thumb|Bustul lui Iosif Iuliu Olariu din Caransebeș Iosif Iuliu Olariu () a fost un teolog ortodox român, profesor, biblist și cleric (având rangul de protosinghel), considerat primul bănățean care a obținut titlul de doctor în teologie. A activat timp de 35 de ani la catedră în cadrul Institutului Teologic din Caransebeș, pe care l-a și condus în calitate de director timp de peste trei decenii, fiind autorul unor manuale de referință în domeniul studiilor biblice și al dogmaticii ortodoxe.

Biografie Originea și studiile Iuliu Olariu s-a născut la 6 februarie 1859 în localitatea Măidan (în prezent satul Brădișoru de Jos din județul Caraș-Severin), în familia învățătorului Iosif Olariu, originar din Doman.

A urmat școala primară în localitatea natală și la Școala germană din Reșița, iar studiile secundare le-a efectuat la Oravița și Lugoj. În anul 1880 a promovat examenul de maturitate (bacalaureatul) la Lugoj cu distincție (eximio modo maturus).

Beneficiind de o recomandare și de sprijinul episcopului Ioan Popasu, în toamna anului 1880 s-a înscris ca student bursier la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, pe care a absolvit-o în 1884. În timpul studiilor universitare, rezultatele sale academice au fost remarcate de mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici.

După susținerea tezei de licență, a primit o bursă eparhială din partea episcopului Popasu pentru specializare în studii biblice la universitățile germane din Leipzig (semestrul de iarnă, 23 octombrie 1884 – 17 februarie 1885) și Erlangen (înmatriculat la 25 aprilie 1885). La 30 martie 1885 a obținut titlul de doctor în teologie la Universitatea din Cernăuți (promovat de asemenea cu distincție), devenind primul teolog originar din Banat titular al acestui titlu academic. Pentru aprofundarea literaturii teologice apusene, a întreprins călătorii de studiu și la Viena.

Pe lângă limba română și stăpânirea limbii germane, Olariu a dobândit cunoștințe temeinice de limbă latină medievală, greacă veche, ebraică biblică, maghiară și sârbă.

Activitatea didactică și bisericească La 3 septembrie 1885 a fost numit profesor provizoriu la Catedra de studii biblice a Institutului Teologic Diecezan din Caransebeș, devenind profesor definitiv la 21 decembrie 1889. În 1888 a fost desemnat director al Institutului Teologic, funcție pe care a exercitat-o până la sfârșitul vieții, cu excepția anului școlar 1917–1918, când a activat la Arad. Pentru o perioadă a condus și Institutul Pedagogic Diecezan din aceeași localitate.

În plan didactic, a predat cursuri de Introducere în cărțile sfinte, Exegeză biblică, Explicarea Bibliei și Teologie dogmatică, iar în cadrul secției pedagogice a predat limba germană. De asemenea, a coordonat apariția anuarului instituției.

În anul 1886 s-a căsătorit cu Anica Popovici (sora muzicianului Nichi Popovici), însă aceasta a decedat la doar un an după căsătorie. Rămas văduv, a fost hirotonit preot la 1 februarie 1887. În mai 1893 a fost tuns în monahism, primind numele călugăresc Iosif (după numele tatălui său), fiind ulterior ridicat la rangul de protosinghel.

Între anii 1908 și 1917 a fost redactor al publicației eparhiale Foaia Diecezană, în paginile căreia a publicat studii biblice, recenzii, note tipiconale și comentarii teologice.

Candidatura la scaunul episcopal (1908–1910) După decesul episcopului Nicolae Popea în vara anului 1908, la conducerea Episcopiei Caransebeșului a urmat o perioadă de sedisvacanță marcată de tensiuni politice și bisericești. În cadrul alegerilor sinodale, deputatul guvernamental Constantin Burdia și gruparea sa l-au susținut pe Iosif Iuliu Olariu, perceput în mediile politice drept candidatul filomaghiar, agreat de autoritățile de la Budapesta.

Sinodul eparhial a preferat însă candidații susținuți de Partidul Național Român: arhimandritul Filaret Musta (ales în octombrie 1908) și ulterior protosinghelul Iosif Traian Bădescu (ales în iulie 1909). Ambele alegeri au fost însă invalidate de împăratul Franz Joseph I la solicitarea guvernului ungar.

La cel de-al treilea scrutin, organizat la 4 decembrie 1909, partida națională l-a propus drept contracandidat pe asesorul consistorial din Sibiu, dr. Miron Cristea. Acesta din urmă a câștigat alegerile cu 31 de voturi, în timp ce Olariu a obținut 24 de voturi. Miron Cristea a fost confirmat și instalat în scaunul episcopal în primăvara anului 1910. Miron Cristea a beneficiat atât de sprijinul PNR (episcopul greco-catolic Vasile Hossu și și Alexandru Vaida-Voevod au intervenit chiar la arhiducele moștenitor Franz Ferdinand pentru confirmarea alegerii lui Cristea) cât și de cel al baronului Géza Duka de Kádár (care, inițial, la indicațiile ministrului de interne maghiar, Gyula Andrássy cel Tânăr, îl sprijinise pe Olariu, dar a fost convins de liderii PNR, în special de Valeriu Braniște, să-l susțină pe Cristea). După acest moment, Olariu și-a continuat activitatea la catedră și la conducerea institutului și a preluat redactarea Foii Diecezane sub arhipăstorirea noului episcop.

Ultimii ani și decesul În vara anului 1920, starea sa de sănătate s-a deteriorat, motiv pentru care s-a retras temporar la Mănăstirea Hodoș-Bodrog. Deși nu era complet refăcut, a revenit toamna la conducerea Institutului Teologic. Slăbit de boală, a solicitat un concediu medical de două luni, dar a continuat să viziteze institutul aproape zilnic.

A decedat la 6 decembrie 1920 în locuința sa din Caransebeș, fiind găsit de profesorii Vasile Loichiță și Dumitru Cioloca. Slujba de înmormântare a avut loc la 8 decembrie 1920, fiind oficiată de episcopul Iosif Traian Bădescu și arhiereul Filaret Musta, foștii săi rivali, în prezența corpului profesoral, a oficialităților locale și a unui numeros public.

Opera Activitatea științifică a lui Iosif Iuliu Olariu s-a concentrat pe domeniul studiilor biblice, al patrologiei și al teologiei dogmatice, lucrările sale fiind publicate la Tipografia Diecezană din Caransebeș:

Introducerea în cărțile sfinte ale Testamentului Vechi și Nou, Caransebeș, 1891 (ediția a II-a, 1903; ediția a III-a, 1912, apărută cu binecuvântarea episcopului Miron Cristea). Scrierile părinților apostolici, Caransebeș, 1892 (traducere după edițiile critice ale epocii, 160 p.). Manualul exegetic la Sfânta Scriptură a Testamentului Nou, 4 volume, Caransebeș: vol. I (1894), vol. II (1897), vol. III (1910), vol. IV (1913) – lucrare amplă de peste 2.000 de pagini, cuprinzând comentariul detaliat al majorității cărților Noului Testament (cu excepția Faptelor Apostolilor, a Epistolelor sobornicești și a Apocalipsei). Explicarea psalmilor din Orologiu (Ceaslov), Caransebeș, 1901. Manualul de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Caransebeș, 1907 (812 p.; ediția a II-a revizuită, 1916, 349 p.).

Opera sa de pionierat în spațiul teologic românesc a fost analizată și apreciată ulterior de numeroși teologi și profesori universitari, printre care Vasile Gheorghiu, Dumitru Cioloca, Nicolae Colan, Petru Rezuș, Grigorie Marcu și Vasile Mihoc.

Note

Categorie:Nașteri în 1859 Categorie:Nașteri pe 6 februarie Categorie:Decese în 1920 Categorie:Decese pe 6 decembrie Categorie:Teologi ortodocși Categorie:Teologi români Categorie:Preoți ortodocși români Categorie:Bibliști Categorie:Profesori români Categorie:Oameni din județul Caraș-Severin Categorie:Absolvenți ai Universității din Cernăuți Categorie:Absolvenți ai Universității din Leipzig Categorie:Absolvenți ai Universității din Viena