Un tarif feed-in (cunoscut și sub denumirile de tarif fix, FIT, FiT, contract cu ofertă standard,Couture, T., Cory, K., Kreycik, C., Williams, E., (2010). Policymaker's Guide to Feed-in Tariff Policy Design. National Renewable Energy Laboratory, U.S. Dept. of Energy tarif avansat pentru energie regenerabilă, sau plăți pentru energie regenerabilă) este un mecanism de politică conceput pentru a accelera investițiile în tehnologiile de energie regenerabilă prin oferirea de contracte pe termen lung producătorilor de energie regenerabilă. Aceasta presupune garantarea unui preț peste nivelul pieței pentru producătorii de energie regenerabilă și furnizarea unei certitudini a prețurilor și a unor contracte pe termen lung care ajută la finanțarea investițiilor în energie regenerabilă. De regulă, tarifele feed-in acordă prețuri diferite pentru surse diferite de energie regenerabilă, pentru a încuraja dezvoltarea unei tehnologii în defavoarea alteia. De exemplu, tehnologiilor precum energia eoliană și sistemele solare fotovoltaice li se acordă un preț pe kWh mai mare decât energiei mareelor. Tarifele feed-in includ adesea o „digresiune”: o reducere treptată a prețului sau a tarifului pentru a urmări și a încuraja .
Descriere Tarifele feed-in includ de obicei trei prevederi cheie:Mendonça, M. (2007). Feed-in Tariffs: Accelerating the Deployment of Renewable Energy. London: EarthScan. acces garantat la rețea contracte pe termen lung prețuri de achiziție bazate pe costuri
În cadrul unui sistem FIT, producătorilor eligibili de energie electrică regenerabilă li se plătește un preț bazat pe costuri pentru energia electrică regenerabilă pe care o furnizează în rețea. Acest lucru permite dezvoltarea unor tehnologii diverse (eoliană, solară, biogaz etc.) și oferă investitorilor un randament rezonabil. Acest principiu a fost explicat în Legea privind sursele de energie regenerabilă din Germania din anul 2000:
poate diferi în funcție de tehnologie, locație, dimensiune și regiune și este, de obicei, conceput să scadă în timp pentru a urmări și stimula schimbarea tehnologică. Tarifele feed-in oferă în mod obișnuit un garantat pe perioade lungi (15–25 de ani) și oferă stimulente producătorilor pentru a maximiza producția și eficiența.Klein, A.; Pfluger, B. Held, A.; Ragwitz, M.; Resch, G. Evaluation of Different Feed-in Tariff Design Options: Best Practice Paper for the International Feed-in Cooperation (Fraunhofer ISI) (October 2008). 2nd Edition. Berlin, Germany: BMU. Retrieved 1 November 2008
În 2008, o analiză detaliată realizată de Comisia Europeană a concluzionat că „regimurile de tarife feed-in bine adaptate sunt, în general, cele mai eficiente și eficace scheme de sprijin pentru promovarea energiei electrice regenerabile.”European Commission (COM), 2008. Commission Staff Working Document, Brussels, 57, 23 January 2008. Retrieved 17 November 2008 at: Această concluzie a fost susținută de alte analize, inclusiv de cele ale Agenției Internaționalw pentru Energie,International Energy Agency (IEA) (2008). Deploying Renewables: Principles for Effective Policies, .de Jager, D., Rathmann, M. (2008). Policy Instrument Design to Reduce Financing Costs in Renewable Energy Technology Projects. Work performed by ECOFYS, Ultrecht, The Netherlands. Paris, France: International Energy Agency – Renewable Energy Technology Deployment. Retrieved 9 March 2009 at: Federației Europene pentru Energie Regenerabilă,European Renewable Energy Federation (EREF 2007). Prices for Renewable Energies in Europe for 2006⁄2007: Feed-in tariffs versus Quota Systems – a comparison. Doerte Fouquet, editor, Brussels, Belgium, available at și Deutsche Bank. Până în 2019, peste 50 de țări adoptaseră politici FIT.REN21 Global Status Report, 2010 , pp. 37–8, Tab. 2
În , un tarif FIT poate fi diferențiat pe baza costului marginal. În această structură de politică, prețul tarifului variază de la un nivel puțin peste până la prețul necesar pentru a atinge nivelul optim de producție stabilit de guvern. Firmelor cu costuri marginale mai mici li se oferă prețuri mai mici, în timp ce cele cu costuri marginale mai mari beneficiază de tarife mai ridicate. Această politică își propune să scadă rentabilitatea anumitor spații de producție și să promoveze o distribuție mai largă a generatorilor. Totuși, acest lucru poate duce la o producție mai puțin rentabilă de energie regenerabilă, deoarece cele mai eficiente spații ar putea fi subutilizate.
Al doilea obiectiv al politicii tarifare diferențiate este reducerea costului global al programului. În cadrul unui sistem de tarif uniform, toți producătorii primesc același preț, care poate depăși prețul necesar pentru a stimula producția, rezultând în venituri excedentare și profit. Un tarif diferențiat caută să ofere fiecărui producător stimulentele necesare pentru a menține producția, urmărind să atingă cantitatea optimă de energie regenerabilă pe piață.
În contextul globalizării, tarifele FIT ridică provocări din perspectiva comerțului, deoarece aplicarea lor într-o țară poate afecta industriile și politicile altora. În mod ideal, aceste instrumente de politică ar intra sub incidența unui organism coordonat la nivel global care să supravegheze punerea lor în aplicare și reglementarea, proces ce ar putea fi facilitat prin intermediul Organizației Mondiale a Comerțului.
Compensare
Există trei metode de compensare. Tarif feed-in – compensația este peste nivelul prețului cu amănuntul și, pe măsură ce procentul de utilizatori crește, tariful FIT este redus la nivelul prețului cu amănuntul. – permite producătorilor să consume energie electrică din rețea, de exemplu, când se oprește vântul. Creditele se reportează, de obicei, în perioadele viitoare. Plățile (către furnizor sau către consumator) depind de consumul net. (PPA) – plătește pentru generarea de energie electrică și este, în mod normal, sub prețul cu amănuntul. Cu toate acestea, în cazul energiei solare, poate fi mai mare în unele țări, deoarece energia solară este generată în perioadele de vârf de consum.
Istoric
Statele Unite Prima formă de tarif feed-in (sub o altă denumire) a fost aplicată în SUA în 1978 sub președintele Jimmy Carter, care a semnat Legea Națională privind Energia (NEA). Această lege includea cinci acte legislative distincte, unul dintre ele fiind (PURPA). Scopul Legii Naționale privind Energia a fost de a încuraja economisirea energiei și de a dezvolta noi resurse energetice, inclusiv surse regenerabile precum energia eoliană, solară și geotermică.Hirsh, R. F. (1999). " PURPA: The Spur to Competition and Utility Restructuring," The Electricity Journal, Vol. 12, Issue 7, pp. 60–72.
În cadrul PURPA a existat o prevedere care le impunea furnizorilor de utilități să cumpere energie electrică generată de la producători independenți calificați la tarife care să nu depășească costul lor evitat. Costurile evitate au fost concepute pentru a reflecta costul pe care o companie de utilități l-ar suporta pentru a asigura aceeași producție de energie electrică. Interpretări diferite ale legii PURPA au prevalat în anii 1980: unele companii și comisii statale au interpretat costurile evitate în mod restrâns ca însemnând costurile evitate cu combustibilul, în timp ce altele au ales să definească „costurile evitate” drept „costul marginal evitat pe termen lung” al producției. Costurile pe termen lung se refereau la costul anticipat al energiei electrice în anii următori. Această din urmă abordare a fost adoptată de California în Contractul său cu Ofertă Standard Nr. 4.Guey Lee, L. (1999). Korean Energy Economics Institute (KEEI). Retrieved 19 August 2009 Renewable electricity purchases: History and recent developments O altă prevedere inclusă în legea PURPA a fost interdicția ca furnizorii de utilități să dețină mai mult de 50% din proiecte, pentru a încuraja noi participanți pe piață.
Pentru a se conforma legii PURPA, unele state au început să ofere Contracte cu Ofertă Standard producătorilor. a stabilit o serie de Contracte cu Ofertă Standard, inclusiv cu ofertă standard bazate pe costul estimat pe termen lung al producției. Estimările pe termen lung ale costurilor energiei electrice s-au bazat pe credința (răspândită pe scară largă la acea vreme) că prețurile petrolului și gazelor vor continua să crească.Rickerson, W.; Grace, R.C. (March 2007). Washington, DC: Heinrich Boll Foundation. Retrieved 16 March 2009 The Debate over Fixed Price Incentives for Renewable Electricity in Europe and the United States: Fallout and Future Directions Acest lucru a dus la un calendar ascendent al prețurilor fixe de achiziție, conceput pentru a reflecta costurile evitate pe termen lung ale noilor capacități de producție. Până în 1992, producătorii privați de energie instalaseră o capacitate eoliană de aproximativ 1.700 MW în California, din care o parte este în funcțiune și astăzi. Adoptarea PURPA a condus, de asemenea, la o producție semnificativă de energie regenerabilă și în alte state, cum ar fi Florida și Maine.
Cu toate acestea, PURPA păstrează conotații negative în industria energiei electrice din SUA. Când prețurile petrolului și gazelor s-au prăbușit la sfârșitul anilor 1980, Contractele cu Ofertă Standard semnate pentru a încuraja dezvoltarea noilor energii regenerabile păreau ridicate prin comparație. Ca urmare, contractele PURPA au ajuns să fie văzute ca o povară costisitoare pentru consumatorii de energie electrică.
O altă sursă de opoziție față de PURPA a provenit din faptul că a fost concepută pentru a încuraja producția independentă (în afara companiilor tradiționale). Acest lucru a fost interpretat ca o amenințare de multe companii mari de utilități, în special de către furnizorii monopoliști. Ca urmare a stimulării producției independente, PURPA a fost interpretată și ca un pas important către creșterea concurenței.
Europa În 1990, Germania a adoptat legea sa „” (StrEG), sau „Legea privind alimentarea cu energie electrică în rețea”.Germany, Stromeinspeisungsgesetz (StrEG) (1990). Germany's Act on Feeding Renewable Energies into the Grid of 7 December 1990," Federal Law Gazette I p.2663, unofficial translation. Retrieved 9 July 2009 at: StrEG impunea companiilor de utilități să cumpere energia electrică generată de la furnizorii de energie regenerabilă la un procent din prețul de rețea cu amănuntul în vigoare. Procentul oferit pentru energia solară și eoliană a fost stabilit la 90% din prețul energiei electrice rezidențiale, în timp ce altor tehnologii, cum ar fi hidroenergia și sursele de biomasă, li s-au oferit procente cuprinse între 65% și 80%. A fost inclusă o limită de 5 MW pe proiect.
Deși StrEG din Germania a fost insuficientă pentru a încuraja tehnologii mai scumpe, cum ar fi fotovoltaicele, s-a dovedit relativ eficientă în stimularea tehnologiilor cu costuri mai mici, cum ar fi energia eoliană, ducând la instalarea a 4.400 MW de nouă capacitate eoliană între 1991 și 1999, ceea ce reprezenta aproximativ o treime din capacitatea eoliană globală totală până în 1999.
O provocare suplimentară abordată de StrEG a fost dreptul de conectare la rețea. StrEG le-a garantat producătorilor de energie regenerabilă accesul la rețea. Legi similare bazate pe procente au fost adoptate în Spania și Danemarca în anii 1990.
Legea surselor de energie regenerabilă din Germania
Legea germană privind alimentarea cu energie a suferit o restructurare majoră în anul 2000, devenind Legea privind sursele de energie regenerabilă (2000) (în sau EEG). Aceasta este o lege privind acordarea de prioritate surselor de energie regenerabilă. În noua sa formă, legea s-a dovedit a fi un cadru politic extrem de eficient pentru accelerarea extinderii energiilor regenerabile. Modificările importante au inclus:
prețurile de achiziție s-au bazat pe costurile de producție – acest lucru a dus la prețuri diferite pentru tehnologii diferite și pentru proiecte de dimensiuni variate companiilor de utilități li s-a permis să participe