Ambrosius Aurelianus () a fost un conducător militar al romano-britonilor care, potrivit cronicarului , a obținut o victorie importantă împotriva anglo-saxonilor în secolul al V-lea. El apare, de asemenea, în mod independent în legendele britonilor, începând cu cronica Historia Brittonum din secolul al IX-lea. În cele din urmă, Geoffrey of Monmouth l-a transformat în unchiul regelui Arthur și fratele tatălui acestuia, Uther Pendragon, fiind prezentat ca un monarh care a domnit și a murit înaintea celor doi. De asemenea, Ambrosius apare și sub chipul unui tânăr profet care îl înfruntă pe tiranul , ipostază din care s-a conturat ulterior figura vrăjitorului Merlin.
Potrivit lui Gildas Ambrosius Aurelianus este una dintre puținele persoane pe care le identifică după nume în predica sa De Excidio et Conquestu Britanniae și singura menționată din secolul al V-lea. De Excidio este considerat cel mai vechi document britanic păstrat despre așa-numita perioadă arthuriană a Britaniei postromane. În urma atacului devastator al saxonilor, supraviețuitorii se adună sub conducerea lui Ambrosius, care este descris astfel:
Ambrosius era, probabil, de neam ales și, foarte posibil, de credință creștină: Gildas menționează că el și-a obținut victoriile „cu ajutorul lui Dumnezeu”. Părinții lui Ambrosius au fost uciși de saxoni, iar el s-a numărat printre puținii supraviețuitori ai invaziei lor inițiale.
Potrivit lui Gildas, Ambrosius i-a organizat pe supraviețuitori într-o forță armată și a obținut prima victorie militară împotriva invadatorilor saxoni. Totuși, această victorie nu a fost una decisivă: „Câteodată învvingeau saxonii, altădată cetățenii [cu sensul de locuitori romano-britoni]”. Datorită descrierii pe care i-o face Gildas, Ambrosius este una dintre figurile istorice considerate „ultimul dintre romani”.
Dezbaterea academică Două aspecte din descrierea lui Gildas au atras numeroase comentarii în rândul cercetătorilor. Primul se referă la ceea ce a vrut să spună Gildas prin afirmația că familia lui Ambrosius „purtase purpura”. Împărații romani și patricienii purtau veșminte tivite cu o bandă purpurie pentru a-și semnala rangul social, astfel încât trimiterea la purpură ar putea indica o origine aristocratică. De asemenea, tribunii militari romani (în ), ofițeri superiori din legiunile romane, purtau o bandă purpurie similară, motiv pentru care referința ar putea viza o tradiție de familie în conducerea militară. Această tradiție era veche, având în vedere că togele și mantia (pallium) senatorilor și ale tribunilor din antichitate erau deja decorate cu astfel de benzi purpurii. În mediul bisericesc, „purpura” este un eufemism pentru sânge, iar din acest motiv „purtarea purpurei” ar putea reprezenta o aluzie la martiriu sau la veșmintele episcopale. În plus, în perioada târzie a Imperiului Roman, atât consulii, cât și guvernatorii de rang consular purtau haine cu ciucuri sau tiv purpuriu. Notitia Dignitatum, un registru roman al funcțiilor oficiale, menționează patru sau cinci guvernatori provinciali în Britania romană, dintre care doi aveau rang consular: guvernatorul provinciei Maxima Caesariensis și cel al provinciei Valentia. Părintele care a purtat purpura ar fi putut fi unul dintre acești guvernatori ai căror nume nu s-au păstrat în documente.
Istoricul a avansat ipoteza că Ambrosius ar fi putut fi înrudit cu Marcus sau Gratian, uzurpatori romano-britoni din secolul al V-lea, exprimându-și preferința pentru Marcus pe criterii onomastice. În schimb, cercetătorul mitului arthurian Frank D. Reno a susținut că numele „Aurelianus” indică o descendență directă din împăratul roman ilir Aurelian (care a domnit între 270 și 275). Campaniile militare ale lui Aurelian au inclus, printre altele, cucerirea Imperiului Galic. N. J. Higham sugerează însă că Ambrosius ar fi putut avea o legătură de rudenie îndepărtată cu familiile imperiale din perioada târzie a Imperiului Roman, cum ar fi dinastia Teodosiană, ale cărei ramuri au activat în provinciile romane apusene, inclusiv în Hispania.
Mike Ashley se concentrează în schimb asupra numelui „Ambrosius” și a posibilei sale legături cu Sfântul Ambrozie, un episcop de Milano din secolul al IV-lea care a servit și ca guvernator consular în regiuni ale Italiei romane. Despre tatăl episcopului se afirmă uneori că ar fi fost un prefect al preatoriului din Galia din secolul al IV-lea, pe nume Aurelius Ambrosius, ale cărui teritorii de sub jurisdicție includeau Britania, deși unii cercetători moderni se îndoiesc de faptul că Sfântul Ambrozie ar fi fost înrudit cu acest bărbat (identificându-l mai degrabă pe tatăl său cu un funcționar numit Uranius, menționat într-un fragment din Codexul Teodosian). Ashley sugerează că Ambrosius Aurelianus a fost înrudit cu cei doi Aurelii Ambrosii. Tim Venning subliniază că numele „Aurelianus” ar putea fi rezultatul unei adopții în cadrul societății romane. Atunci când un băiat era adoptat într-o nouă gens (gintă sau neam), el prelua numele noii sale familii, dar primera adesea și un cognomen suplimentar care îi indica originea din familia sa inițială. Acest cognomen suplimentar avea frecvent terminația „-anus”. Când Gaius Octavius din gens Octavia a fost adoptat de unchiul său, Gaius Julius Caesar, el era adesea distins de tatăl său adoptiv prin adăugarea numelui „Octavianus”. În acest caz, Ambrosius ar fi putut fi un membru al gens Aurelia care a fost adoptat de o altă gintă sau familie.
A doua problemă o constituie sensul cuvântului avita: Gildas s-ar fi putut referi la „strămoși” în sens larg sau ar fi putut folosi termenul cu înțelesul specific de „bunic” — indicând astfel că Ambrosius a trăit cu aproximativ o generație înaintea . Lipsa informațiilor istorice împiedică oferirea unor răspunsuri certe la aceste întrebări.
Motivațiile lui Gildas N. J. Higham, autorul unei lucrări dedicate lui Gildas și tropilor literari utilizați de acesta, sugerează că autorul medieval ar fi avut motive întemeiate să atragă atenția asupra lui Ambrosius. Potrivit lui Higham, Gildas nu încerca să scrie o biografie istorică a acestuia, ci îl oferea drept exemplu contemporanilor săi. Pentru viziunea filosofică a lui Gildas era esențial ca liderii britonilor care obțineau victorii împotriva barbarilor să reușească doar prin intermediul ajutorului divin, iar un astfel de sprijin era meritat exclusiv de cei care dovedeau virtuți creștine superioare. Ambrosius Aurelianus era cunoscut, se pare, pentru cel puțin o astfel de victorie împotriva barbarilor. Pentru a-l integra în această perspectivă asupra lumii, Gildas a fost practic nevoit să-l prezinte pe fostul războinic drept un om cu virtuți excepționale și cu o supunere deplină față de Dumnezeu, fiind modelat astfel încât să corespundă imaginii liderului ideal în viziunea cronicarului.
Higham sugerează, de asemenea, că originea romană a lui Ambrosius a fost evidențiată cu un scop precis. Se pare că Gildas îl conecta în mod intenționat pe acesta cu autoritatea legitimă și cu virtuțile militare ale romanilor, punându-l totodată în contrast cu conducătorii britoni care i-au urmat și a căror domnie era lipsită de o astfel de legitimitate.
Identificarea personalităților istorice Gildas este o sursă primară pentru , însă el nu menționează niciodată numele participanților. Nu se știe dacă Ambrosius Aurelianus sau succesorii săi au luat parte la această luptă și nici numele căpeteniilor saxone implicate în bătălie nu s-au păstrat.
Identitatea urmașilor lui Ambrosius rămâne necunoscută, deoarece Gildas nu îi menționează niciodată după nume. Se presupune că aceștia au fost contemporani cu autorul și cunoscuți de către acesta. Higham sugerează că ar fi fost personalități de prim-plan ale epocii, iar originea și identitatea lor erau, cel mai probabil, suficient de familiare publicului căruia i se adresa lucrarea, încât menționarea lor explicită nu mai era necesară. Potrivit lui Higham, textul îi prezintă pe urmașii lui Ambrosius ca fiind inferiori strămoșului lor, această abordare făcând parte din critica adusă de autor cârmuitorilor din timpul său. Cei vizați erau probabil conștienți că invectivele îi vizau pe ei, însă era puțin probabil să conteste o lucrare care oferea o imagine atât de elogioasă illustrului lor strămoș.
Mike Ashley sugerează că printre urmașii lui Ambrosius s-ar putea număra și alte persoane menționate de Gildas. El înclină spre includerea în această categorie a lui („Aurelius cel ca un câine”), pe care Gildas îl acuză de paricid, desfrâu, adulter și instigare la război. Numele său, „Aurelius”, indică o origine romano-britonă. Porecla insultătoare „Caninus” a fost inventată, cel mai probabil, chiar de Gildas, care îi jignește în mod similar și pe alți conducători contemporani cu el. Din cauza numelui folosit de Gildas, există teorii conform cărora numele real al acestui conducător era de fapt Conan, Cynan sau Kenan. Unii îl identifică cu Cynan Garwyn, un rege din Powys din secolul al VI-lea, deși nu se știe sigur dacă a fost contemporan cu Gildas sau dacă a trăit la o generație sau două după el. O altă teorie susține că acest conducător nu a domnit în Britania, ci în Bretania. În această viziune, Caninus ar putea fi Conomor („Câinele cel Mare”). Conomor este considerat un contemporan mult mai probabil al lui Gildas și provenea, cel mai probabil, din Domnonée, o regiune din Bretania controlată de imigranții britonici sosiți din . Este posibil ca el să fi rămas în legenda britanică sub numele de Marc al Cornubiei.
Gildas îi descrie pe saxoni în primul rând ca pe niște prădători barbari, iar invaziile lor au presupus un proces lent și anevoios de cucerire militară. În jurul anului 500, perioadă la care se referă cel mai probabil Gildas, anglo-saxonii stăpâneau Insula Wight, Kent, Lincolnshire, Norfolk, Suffolk și zonele de coastă din Northumberland și Yorkshire. Restul fostei Britanii romane se afla încă sub controlul britonilor locali sau al rămășițelor administrației provinciale romane. Gildas menționează, de asemenea, depopularea orașelor, fapt ce reflectă foarte probabil realitatea istorică. Londinium, cândva un oraș important, a fost părăsit complet în cursul secolului al V-lea.
Potrivit lui Beda Beda preia relatarea lui Gildas despre Ambrosius în lucrarea sa Istoria ecleziastică a poporului englez, însă în Chronica Majora plasează victoria lui Ambrosius în timpul domniei împăratului Zenon (474–491).
Tratarea de către Beda a istoriei Marii Britanii din secolul al V-lea nu reprezintă o sursă deosebit de valoroasă. Până în jurul anului 418, Beda a putut alege între mai multe surse istorice, urmând adesea scrierile lui Orosius. După încheierea lucrării acestuia din urmă, Beda a dus aparent lipsă de alte surse disponibile și s-a bazat masiv pe Gildas. Însemnările din această perioadă tind să fie simple parafrazări ale relatării lui Gildas, având în principal modificări de stil. Relatarea lui Beda despre Ambrosius Aurelianus a fost tradusă astfel:
Beda nu îi menționează pe urmașii lui Ambrosius Aurelianus și nici presupusa lor decădere morală.
Potrivit lui Nennius Historia Brittonum, atribuită lui , păstrează mai multe fragmente din legendele legate de Ambrosius. În ciuda atribuirii tradiționale, autorul lucrării și perioada redactării ei rămân chestiuni deschise pentru istoricii moderni. Există mai multe manuscrise păstrate ale operei, ce prezintă diferențe în detalii, cele mai importante fiind datate între secolele al IX-lea și al XI-lea. Unii cercetători moderni consideră puțin probabil ca lucrarea să fi fost alcătuită de un singur autor sau compilator, sugerând că ar fi avut nevoie de secole pentru a ajunge la forma sa finală, deși această teorie nu este definitivă.