasuri, înființată de Convenția Națională. Când s-au întors la Le Locle, au adus cu ei ceasornicari calificați, dar și o atitudine republicană.
În 1707, Principatul de Neuchâtel i-a revenit regelui Frederic I al Prusiei din dinastia Hohenzollern cu sediul la Berlin, care a condus apoi Neuchâtelul în uniune personală. Napoleon Bonaparte l-a detronat pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei din funcția de principe de Neuchâtel și l-a numit în locul său pe șeful său de stat-major, Louis Alexandre Berthier. În 1814, principatul i-a fost restituit lui Frederic Wilhelm al III-lea. Un an mai târziu, acesta a fost de acord ca principatul să se alăture Confederației Elvețiene, pe atunci nu o federație integrată, ci o confederație, ca membru cu drepturi depline. Astfel, Neuchâtel a devenit prima și singura monarhie care s-a alăturat cantoanelor elvețiene, altfel complet republicane. Acest lucru s-a schimbat în 1848, când Revoluția pașnică din Neuchâtel a început la Le Locle. Forțele regaliste s-au predat rapid, iar la 28 februarie 1848, steagul Republicii Helvetice, un simbol al republicii, a fost arborat deasupra orașului. Noua republică și noul canton au înființat prefectura Le Locle, care a existat până în 1935. În timpul contrarevoluției eșuate din 1856, orașul a fost ocupat pentru scurt timp de regaliști.
Le Locle a fost ars în repetate rânduri de incendii mari (1683, 1765, 1833). A fost reconstruit în înfățișarea sa actuală în cel de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea, când a devenit un centru al industriei ceasornicăriei.
Epoca modernă
Deoarece micul râu Bied inunda adesea valea, la începutul secolului al XIX-lea a fost săpat un canal prin valea către Col des Roches. Până în 1898, râul a fost folosit pentru a alimenta mai multe mori subterane.
Guvernul municipal a înființat liceul în 1855 și a deschis o școală de profesori în 1866, urmată de o școală de meserii în 1897. Școala de ceasornicărie a fost înființată în 1868, constituind fundamentul pentru școala tehnică fondată în 1901–02. Această școală a devenit ulterior Departamentul de Inginerie din cadrul Haute école d'arts appliqués Arc, precum și școala de inginerie a centrului interregional de învățământ profesional Montagnes neuchâteloises.
Orașul a depus eforturi mari în construcția căilor ferate. Primei linii către La Chaux-de-Fonds (1857) i s-au alăturat liniile către Besançon (1884) și Les Brenets (1890). Cu toate acestea, Le Locle suferă de o anumită izolare și de un volum mare de trafic care este doar în tranzit.
Le Locle își datorează prosperitatea în principal industriei ceasornicăriei, în special fabricării ceasurilor de precizie și a mașinilor-unelte. Daniel Jeanrichard s-a numărat printre pionierii care au fondat această ramură a industriei în Le Locle și în împrejurimi. În regiunea Le Locle existau doar aproximativ 77 de ceasornicari activi în 1750. Până în 1800, numărul acestora crescuse la peste 800. Ceasornicăria a început să înlocuiască agricultura și producția de dantelă ca principale industrii. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, orașul angaja aproximativ 500 de dantelrese.
Unul dintre primele ziare anarhiste din istorie, Le Bulletin de la Fédération jurassienne, a fost publicat o perioadă în oraș înainte de a se muta la La Chaux-de-Fonds.
Le Locle a fost casa a numeroși ceasornicari și inventatori faimoși, printre care Abraham-Louis Perrelet, Jacques-Frédéric Houriet, Frédéric-Louis Favre-Bulle și David-Henri Grandjean. Producători de ceasuri precum Tissot, Zenith, Ulysse Nardin, Universal Genève și Doxa își au cu toții originea în Le Locle. În secolul al XIX-lea, orașul era cunoscut pentru cronometrele sale de buzunar și marine. Industria ceasornicăriei a transformat Le Locle într-un oraș industrial. Inițial, toată munca se desfășura manual în mici ateliere, dar până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea au fost construite primele fabrici. Introducerea producției mecanizate a reorientat industria de la ceasuri finite la mașini-unelte și componente pentru ceasuri. În timpul celor două războaie mondiale, unele fabrici, precum Zenith, ulterior Dixi, s-au specializat în producția de armament. Ceasornicăria a necesitat, de asemenea, o serie de artiști și inventatori asociați. Librarul și editorul Samuel Girardet (1730–1807) a început prin a decora carcase de ceasuri și a fondat în cele din urmă o dinastie de artiști și gravori. Familia Huguenin a devenit faimoasă pentru pictura carcaselor de ceasuri și a medaliilor. Deschisă în 1856, fabrica de ciocolată și dulciuri Klaus a funcționat până în 1992.