Tot acest jazz (în ) este un film american, o dramă muzicală din 1979 regizat de Bob Fosse, avându-l în rol principal pe Roy Scheider, care interpretează un regizor obsesiv de film și teatru. Este o fantezie semi-autobiografică bazată pe aspecte din viața și cariera lui Fosse ca dansator, coregraf și regizor de film. A fost, de asemenea, ultima operă a producătorului său, Robert Alan Aurthur, care a scris scenariul împreună cu Fosse și a murit cu un an înainte de lansarea filmului.
Povestea se inspiră din experiența lui Fosse de a monta filmul său din 1974, Lenny, în timp ce punea în scenă, simultan, musicalul de pe Broadway Chicago, pe care l-a regizat, coregrafiat și la care a contribuit la scenariu. La fel ca Fosse, personajul interpretat de Scheider încearcă să pună în scenă un musical ambițios pe Broadway, în timp ce supraveghează montarea unui film pe care l-a regizat și care, la fel ca „Lenny”, are în centrul atenției un comediant de stand-up. Jessica Lange, Ann Reinking, Leland Palmer, Cliff Gorman și Ben Vereen joacă roluri secundare. Titlul filmului este preluat de la piesa cu același nume din musicalul Chicago.
Filmul „All That Jazz” a fost lansat pe 20 decembrie 1979 de către 20th Century Fox în Statele Unite și Canada și de către Columbia Pictures în alte țări, înregistrând un succes atât comercial, cât și de critică, fiind lăudat de critici pentru creativitate, ambiție, coregrafie și interpretarea lui Scheider, deși a fost catalogat de unii drept pretențios sau egocentric, în special în ceea ce privește caracterul său autobiografic. Filmul a câștigat ex aequo Palme d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1980, alături de Kagemusha al lui Akira Kurosawa, și a primit un număr record de nouă nominalizări la cea de-a 52-a ediție a Premiilor Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu original și Cel mai bun actor pentru Scheider, câștigând patru premii: Cea mai bună coloană sonoră originală, Cea mai bună scenografie, Cele mai bune costume și Cel mai bun montaj. După lansare, Stanley Kubrick l-a numit „cel mai bun film pe care cred că l-am văzut vreodată”, iar în 2001 a fost considerat „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau estetic” de către Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii și selectat pentru conservare în National Film Registry.
Rezumat
Joe Gideon este un regizor de teatru și coregraf care încearcă să găsească un echilibru între punerea în scenă a celui mai recent musical al său de pe Broadway, NY/LA, și montarea unui film de la Hollywood pe care l-a regizat, The Stand-Up. Este un alcoolic, un workaholic obsedat de muncă care fumează țigară după țigară și un afemeiat care flirtează constant și are relații sexuale cu o mulțime de femei. În fiecare dimineață, își începe ziua ascultând o casetă cu Vivaldi, în timp ce ia doze de colir, antiacid și dextroamfetamină, încheind întotdeauna prin a se privi în oglindă și a spune: „E timpul spectacolului, oameni buni!” Fosta soție a lui Joe, Audrey Paris, este implicată în producția spectacolului, dar dezaprobă comportamentul său de afemeiat. Între timp, iubita lui, Katie Jagger, și fiica lui, Michelle, îi țin companie. În imaginația sa, el flirtează cu un înger al morții pe nume Angelique într-un club de noapte, discutând cu ea despre viața sa
Pe măsură ce Joe continuă să fie nemulțumit de slujba sa de editor, făcând în mod repetat modificări minore la un singur monolog, își descarcă furia asupra dansatoarelor și în coregrafia sa. Acest lucru duce la un număr extrem de sexualizat cu femei topless în timpul unei repetiții, ceea ce îi frustrează pe finanțatorii zgârciți ai spectacolului. Unul dintre puținele momente de bucurie din viața sa are loc când Katie și Michelle interpretează un număr în stilul lui Fosse pentru Joe, ca omagiu adus lansării iminente a filmului The Stand-Up, emoționându-l până la lacrimi. În timpul unei lecturi la masă a piesei NY/LA, Joe suferă dureri puternice în piept și este internat la spital cu angină severă.
Joe nu dă importanță simptomelor sale și încearcă să plece la repetiții, dar leșină în cabinetul medicului și i se prescrie să rămână în spital câteva săptămâni pentru a-și odihni inima și a-și reveni după epuizare. Turneul NY/LA este amânat, dar Gideon își continuă escapadele chiar din patul de spital, fumând și bând în timp ce primește un șir nesfârșit de femei în camera sa. În tot acest timp, starea lui continuă să se deterioreze, în ciuda faptului că Audrey și Katie rămân alături de el pentru a-l susține. O recenzie negativă pentru The Stand-Up, apărută în timpul spitalizării lui Joe, apare în ciuda succesului financiar al filmului, iar Gideon suferă un infarct masiv.
În timp ce Joe este supus unei operații de bypass coronarian, producătorii filmului NY/LA își dau seama că cea mai bună modalitate de a-și recupera banii și de a obține profit este să parieze pe moartea lui Gideon: suma asigurării ar aduce un profit de peste jumătate de milion de dolari. Pe măsură ce Gideon este conectat la aparate de susținere a vieții, el regizează în mintea sa secvențe extravagante de vis muzicale în care joacă fiica, soția și iubita sa, toate mustrându-l pentru comportamentul său. Își dă seama că nu poate evita moartea și suferă un alt atac de cord.
În timp ce medicii încearcă să-l salveze, Joe fuge din patul de spital pe ascuns, explorând subsolul spitalului și secția de autopsie înainte de a se lăsa dus înapoi. El trece prin cele cinci etape ale doliului — furia, negarea, negocierea, depresia și acceptarea — prezentate în numărul de stand-up pe care îl edita. Pe măsură ce se apropie de moarte, secvențele sale onirice devin din ce în ce mai halucinante. În timp ce medicii încearcă încă o dată să-l salveze, Joe își imaginează un spectacol de varietăți grandios în care apar toți cei din trecutul său, iar el ocupă locul central într-un număr muzical de amploare, „Bye Bye Life” (La revedere, viață), o parodie capricioasă a piesei „Bye Bye Love” (La revedere, dragoste). În visul său de pe patul de moarte, Joe poate să le mulțumească familiei și cunoștințelor sale, lucru pe care nu-l poate face din patul de spital, iar prestația sa primește o ovație în picioare copleșitoare. În cele din urmă, Joe visează că se îndreaptă pe un coridor pentru a o întâlni pe Angelique la capătul acestuia. În final, corpul său este închis într-un sac pentru cadavre.
Distribuție
Roy Scheider – Joe Gideon Keith Gordon – Joe Gideon tânăr Jessica Lange – Angelique, îngerul Morții Ann Reinking – Katie Jagger, prietena actuală a lui Joe Leland Palmer – Audrey Paris, fosta soție a lui Joe Cliff Gorman – Davis Newman, Stand-Up Ben Vereen – O'Connor Flood Erzsebet Foldi – Michelle Gideon, fiica lui Joe Michael Tolan – Dr. Ballinger Max Wright – Joshua Penn William LeMassena – Jonesy Hecht Deborah Geffner – Victoria Porter Anthony Holland – Paul Dann David Margulies – Larry Goldie John Lithgow – Lucas Sergeant Sandahl Bergman, Eileen Casey, Bruce Davis, Gary Flannery, Jennifer Nairn-Smith, Danny Ruvolo, Leland Schwantes, John Sowinski, Candace Tovar, and Rima Vetter – Prim-balerini P. J. Mann – Dansatoare cu evantai / partenera #2 Robert Levine – Dr. Hyman Robert Hitt – Ted Christopher Phil Friedman – Murray Nathan, regizorul de scenă Susan Brooks – Stacy (Sue Paul) Alan Heim – Eddie Chris Chase – Leslie Perry, critic de film Jules Fisher – El însuși Ben Masters – Dr. Garry Joanna Merlin – asistenta medicală Pierce C. C. H. Pounder – asistenta medicală Blake Tito Goya – însoțitor Tiger Haynes – portar Vicki Frederick – partenera #1 Frankie Man – comic Wallace Shawn – asistent în domeniul asigurărilor Eugene Troobnick – doctorul în asigurări I.M. Hobson, Mary McCarty, Theresa Merritt, Sammy Smith, and Steve Elmore – Distribuția filmului NY / LA Terry Alexander – îngrijitor de spital (fără mențiune în genericul filmului) Michael Hinton – baterist (fără mențiune în genericul filmului)
Muzică Coloană sonoră "On Broadway" – George Benson "Perfect Day" – Harry Nilsson "There's No Business Like Show Business" – Ethel Merman "Concerto alla rustica (Vivaldi Concerto in G)" – Antonio Vivaldi. Această temă revine pe tot parcursul filmului, în timpul rutinelor matinale ale lui Joe. "South Mt. Sinai Parade" – Ralph Burns
Producție În timp ce încerca să monteze filmul Lenny și să realizeze coregrafia pentru Chicago în 1974, Fosse a suferit un infarct miocardic masiv și a fost supus unei operații pe cord deschis. După ce și-a revenit, Fosse a început să se intereseze de tema vieții și a morții, precum și de comportamentul în spital. Împreună cu prietenul său Robert Alan Aurthur, s-au apucat să realizeze o adaptare cinematografică a romanului Ending de Hilma Wolitzer, care aborda teme similare legate de moarte și de problemele conjugale. Cu toate acestea, după finalizarea scenariului, Fosse a decis să renunțe la realizarea filmului, deoarece a considerat materialul prea deprimant și a simțit că nu era suficient de puternic pentru a se dedica acestui proiect timp de peste un an. Dorind totuși să rămână fidel temei morții și să folosească ceea ce considera a fi cele mai bune instrumente ale sale – cântecul și dansul –, a decis în schimb să realizeze un film bazat pe propriile sale experiențe din timpul realizării filmelor Lenny și Chicago. Structura poveștii oglindește îndeaproape propriile probleme de sănătate ale lui Fosse din acea perioadă și este adesea comparată cu filmul 8½ al lui Federico Fellini, un alt film autobiografic abia voalat, cu elemente fantastice.DVD review in The Onion: A.V. Club "Leonard Maltin's 2009 Movie Guide" page 26
Rolul lui Audrey Paris — fosta soție a lui Joe și muza sa de neînlocuit, interpretată de Leland Palmer — o reflectă îndeaproape pe soția lui Fosse, dansatoarea și actrița Gwen Verdon, care a continuat să colaboreze cu el la proiecte precum Chicago și chiar All That Jazz.
Modul dur în care Gideon o tratează pe dansatoarea de cor Victoria Porter seamănă foarte mult cu felul în care Bob Fosse însuși a tratat-o pe Jennifer Nairn-Smith în timpul repetițiilor pentru Pippin.All His Jazz: The Life & Death of Bob Fosse by Martin Gottfried, Da Capo Press, 1990 Nairn-Smith apare chiar ea în film în rolul lui Jennifer, una dintre dansatoarele din NY/LA.
Ann Reinking a dat audiție și a obținut rolul lui Katie Jagger, un personaj inspirat vag din propria sa persoană.
Cliff Gorman a fost distribuit în rolul principal din The Stand-Up — versiunea „film în film” a piesei Lenny — după ce interpretase rolul lui Lenny Bruce în producția teatrală originală a spectacolului (pentru care a câștigat un premiu Tony), dar a fost trecut cu vederea pentru versiunea cinematografică a producției realizată de Fosse, rolul fiind atribuit lui Dustin Hoffman.
Rolul lui Joe Gideon i-a fost oferit lui Paul Newman, care l-a refuzat deoarece considera că personajul nu putea fi reabilitat și, de asemenea, nu l-a luat în considerare pe Fosse. Newman avea să numească mai târziu acest lucru o „greșeală prostească”.
Pe fondul creșterii costurilor de producție și al pierderii entuziasmului pentru film, Columbia a apelat la Fox pentru a finanța finalizarea acestuia, iar studioul din urmă a dobândit în schimb drepturile de distribuție pe piața internă.
Recepția criticilor Pe site-ul de recenzii Rotten Tomatoes, 88% din cele 48 de recenzii ale criticilor sunt pozitive, cu o notă medie de 7,6/10. Consensul site-ului este următorul: „Regizorul Bob Fosse și vedeta Roy Scheider se află la apogeul carierei lor în această dramă teatrală strălucitoare și conștientă de sine, despre un regizor-coregraf obsedat de moarte.” Metacritic, care utilizează o medie ponderată, a acordat filmului un scor de 72 din 100, pe baza a 13 recenzii ale criticilor, indicând recenzii „în general favorabile”.