BRDM-1

BRDM-1 (БРДМ-1; în , „vehicul blindat de cercetare și patrulare”) este un autoblindat amfibiu de cercetare sovietic. A fost primul vehicul sovietic conceput special pentru cercetare care a intrat în dotare după BA-64, fiind construit folosind șasiul și transmisia transportorului blindat BTR-40. A fost primul vehicul de luptă din categoria sa produs în serie la nivel mondial.

La introducerea sa în dotare, principalul avantaj al BRDM-1 era capacitatea amfibie, a cărei absență constituia unul dintre principalele neajunsuri ale BTR-40. O altă particularitate constructivă o reprezentau cele două perechi de roți auxiliare, antrenate prin lanțuri, care puteau fi coborâte pentru a îmbunătăți tracțiunea pe teren noroios. BRDM-1 a fost fabricat între 1957 și 1966, până la încheierea producției aproximativ 10.000 de exemplare intrând în dotarea Uniunii Sovietice și a aliaților săi militari din întreaga lume. Ulterior, a fost înlocuit de BRDM-2, un model îmbunătățit, cu performanțe amfibii superioare, un motor mai puternic și o turelă complet închisă.

Dezvoltare

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare, Uniunea Sovietică și alte state au adoptat conceptul unor autoblindate specializate, destinate să ofere protecție și o capacitate de luptă limitată unităților de recunoaștere. Unele țări, precum Statele Unite, au respins acest concept, considerând că vehiculele blindate de cercetare puteau fi contraproductive: limitau observarea situației tactice și încurajau echipajele să adopte tactici specifice tancurilor. Alte state, precum Franța, au optat în mod deliberat pentru vehicule de cercetare cu armament puternic și blindaj gros, deoarece doctrinele lor încurajau cercetarea ofensivă. În schimb, autoblindatele sovietice aveau armament și blindaj ușoare, fiind potrivite pentru cercetarea prin observare, fără angajarea inamicului, și oferind totodată protecție echipajului. Acestea puteau îndeplini și misiuni de cercetare mai ofensive, atunci când acționau împreună cu vehicule de luptă mai puternic înarmate.

În perioada postbelică, armata sovietică a utilizat inițial BA-64 pentru cercetare, însă învechirea acestuia a dus la înlocuirea sa cu BTR-40, conceput atât ca transportor de uz general, cât și ca autoblindat. Nemulțumirile privind utilizarea BTR-40 în misiuni de cercetare au determinat începerea proiectării unui vehicul specializat în 1954. Armata sovietică solicita un vehicul blindat amfibiu cu un echipaj de cinci persoane, o viteză pe șosea de aproximativ 80 km/h și o autonomie de cel puțin 500 km. În 1956, biroul de proiectare condus de Dedkov a realizat un prototip care utiliza componente ale șasiului și mecanicii BTR-40, dar avea o carcasă complet nouă, de formă navală, care îi permitea deplasarea pe apă. Adaptarea la noua carcasă a necesitat modificarea amplasării motorului, a cutiei de viteze, a transmisiei și a punților față de configurația BTR-40. Prototipul a primit denumirea BTR-40P și a fost testat pentru prima dată de armata sovietică în Marea Neagră, în același an. Vehiculul a fost acceptat în dotare în 1957, sub denumirea Boevaia razvedîvatelnaia dozornaia mașina (BRDM), „vehicul de luptă pentru cercetare și patrulare”.

Istoric operațional

În armata sovietică, noile BRDM erau repartizate la nivel de divizie și utilizate pentru misiuni de siguranță și cercetare în adâncime. În anii 1960 și 1970, acestea au fost completate în batalioanele sovietice de cercetare cu variante specializate ale mașinii de luptă a infanteriei BMP-1, capabile să execute misiuni de cercetare mai ofensive și să angajeze, la nevoie, blindatele inamice. Aproximativ 10.000 de BRDM au fost construite pentru armata sovietică, iar alte 1.500 pentru export, în principal către Republica Democrată Germană, unde vehiculul a primit denumirea SPW-40P, și Republica Populară Polonă. Vehiculul a fost criticat pentru blindajul subțire, vulnerabilitatea în luptă a compartimentului motor amplasat în față și lipsa plafonului, care expunea echipajul focului inamic în timpul folosirii armamentului. Aceste neajunsuri au fost parțial remediate în 1958, prin introducerea unei variante îmbunătățite, cu un compartiment de luptă închis etanș și un sistem de suprapresiune, care reduceau pericolul reprezentat de schije și permiteau echipajului să execute cercetarea în medii contaminate. Armamentul nu putea însă fi utilizat din interiorul carcasei.

Acest neajuns, împreună cu alte deficiențe, i-a determinat pe inginerii sovietici să înceapă dezvoltarea unui nou model BRDM, pe care să poată fi montată aceeași turelă ca pe transportorul blindat BTR-60. Noul model avea compartimentul motor în spate și o mobilitate considerabil îmbunătățită, intrând în dotare la mijlocul anilor 1960 sub denumirea BRDM-2. Modelul anterior a fost redenumit BRDM-1 în armata sovietică și a rămas în dotare până la sfârșitul anilor 1970, când a fost retras.

Între 1966 și 1980, armata sovietică a exportat numeroase BRDM-1 din propriile stocuri către aliații săi militari, în special în Africa. Atât Egiptul, cât și Siria au utilizat BRDM-1 în Războiul de Șase Zile. Mai multe exemplare au fost capturate în timpul conflictului de Armata Israeliană și folosite ulterior în operații neconvenționale. Vehicule egiptene și siriene BRDM-1 au fost utilizate din nou în Războiul de Iom Kipur, dar în număr mai mic, deoarece fuseseră înlocuite în mare parte de BRDM-2. La sfârșitul anilor 1970, guvernul israelian a transferat Statelor Unite mai multe BRDM-1 capturate de la Egipt sau Siria, pentru evaluare. Forțele Armate Populare de Eliberare a Angolei (FAPLA) au utilizat BRDM-1 în Războiul Civil Angolez. Vehiculele BRDM-1 ale Ugandei au fost folosite împotriva forțelor tanzaniene la Kampala, în timpul războiului dintre Uganda și Tanzania.

În 2000, BRDM-1 se mai afla în dotarea armatelor a numai unsprezece state, aproape toate exemplarele fiind păstrate în rezervă. În 2016 se estima că mai puțin de 200 de vehicule BRDM-1 rămăseseră în dotare la nivel mondial.

Descriere

miniatura|Un BRDM-1 polonez și un tanc ușor PT-76 în timpul unui exercițiu de traversare a unui curs de apă. În partea frontală a BRDM-1 se observă placa sparge-val ridicată.

Cea mai neobișnuită caracteristică a vehiculului este ansamblul de patru roți auxiliare amplasate sub carcasă și antrenate prin lanțuri. Conducătorul auto le poate coborî pentru a permite traversarea șanțurilor. Vehiculul dispune și de un sistem de reglare a presiunii în pneuri, care a devenit ulterior o dotare standard a vehiculelor militare sovietice pe roți. Prima variantă, BRDM model 1957, avea compartimentul echipajului descoperit. Următorul model de serie, BRDM model 1958, a primit un plafon cu două trape deasupra posturilor comandantului și conducătorului auto și alte două trape în partea din spate.

Vehiculul are o configurație convențională 4×4, cu o structură din oțel sudat, motorul în față și compartimentul echipajului în spate. Conducătorul auto se află în stânga, iar comandantul în dreapta sa. Vehiculul nu dispune de un sistem de protecție nucleară, biologică și chimică (NBC), iar echipamentele de vedere pe timp de noapte nu fac parte din dotarea standard. Are patru faruri pentru conducerea în infraroșu și un proiector cu lumină albă, montat pe partea conducătorului auto. În luptă, parbrizele sunt protejate de obloane blindate cu dispozitive de observare integrate. Când sunt deschise, obloanele îi protejează pe conducător și comandant de lumina directă a soarelui și împiedică ploaia sau zăpada să reducă vizibilitatea prin parbrize.

Motorul GAZ-40PB cu șase cilindri, alimentat cu benzină, este același cu cel utilizat de BTR-40 și derivă din motorul automobilului de lux GAZ-12 ZIM. Este cuplat la o cutie de viteze manuală cu patru trepte înainte și una înapoi, printr-un ambreiaj monodisc. Cele patru roți auxiliare pot fi coborâte pentru a îmbunătăți capacitatea de deplasare pe teren accidentat, prin reducerea presiunii asupra solului, și pentru a permite traversarea șanțurilor cu o lățime de până la 1,2 m. Conducătorul poate mări sau reduce și presiunea în pneurile roților principale, pentru adaptarea la teren.

BRDM-1 este complet amfibiu. Înainte de intrarea în apă se ridică placa sparge-val din față, pentru a îmbunătăți comportamentul și stabilitatea vehiculului pe apă și pentru a împiedica apa să pătrundă peste partea frontală. Propulsia pe apă este asigurată de un singur hidrojet amplasat în spate. Acesta este acționat de motorul principal, care antrenează o elice cu patru pale. Pe uscat, orificiul de evacuare al hidrojetului este protejat de un obturator blindat, care trebuie deschis înainte de intrarea în apă. Când este pliată în poziția de marș, placa sparge-val oferă protecție suplimentară părții frontale.

Grosimea maximă a blindajului BRDM-1 este de 10 mm. Acesta oferă protecție împotriva focului armamentului ușor și a schijelor mici, dar nu și împotriva schijelor mari de artilerie sau a mitralierelor de 12,7 mm. Pneurile vehiculelor din familia BRDM-1 nu sunt protejate prin blindaj și sunt deosebit de vulnerabile la perforarea prin focul armelor.

BRDM model 1959 era înarmat, de regulă, cu o singură mitralieră SGMB de 7,62 mm, montată în partea frontală a carcasei, pentru care erau transportate 1.250 de cartușe. BRDM-1 model 1960 avea și suporturi pentru încă două mitraliere SGMB de 7,62 mm, pe lateralele plafonului. De obicei era montată o singură mitralieră, deși puteau fi instalate simultan arme în toate cele trei poziții. Ulterior, mitraliera frontală SGMB a fost înlocuită cu o mitralieră grea DȘK model 1938/46 de 12,7 mm sau KPV de 14,5 mm, iar în spate a fost montată o mitralieră SGMB suplimentară de 7,62 mm. Se păstra posibilitatea instalării celorlalte două mitraliere SGMB pe lateralele vehiculului.

Armata sovietică era însă nemulțumită de vehicul din mai multe motive. Acesta nu avea turelă, iar trăgătorul trebuia să deschidă o trapă și să se expună focului inamic pentru a folosi armamentul. De asemenea, vehiculul nu dispunea de aparatură specializată de observare și ochire, ceea ce îi limita eficiența în misiunile de cercetare. Inginerii sovietici au ținut cont de aceste neajunsuri la proiectarea BRDM-2.

Variante

Republica Democrată Germană

SPW-40P – denumirea est-germană a variantei neînarmate BRDM-1. SPW-40PA – versiune est-germană a BRDM-1 înarmat, cu faruri infraroșii mai mari. 9P111 – versiune est-germană a 9P110. Spre deosebire de varianta sovietică, avea protecții suplimentare pentru faruri și două suporturi pentru canistre de combustibil în partea din spate.

Republica Populară Ungară

FUG – FÚG, abreviere de la Felderítő Úszó Gépkocsi, „vehicul amfibiu de cercetare”. Din cauza asemănărilor cu BRDM-1, D-442 FUG este uneori confundat cu o variantă a acestuia, deși mai multe diferențe importante arată că a fost proiectat independent. Are două hidrojeturi, față de unul singur la BRDM-1, și este propulsat de un motor diesel Csepel cu șase cilindri, de fabricație ungară, amplasat în spate. A fost produs în Ungaria de Rába Magyar Vagon és Gépgyár și utilizat de Ungaria, Polonia și Cehoslovacia. Este cunoscut și sub denumirea D-442.

Uniunea Sovietică

miniatura|dreapta|Vehicul antitanc polonez 2P27, înarmat cu rachete dirijate 3M6 Șmel miniatura|dreapta|Vehicul antitanc 9P110 la Muzeul Artileriei din Sankt Petersburg

BRDM-1 model 1957 – autoblindat amfibiu de cercetare în configurația de bază, neînarmat și cu compartimentul echipajului descoperit. Era cunoscut și sub denumirea BTR-40P. BRDM-1 model 1958 – autoblindat amfibiu de cercetare neînarmat, prevăzut cu plafon și două trape în partea din față. Era cunoscut și sub denumirea BTR-40P. BRDM-1 model 1959 – autoblindat amfibiu de cercetare prevăzut cu un afet pivotant pentru o mitralieră de 7,62 mm, în partea frontală a plafonului. Era cunoscut și sub denumirea BTR-40P.