Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (abreviat URSS) (în , Soiuz Sovetskih Soțialisticeskih Respublik (SSSR), cunoscută și ca Uniunea Sovietică (, Sovetskii Soiuz), a fost un stat întins pe o mare parte din Nordul Eurasiei, și care a existat din 1922 până în 1991. Formarea sa a fost punctul culminant al Revoluției ruse din 1917, cea care l-a îndepărtat pe țarul Nicolae al II-lea. (Pentru denumirea oficială a Uniunii Sovietice în limbile altor republici, vezi Denumiri oficiale ale URSS)
URSS era constituită din mai multe Republici Sovietice Socialiste (RSS-uri). Numărul acestora a variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, URSS număra 15 republici componente. Rusia era, de departe, cea mai mare republică din uniune, dominând în aproape toate domeniile: suprafață, populație, economie și influență politică. Teritoriul URSS a suferit, de asemenea, variații mari; în 1990 corespundea Rusiei Imperiale, cele mai importante excepții fiind Polonia, Finlanda și Alaska.
Cu excepția unei scurte perioade chiar după revoluție, organizarea politică a țării era definită de singurul partid politic recunoscut, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
Politica Uniunii Sovietice Articolul principal: Politica Uniunii Sovietice
Declarația privind formarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, prima secțiune a Constituției din 1924, proclamă dictatura proletariatului, pe care cel puțin formal, Uniunea Sovietică era formată. Structura Partidului Comunist al Uniunii Sovietice era bazată pe centralism democratic, metoda leninistă de luare a deciziilor în interiorul Sovietului Suprem și alte instituții sovietice.
Sistemul politic sovietic respingea principiul independenței puterilor, punând puterea legislativă deasupra executivului și deasupra sistemului judiciar. Organul suprem al URSS între 1922 și 1937 era Congresul Tuturor Sovietelor; organul legislativ și administrativ este Comitetul Executiv Central al Sovietelor, format din două camere - Consiliul naționalităților și Consiliul Uniunii. Consiliul Uniunii a fost ales de un congres al reprezentanților republicilor Uniunii în proporție de populația fiecăreia. Consiliul naționalităților era format din cinci membri din fiecare sindicat și republică autonomă și un reprezentant din fiecare regiune autonomă a RSFSR. Ambele camere aveau drepturi egale, iar proiectul de lege nu devenea lege numai dacă ambele camere o adoptau.
Între 1937 și 1989, organul suprem în stat era Consiliul Suprem al URSS (Consiliul Suprem), format din Consiliul naționalităților și Consiliul Uniunii. Reala sursă a deciziilor fiind luată de Consiliului Suprem, deși practica reală a depășit semnificativ dispozițiile constituționale. Legislația zilnică în practică era realizată de către Prezidiul Sovietului Suprem, alcătuit dintr-un președinte, 15 vicepreședinți, un secretar și alți 20 de membri. Sovietul Suprem, ales timp de 4 ani, forma Consiliul de Miniștri, alegea judecători ai Curții Supreme a URSS și numea procurorul general al URSS.
Conform articolului 2 din Constituția URSS-ului din 1977: Toată puterea în URSS aparține poporului. Poporul exercită puterea de stat prin intermediul sovietele deputaților poporului , care alcătuiesc baza politică a URSS-ului. Toate celelalte organe de stat sunt controlate și răspund de sovietele deputaților oamenilor. Erau desemnați candidați din colective de muncă, sindicate, organizații de tineret (Komsomol), organizații creative de amatori și din partid (PCUS). Această Constituție, spre deosebire de cele anterioare, a reflectat pentru prima dată rolul real al PCUS în administrația de stat: „Forța de conducere și de conducere a societății sovietice, nucleul sistemului politic, al statului și al organizațiilor publice este Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ”(articolul 6).
În 1989 - 1991, organul suprem al puterii de stat a fost Congresul Deputaților Poporului din URSS, organul legislativ, administrativ permanent (până în 1990) și organul de control - Consiliul Suprem al URSS, format din Consiliul naționalităților și Consiliul Uniunii.
Din 1989 până în 1990, cel mai înalt oficial al URSS era președintele Sovietului Suprem al URSS. În anii 1990 și 1991 Șeful statului sovietic era președintele URSS-ului.
Vezi și: Guvernul U.R.S.S.-ului.
Relațiile externe Articolul principal: Relațiile externe ale Uniunii Sovietice
Republicile
În ultimele decenii, Uniunea Sovietică era compusă din 15 Republici Sovietice Socialiste. După ce au devenit independente, unele au rămas organizate în Comunitatea Statelor Independente (CSI).
thumb|350px|Republicile Uniunii Sovietice (1956–1991)
Republicile Uniunii Sovietice (1956–1991) Steag Republică Capitală 1 50px RSFS Rusă Moscova 2 50px RSS Ucraineană Kiev 3 50px RSS Belarusă Minsk 4 50px RSS Uzbekă Tașkent 5 50px RSS Kazahă Almatî 6 50px RSS Georgiană Tbilisi 7 50px RSS Azerbaidjană Baku 8 50px RSS Lituaniană Vilnius 9 50px RSS Moldovenească Chișinău 10 50px RSS Letonă Riga 11 50px RSS Kirghiză Bișkek 12 50px RSS Tadjikă Dușanbe 13 50px RSS Armenească Erevan 14 50px RSS Turkmenă Așgabat 15 50px RSS Estonă Tallinn
Economia Bazată pe un sistem de proprietate de stat, economia sovietică era controlată prin Gosplan (Comisia de Planificare a Statului) și Gosbank (Banca de Stat). De la dizolvarea Uniunii Sovietice, aproape toate republicile sovietice au renunțat la economia centralizată planificată și proprietatea de stat.
Cultura Cinematografia sovietică Televiziunea sovietică Marea Enciclopedie Sovietică
Istoria
1917–1922: Lenin: De la revoluție la consolidare
thumb|left|Nicolae al II-lea după abdicare thumb|Soldați ruși răniți întorcându-se de pe front thumb|Soldați ruși și germani întâlnindu-se pe „pământul nimănui” thumb|Portretele lui Lenin thumb|left|Războiul Civil Rus thumb|left|Lev Troțki thumb|left| Lenin și Stalin
Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației ruse față de autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din partea armatei și populației civile. Soldații tindeau chiar să fraternizeze cu inamicii. În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat ordinul Țarului Nicolae al II-lea de a suprima greva muncitorilor prin forță. Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să abdice în timpul Revoluției din Februarie.
După abdicarea țarului a fost creat un guvern provizoriu condus de cneazul Lvov care a proclamat dreptul la libertate politică, susținut de menșevici, social-democrați moderați. În multe orașe, muncitorii și soldații s-au organizat în soviete pentru a cere schimbări sociale, declarându-se adversarii puterii guvernului provizoriu.
În aprilie 1917, liderul comunist al revoluționarilor și al bolșevicilor, Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut ca Vladimir Lenin, s-a întors la St. Petersburg din exilul său din Elveția. Prin Tezele din Aprilie, a cerut declararea imediată necondiționată a păcii și redistribuirea pământurilor țăranilor. A cerut sfârșitul coaliției guvernului provizoriu și putere absolută pentru soviete. În iulie 1917, bolșevicii au încercat să comită o lovitură de stat, dar au eșuat.
Conflictul dintre Soviete și guvernul provizoriu condus de premierul Aleksandr Kerenski a escaladat. Premierul refuză să cedeze în față cererilor de reforme sociale. După septembrie 1917, Lenin și bolșevicii au plănuit o nouă revoltă împotriva guvernului.
Pe 7 noiembrie 1917 a izbucnit Revoluția din Octombrie. Lev Troțki a condus Garda Roșie Bolșevică, ocupând punctele strategice din St. Petersburg și a asediat Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu. Guvernul lui Kerenski a fost arestat, iar Lenin a format Sovietul Comisarilor Poporului, primul guvern sovietic. Bolșevicii au încheiat războiul împotriva Puterilor Centrale la 3 martie 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Lenin a acceptat termenii duri impuși de Germania din cauza tulburărilor interne din Rusia. Marii proprietari de terenuri și industriașii au fost expropriați fără despăgubiri, băncile au fost naționalizate, partidele de opoziție au fost interzise, iar Parlamentul Democratic a fost desființat. Comisia Extraordinară-CEKA, poliția secretă avea rolul de a asigura autoritatea exclusivă a bolșevicilor.
Prima fază a reformelor revoluționare s-a sfârșit în martie 1918 cu mutarea guvernului sovietic în frunte cu Lenin de la Petrograd la Moscova, la Kremlin. Guvernul nu era însă în siguranță pe deplin. În 1918, alianța contrarevoluționară a monarhiștilor, menșevicilor și a puterilor non-socialiste au format Garda Albă care se înfruntă cu Garda Roșie într-un război civil sângeros ce a durat trei ani. Nicolae și familia sa au fost executați la 17 iulie 1918 de Sovietul din Ekaterinburg pentru a nu fi eliberați de Garda Albă ce se apropia de oraș.
În ciuda sprijinului acordat Albilor de către foștii aliați ai Rusiei din cadrul Antantei din Primul Război Mondial, la începutul anului 1922, Armata Roșie a învins. Roșii au cucerit treptat Georgia, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, precum și state care s-au declarat independente după Tratatul de la Brest-Litovsk. Războiul Polono-Rus din 1920-1921 și foametea cumplită din iarnă următoare nu mai reprezentau probleme serioase pentru conducerea bolșevică. În 1922, noul stat socialist era de dimensiunea fostului imperiu rus.
Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă s-a unit cu Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și Republica Sovietică Socialistă Belarusă, formând Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste - URSS sau Uniunea Sovietică, care a devenit primul stat comunist din istorie, salutată cu bucurie de socialiștii de pretutindeni.
1922–1940: Stalin: Regimul terorii și Marea Epurare thumb|Stalin thumb|Stalin la Pactul Ribbentrop-Molotov
În 1922, Lenin s-a îmbolnăvit, iar luptele pentru succesiune din interiorul partidului au izbucnit. Stalin și-a folosit puterea ca secretar al Partidului Comunist pentru a-i numi discipolii săi, precum Kamenev și Zinoviev, în funcții importante în guvern și în partid și pentru a-și asigura o poziție-cheie în structura partidului.
Deși Lenin recomandase în testamentul său înlocuirea lui Stalin din funcția de secretar general pe care îl suspecta de acapararea puterii, acesta și-a învins rivalii politici după moartea lui Lenin la 21 ianuarie 1924. Războiul civil și intervențiile internaționale pentru anihilarea revoluției au creat temeri și agitații permanente.
În 1929, Stalin și-a eliminat oponenții de la conducerea guvernului și a partidului, prin coaliții și tertipuri șirete. În 1927, l-a exclus din partid pe Troțki, rivalul său cel mai puternic, iar în 1929 l-a expulzat din țară. Troțki susținea că URSS se putea menține dacă revoluția era continuată în țările europene industrializate, însă Stalin milita pentru consolidarea și impunerea cu cruzime a unei ordini socialiste în propria țară. Aflat în exil în Mexic, Troțki a fost asasinat în 1940 de către serviciile secrete sovietice.
Impunând industrializare și colectivizare agricolă cu forța, dictatura lui Stalin a devenit un sistem sângeros de suprimare. În 1924, URSS era recunoscută de majoritatea statelor europene. Stalin, al cărui nume real era Iosif Vissarionovici Djugașvili, fiu de cizmar și preot exclus din Seminarul Ortodox pentru organizarea unor demonstrații și greve, s-a alăturat bolșevicilor după întoarcerea lui Lenin din exil, care îi admira talentul organizatoric.