Vasile Vasilievici Stroescu,Clark, p. 296; Constantin et al. (2012), pp. 559, 608; Lupu et al., p. 766 cunoscut și ca Vasile de Stroesco,„Vasile de Stroesco și Scrisoarea dlui V. de Stroesco", în Unirea, nr. 14/1910, pp. 1–2Bucin, p. 13 Basile StroescoThe Roumanian Occupation..., pp. 190–195, 207; Ciobanu, p. 69„Communiqués", în Le Figaro, 2 septembrie 1918, p. 2 sau Vasile Stroiescu (în ; n. 11 noiembrie 1845, Trinca, județul Hotin, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus — d. 15 aprilie 1926, București, Regatul României), a fost un politician, proprietar funciar, boier și filantrop basarabean și român.
A fost unul dintre susținătorii și finanțatorii naționalismului românesc în gubernia Basarabia din Imperiul Rus, precum și în rândul comunităților românești din Austro-Ungaria, fiind totodată un promotor al întrajutorării și al agriculturii cooperatiste. A moștenit sau a achiziționat întinse proprietăți funciare, pe care le-a împărțit treptat țăranilor locali, înființând în același timp școli și biserici pentru aceștia. Erudit și călător, a abandonat cariera juridică pentru a se dedica activităților agricole și culturale, pentru care a devenit în 1910 membru de onoare al Academiei Române.
După ce a sprijinit publicațiile naționaliste Basarabia și Cuvânt Moldovenesc, Stroescu a fost atras în cercul elitist al mișcării naționale, concentrat în jurul unor segmente ale zemstvei și ale adunării nobiliare. A devenit astfel președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc imediat după Revoluția din Februarie, însă, împreună cu Vladimir Herța, s-a îndepărtat de nucleul mișcării pentru a crea o ramură aristocratică proprie. A fost membru absent al Sfatului Țării în perioada existenței Republicii Democratice Moldovenești și a unirii acesteia cu România. În anii 1919–1920 a făcut parte din Adunarea Deputaților, fiind președinte de facto al acesteia pentru o zi, la 20 noiembrie 1919. Aderând la Partidul Țărănesc din Basarabia, Stroescu a devenit critic față de procesul de unificare, denunțând abuzurile guvernamentale din Basarabia și opunându-se reformei agrare din anii 1920. La vârsta de optzeci de ani, a fost ales în Senatul României cu sprijinul Partidului Național Român; a murit la scurt timp la București, în urma unei scurte suferințe cauzate de bronșită, fiind înmormântat cu funeralii de stat.
Biografie
Începuturi Familia Stroescu era o familie de aristocrați și păstori români din Moldova. Patriarhul familiei, Ioan Stroescu, deținea în a doua jumătate a secolului al XVII-lea dregătoria de jitnicer. Nepotul său, Gavriil, a fost șătrar, iar Ienache, fiul lui Gavriil, a revenit la păstorit și deținea turme în județul Iași.Bezviconi (1943), p. 163 Cei doi fii ai acestuia, Vasile (1795–1875) și Ioan, s-au stabilit alternativ în Moldova și Basarabia, care, după Tratatul de la București din 1812, fusese anexată de Imperiul Rus. Vasile deținea zece moșii de o parte și de alta a frontierei, în județele Iași și Hotin. Membrii familiei Stroescu au fost integrați în nobilimea rusă în 1828 și au primit stemă în 1867.Bezviconi (1943), pp. 69, 163
Din căsătoria cu Profira Manoil Guțu (1808–1856), Vasile senior a avut numeroși copii, dintre care Vasile junior a fost al cincisprezecelea. Printre urmași s-au numărat și alți doi fii care au supraviețuit, Mihail (1836–1889) și Gheorghe (1840–1922). Cuplul a avut și patru fiice, căsătorite cu aristocrați basarabeni de origine rusă, greacă sau poloneză: Ana Kazimir, Maria Druganov, Elena Martos și Ecaterina Șumanski.Bezviconi (1943), pp. 108, 123, 133, 163 Soțul acesteia din urmă, Clemente Șumanski, a fost primar al Chișinăului în anii 1870.
Cele mai detaliate surse indică faptul că Vasile junior s-a născut la 11 noiembrie 1845 în satul Trinca, județul Hotin, astăzi în raionul Edineț din Republica Moldova. Unele surse mai vechi indicau anul 1844 și moșia familiei de la Stolniceni drept loc al nașterii.Lupu et al., p. 767 În copilărie, a învățat să citească și să scrie de la mama și surorile sale, studiind Psaltirea redactată în română literară, care, după cum nota el în 1920, se deosebea puțin de graiul moldovenesc vorbit în familie.Gorun, p. 206 A citit apoi literatură română laică, fiind în mod special atras de autori moldoveni precum Vasile Alecsandri și Ion Creangă, în ale căror scrieri identifica înțelepciunea originară a țăranilor; ulterior, în activitatea sa de „mecena" cultural, a sprijinit editarea operelor acestora.Gorun, pp. 208–209
A urmat Liceul din Chișinău, apoi școala din Camenița-Podoliei și Liceul Richelieu din Odesa. Instruirea s-a desfășurat în limba rusă, pe care nu o cunoștea anterior. Într-un interviu din 1920, își exprima admirația pentru literatura rusă, recomandând în special pe Gogol, Tolstoi și Ivan Turgheniev, și considera că, dintre autorii occidentali, doar Maupassant se apropia de aceștia.Gorun, pp. 207–208 Tot atunci afirma că studiile nu s-au încheiat la Odesa, ci la un gimnaziu din Sankt Petersburg, după care a revenit la instituția din Odesa, devenită Universitatea Imperială din Novorossia, unde a obținut diploma în drept.
Ulterior, și-a continuat studiile la universitățile din Moscova, Sankt Petersburg și Berlin.Bolovan & Bolovan, p. 23; Constantin (2010), p. 240; Iliev, p. 253. Vezi și Bucin, p. 13 Se știe că instituția din Berlin i-a acordat titlul de doctor în drept,Iliev, p. 253 însă a rămas rezervat în privința detaliilor legate de tinerețea și studiile sale. Într-o rară mărturie, menționa că locuise la Berlin în 1866.Lupu et al., p. 766 Era poliglot, cunoscând limbile slave, germana, franceza, engleza și italiana, pe lângă limba română. După absolvire, a călătorit în Europa, inclusiv în Regatul României, și a vizitat colonii occidentale din Africa.Constantin (2010), p. 240. Vezi și Gorun, p. 206 Pe lângă susținerea cauzei românești, manifesta interes pentru America de Sud, ajungând până în Chile și intenționând să traverseze Pacificul spre Australia, fără a reuși însă să ajungă acolo.Gorun, p. 207 Această pasiune pentru călătorii era împărtășită și de fratele său mai mare, Mihail, coleg de școală cu Bogdan Petriceicu Hasdeu și veteran al Războiului Crimeii,Liviu Marian, „Vasile Stroescu. amintiri", în Adevărul Literar și Artistic, Vol. VII, nr. 281, aprilie 1926, p. 1 care a naufragiat în Pacific și și-a relatat experiențele în memorii.Colesnic, pp. 192–193
Vasile a fost numit judecător la tribunalul din Hotin în 1867,Basciani, p. 78 unde a fost coleg cu Alexandru Hâjdeu, tatăl lui Hasdeu.Constantin (2010), p. 240 Potrivit unui memorialist român, Ștefan Dan, încă din 1869 era implicat în cercuri naționaliste românești și se opunea politicilor de rusificare culturală. Se afirmă că l-a sprijinit pe moșierul Matei Donici, aflat în pericol de a-și pierde cunoașterea limbii române, ajutându-l să o reînvețe.Ștefan Dan, „Din viața lui Vasile Stroescu", in Tribuna, nr. 71/1910, pp. 3–4
După moartea tatălui său, Stroescu a renunțat complet la cariera juridică și s-a stabilit la Brînzeni, unde a devenit agricultor, educator al țăranilor și agronom amator, păstrând totodată interesul pentru cercetarea istorică. După moștenire, deținea aproximativ 9.000 de hectare, la care a adăugat ulterior încă circa 16.000 de hectare, cu mai multe conace, ferme și herghelii, devenind unul dintre cei mai bogați oameni din regiune.Bolovan & Bolovan, p. 2 Se ocupă personal de creșterea vitelor, pe care le transporta în mai multe țări, vânzându-le la Viena cu profit."Corpurile legiuitoare. Ședințele dela 6 Aprilie 1928. Discursul d-lui dr. N. Lupu", în Viitorul, 8 aprilie 1928, p. 4
O mare parte din proprietăți a fost vândută pentru a finanța activități filantropice sau împărțită comunităților țărănești, Stroescu fiind un promotor al agriculturii și silviculturii cooperatiste. Verifica personal modul de lucru al țăranilor și corecta greșelile acestora. Era descris ca modest și echilibrat, dar sever față de risipirea averii. Ion Buzdugan, originar din Brînzeni, care l-a cunoscut în copilărie, îl caracteriza drept un exemplu de hărnicie și bunătate și îl aprecia pentru eforturile de conservare a folclorului românesc. Pan Halippa îl considera un democrat autentic și un creștin sincer, care nu s-a căsătorit și a trăit modest, folosindu-și competențele pentru a-i sprijini pe cei de pe moșiile sale și pentru a le asigura gospodării proprii.Constantin & Negrei (2009), pp. 68–69 Până în 1918, Stroescu mai deținea aproximativ 8.000 de hectare, situate la Trinca, Bădragii Vechi, Druța și Zăbriceni.Clark, p. 296
Sponsor naționalist miniatura|Fratele lui Stroescu, Mihail Vasilievici După cum notează istoricul Iurie Colesnic, Stroescu și Nicolae Ștefan Casso s-au numărat printre acei boieri care au reacționat împotriva rusificării sau moldovenismului, „neutralizând influența” adversarilor proimperiali, precum Aleksandr N. Krupensky.Colesnic, pp. 573, 576–577 Stroescu a construit sau a renovat mai multe școli în Basarabia, a înființat spitale în satul său natal și la Brătușeni și a fost ctitor al unor biserici ortodoxe din Trinca, Pociumbăuți, Șofrîncani și Zăicani. În 1899, a propus să finanțeze școli de stat administrate prin rețeaua zemstvelor, cu condiția ca predarea să se facă în limba română, însă autoritățile au ignorat această inițiativă. Odată cu liberalizarea adusă de Revoluția din 1905, Stroescu a început să participe la reuniuni conspirative ale elitei românești din Chișinău, unde a schimbat idei cu Halippa, Nicolae Alexandri, Ion Inculeț, Nicolae Bivol, Alexis Nour, Ion Pelivan și Paul Gore, fiind discutată pentru prima dată perspectiva unirii Basarabiei cu România.Constantin & Negrei (2009), pp. 82–83, 85 Potrivit lui Pelivan, acesta și Emanuil Gavriliță au încercat să-l convingă pe Stroescu să finanțeze o revistă pentru populația românofonă, însă moșierul s-a arătat rezervat.Constantin et al. (2012), p. 354 Totuși, în 1906, l-a sprijinit pe Halippa în fondarea ziarului democratic și naționalist Basarabia, închis ulterior de autoritățile ruse în martie 1907.Constantin & Negrei (2009), pp. 14–15; Constantin et al. (2012), pp. 42–43, 354, 600–601. Vezi și Rutkowski, p. 140
Până în 1910, Stroescu se stabilise în Elveția, la Davos Platz. Potrivit lui Buzdugan, plecarea a fost determinată de reacția autorităților la evenimentele din 1905, care a dus la reluarea presiunilor împotriva activiștilor români. Același autor notează că Stroescu nu a mai revenit la Brînzeni, lăsând administrarea moșiilor unui țăran. Activitatea sa filantropică a avut un impact major asupra comunităților românești din Transilvania, unde a fondat, între altele, internatul eparhial din Arad și numeroase biserici, școli și spitale. Deși susținător al ortodoxiei românești, critica ideea că aceasta ar fi conservat identitatea națională, considerând discursul naționalist drept o construcție recentă a clerului.„Cultele în România", în Glasul Minorităților, nr. 7–9/1925, p. 28 Considera ortodoxia egală cu Biserica Română Unită, afirmând că diferențele confesionale nu trebuie să divizeze românii. În acest context, în 1910 s-a aliat cu greco-catolicii pentru a combate efectele maghiarizării, donând 100.000 de coroane fondului cultural de la Blaj.Stan, pp. 160–161