Assault Amphibious Vehicle (AAV; „vehicul amfibiu de asalt”), cu denumirea oficială AAV7 („Assault Amphibious Vehicle, Model 7”), cunoscut anterior ca LVT7 („Landing Vehicle, Tracked, Model 7”), este un vehicul de debarcare amfibiu pe șenile, fabricat de BAE Systems. Anterior, a fost produs de United Defense, fostă divizie a FMC Corporation.
AAV7 a fost principalul vehicul amfibiu pentru transportul trupelor din United States Marine Corps (USMC) din anii 1970 până în prima jumătate a anilor 2020. Batalioanele de asalt amfibiu ale USMC îl foloseau pentru a debarca, într-un singur val, militarii și echipamentul lor de pe navele de asalt și pentru a-i transporta spre obiective din interiorul uscatului. Vehiculul era utilizat și în operațiunile mecanizate ulterioare de pe uscat, precum și pentru sprijinul de luptă aferent. Este folosit și de alte forțe armate. Militarii USMC îl numesc „amtrac”, prescurtare a denumirii inițiale „amphibious tractor”.
În iunie 2018, USMC a anunțat alegerea vehiculului pe roți SuperAV, realizat de BAE Systems și Iveco, pentru programul Amphibious Combat Vehicle (ACV). Noul vehicul urma să completeze și, în cele din urmă, să înlocuiască AAV. AAV7 a fost retras din serviciul USMC în 2025.
Istorie
Dezvoltare
USMC a început să caute un înlocuitor pentru LVTP-5 din cauza autonomiei reduse, vitezei mici pe apă și dificultăților de întreținere a vehiculului îmbătrânit. În 1964, a solicitat oferte pentru un vehicul care să îndeplinească aceste cerințe. Chrysler și FMC au depus propuneri, iar FMC a primit contractul în februarie 1966. În vara anului 1967, FMC a livrat 12 prototipuri ale noului vehicul, desemnat LVTPX12. Au fost propuse și patru variante: vehiculul de comandă LVTCX2, vehiculul de recuperare LVTRX2, vehiculul de geniu LVTEX3 și vehiculul de sprijin prin foc LVTHX5. Dintre acestea au fost construite trei: un LVTCX2 în 1969, precum și două LVTRX2 și două LVTEX3 în 1970.
Prototipurile aveau un motor Detroit Diesel 8V53T cuplat la o transmisie FMC HS-400. Motorul dezvolta 400 CP la 2.800 rpm și permitea atingerea unei viteze de aproximativ 64 km/h pe uscat și 13,5 km/h pe apă, unde propulsia era asigurată de două hidrojeturi. Cele trei variante construite aveau câte trei membri ai echipajului, iar transportorul LVTPX12 putea duce în plus 24 de militari și un comandant al grupei transportate. LVTPX12, LVTCX2 și LVTEX3 erau înarmate fiecare cu un tun de 20 mm M139 și o mitralieră de 7,62 mm M73E1; unele prototipuri au primit ulterior o mitralieră M85 de calibrul 12,7 mm în locul acestora. LVTEX3 avea și trei încărcături explozive liniare propulsate de rachete, instalate în partea din spate, precum și o lamă de buldozer. LVTRX2 nu era înarmat: instalația de armament fusese înlocuită cu o cupolă cu vizoare, iar vehiculul avea un troliu de aproximativ 13,6 t și o macara cu o capacitate de aproximativ 2,7 t. LVTHX5, propus cu un obuzier de 105 mm într-o turelă, nu a fost construit.
Testele USMC s-au desfășurat la Aberdeen Proving Ground, Yuma Proving Ground și Fort Greely, precum și în Panama, între 1967 și iunie 1970. În mai 1970, FMC a primit un contract de 10,4 milioane de dolari pentru o serie inițială de 38 de vehicule; în iunie a urmat un contract de 78,5 milioane de dolari pentru producția la scară largă a 942 de vehicule.
Patru dintre cele cinci modele au primit denumiri de serie: LVTPX12 a devenit LVTP7, LVTCX2 a devenit LVTC7, LVTRX2 a devenit LVTR7, iar LVTEX3 a devenit LVTE7, deși acesta din urmă nu a intrat în producție. Primele exemplare LVTP7 de serie au fost livrate în august 1971, iar primele unități au devenit operaționale în martie 1972. Vehiculele de serie semănau în mare măsură cu prototipurile; cea mai vizibilă schimbare a fost adoptarea postului cu mitraliera M85 de 12,7 mm în locul tunului M139 de 20 mm. Începând din 1971, FMC a construit 942 sau 971 de LVTP7, 84 sau 85 de LVTC7 și 55 sau 58 de LVTR7, în funcție de sursă. Producția familiei LVT7 s-a încheiat în aprilie 1974.
Față de familia LVT5/6, LVT7 era mult mai manevrabilă și mai rapidă pe apă, în mare parte datorită propulsiei cu hidrojeturi în locul folosirii șenilelor. Avea o rampă în partea din spate, spre deosebire de rampa frontală a LVT5, și era construit din aluminiu blindat 5083, care oferea o protecție comparabilă cu cea a M113. Folosea o suspensie convențională cu bare de torsiune în locul suspensiei Torsilastic întâlnite la modelele LVT anterioare, începând din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Programul de prelungire a duratei de serviciu
Durata de serviciu planificată pentru familia LVT7 fusese de numai zece ani. Se știa însă că un vehicul complet nou nu avea să fie disponibil înainte de sfârșitul anilor 1990 sau începutul anilor 2000. Prin urmare, în 1982 a început programul de prelungire a duratei de serviciu, Service Life Extension Program (SLEP), menit să mențină LVT7 în serviciu cel puțin până în 1994. Vehiculele modernizate au primit denumirile LVTP7A1, LVTC7A1 și LVTR7A1.
Programul SLEP pentru LVT7A1 a cuprins:
Un motor diesel V8 Cummins VT-400, supraalimentat și răcit cu lichid, care dezvolta 400 CP la 2.800 rpm. Transmisia îmbunătățită FMC HS-400-3A1. Un nou post de armament acționat electric pentru mitraliera M85. Postul avea și opt lansatoare M257 de grenade fumigene. La LVTC7A1, instalația de armament a fost înlocuită cu o cupolă neînarmată, ca la LVTR7/A1. Modernizarea suspensiei, inclusiv prin montarea mai multor amortizoare îmbunătățite. Înlocuirea rezervoarelor de combustibil integrate în structură cu rezervoare independente, pentru reducerea riscului de avarie la deformarea carenei. Un nou panou de instrumente pentru conductor. Un sistem de generare a unei perdele de fum prin evacuare. Posibilitatea folosirii șenilelor în timp ce funcționau hidrojeturile, ceea ce îmbunătățea asieta vehiculului. Noi sisteme de comunicații pentru LVTC7A1. Un dispozitiv de vedere pe timp de noapte pentru conductor. Un nou sistem de ventilație. Garnituri de etanșare și sisteme de drenaj îmbunătățite.
Programul SLEP s-a concentrat în principal pe reconstruirea vehiculelor existente. Au fost aduse la standardul A1 853 de LVTP7 (potrivit altei surse, toate vehiculele LVTP7), 77 de LVTC7 și 54 de LVTR7. Între 1983 și 1985 au fost construite și 333 de vehicule LVT7A1 noi – 294 LVTP7A1, 29 LVTC7A1 și 10 LVTR7A1 – achiziționate la un preț unitar de 850.000 de dolari. Exemplarele AAV7A1 nou-construite se pot recunoaște după farurile montate într-o adâncitură dreptunghiulară, în locul aranjamentului circular inițial.
În 1984, familia LVT7 a fost redenumită AAV7, rezultând denumirile AAVP7A1, AAVC7A1 și AAVR7A1.
Sisteme de deminare
La începutul anilor 1980, AAVP7A1 a primit și sisteme de deminare, care puteau fi instalate în compartimentul pentru trupe sau remorcate. Acestea ofereau capacitățile de geniu prevăzute pentru LVTE7, vehicul care nu intrase în producție.
Principalele sisteme de deminare folosite de AAVP7A1 erau încărcăturile explozive liniare MICLIC: Mk 154, montat pe vehicul, și Mk 155, montat pe remorcă. Mk 154 cuprinde trei încărcături liniare propulsate de rachete, instalate în compartimentul pentru trupe al AAVP7A1. Încărcăturile conțin în total aproximativ 794 kg de exploziv C-4 și pot deschide printr-un câmp minat un culoar lung de 100 m și lat de 16 m.
Vehiculele AAVP7 echipate cu MICLIC se află în plutonul de mobilitate și contramobilitate al companiei de comandament și servicii dintr-un batalion de asalt amfibiu. Cele 12 vehicule echipate cu acest sistem sunt însoțite de 12 vehicule în configurație standard, care le sprijină.
Sistemul a fost scos din uz în 2013, după moartea unui militar din USMC într-un accident de instrucție. A revenit în serviciu în 2017 ca varianta Mk 154 Mod 1, cu îmbunătățiri importante de siguranță.
CATFAE
La sfârșitul anilor 1980 a fost dezvoltat și sistemul CATFAE (Catapult-Launched Fuel-Air Explosive) pentru deminarea zonei de spargere a valurilor. Funcționa după un principiu asemănător cu MICLIC, dar folosea 21 de proiectile termobarice amplasate în compartimentul pentru trupe, care puteau fi lansate pentru distrugerea minelor și a altor obstacole, îndeosebi în ape puțin adânci. Sistemul putea deschide un culoar de 20 × 300 m printr-un câmp minat în timp ce vehiculul se deplasa cu până la 6 noduri pe apă sau 24 km/h pe uscat.
CATFAE a intrat în etapa de dezvoltare inginerească la scară completă la 30 martie 1989. Capacitatea operațională inițială era prevăzută pentru trimestrul al patrulea al anului fiscal 1995. Proiectul a fost însă abandonat înainte de intrarea în serviciu.
Plugul de deminare
Pe lângă sistemele de deminare cu explozivi, au fost achiziționate și pluguri de deminare pentru AAV. La începutul anului 1989, Caterpillar a primit un contract de 1,4 milioane de dolari pentru dezvoltarea a patru prototipuri de pluguri cu lățimea unei șenile. Plugul putea fi ridicat, coborât și desprins de pe vehicul de la un panou din compartimentul conductorului. Testele de dezvoltare erau planificate pentru trimestrul al treilea al anului fiscal 1990, cele operaționale pentru trimestrul al patrulea, iar atingerea capacității operaționale inițiale pentru 1993. În 1990 se intenționa achiziționarea a 168 de exemplare. Proiectul pare însă să fi fost abandonat înainte de intrarea vreunui exemplar în serviciu.
Programul de îmbunătățire a produsului
Imediat după SLEP, în 1985 a început Product Improvement Program (PIP), destinat să prelungească durata de serviciu a AAV7 până în 2004. FMC a introdus îmbunătățirile treptat, de la sfârșitul anilor 1980 până la sfârșitul anilor 1990.
Îmbunătățirile finanțate prin PIP au inclus:
Postul de armament Up-Gunned Weapon Station (UGWS), proiectat de Cadillac Gage, cu un lansator automat de grenade Mk 19 Mod 3 de 40 mm și o mitralieră M2 HB de 12,7 mm. Sistemul păstra acționarea electrică îmbunătățită și lansatoarele de grenade fumigene introduse prin SLEP. Setul de blindaj suplimentar P900, comandat în 1987. Setul îmbunătățit de blindaj suplimentar EAAK, produs între 1991 și 1993. Acesta oferea protecție suplimentară împotriva proiectilelor perforante de 14,5 mm trase de la 300 m și a exploziilor aeriene ale obuzelor de artilerie de 155 mm la 30 m deasupra vehiculului. Un deflector la prova, pentru îmbunătățirea comportamentului pe apă al vehiculelor echipate cu EAAK. Stații radio îmbunătățite. Un sistem magnetic de indicare a direcției. Un sistem automat de detectare și stingere a incendiilor (AFSSS). O transmisie îmbunătățită (I-TRANS). O suspensie îmbunătățită. Un dispozitiv de ochire pentru zi și noapte, cu telemetru (DNRS).
Primul tip de blindaj suplimentar a fost P900. În 1987, Majestic Metal Fabrication Co. a primit un contract de 2,84 milioane de dolari pentru producerea a 189 de seturi P900 destinate AAV7A1. Blindajul era format din plăci perforate fixate pe carenă și îmbunătățea protecția împotriva armelor de calibru mic. Nu a fost adoptat pe scară largă.
Al doilea tip a fost setul EAAK, dezvoltat de Rafael Armament Development Authority. Între 1991 și 1993 au fost livrate 1.137 de seturi. EAAK adăuga aproape două tone la masa vehiculului, ceea ce a impus instalarea unui deflector la prova pentru păstrarea comportamentului pe apă. Spre deosebire de P900, EAAK a fost adoptat pe scară largă și i-a dat vehiculului AAV7 aspectul său „striat”, ușor de recunoscut.
RAM/RS
Programul Assault Amphibious Vehicle Reliability, Availability, Maintainability/Rebuild to Standard (AAV RAM/RS; în unele documente, Return to Standard) a început în 1997. Scopul era prelungirea suplimentară a duratei de serviciu a familiei AAV7 și readucerea performanțelor vehiculului la specificațiile inițiale, pentru a compensa creșterea masei și uzura acumulate în decenii de utilizare. Multe componente ale sistemului de propulsie și rulare proveneau de la vehiculul de luptă Bradley, între care motorul și suspensia.