National Gallery, Londra250px Țara Anglia Orașul Londra Colecții arta italiană arta franceză arta spaniolă arta flamandă arta olandeză arta germană arta engleză și americană Patrimoniu 2.300 de tablouri Suprafață 46,396 m² Fondatorul Parlamentul englez prin lege Data deschiderii 10 mai 1824 Număr devizitatori anual 4.600.000 (2006) Adresa Charing Cross, Embankment, Leicester Square Situl oficial www.nationalgallery.org.uk Vezi și: Muzeu - Listă de muzee<noinclude> National Gallery din Londra (tr. Galeria Națională) este un muzeu destinat tuturor, nu doar cunoscătorilor de artă. Chiar de la începuturile sale (1838) accesul a fost gratuit.
Istoria
National Gallery, spre deosebire de celelalte mari muzee din Europa, are o istorie relativ recentă. Această vârstă tânără se poate constata și în faptul că, spre deosebire de celelalte muzee, National Gallery nu moștenește nici o colecție regală sau măcar a vreunui aristrocrat; a fost instituit printr-o lege parlamentară în 1824.
Ideea unei colecții naționale fusese înaintată pentru prima oară în 1777, dar propunerea n-a avut nici un succes până în 1823, odată cu moartea lui John Julius Angerstein (om de afacere de origine rusă), când a apărut teama că impresionanta colecție a acestuia ar putea intra pe mâna colecționarilor străini. Și, ca o fericită coincidență, Austria tocmai achitase o sumă importantă de bani Angliei în cadrul despăgubirilor de război și astfel, guvernul britanic care se lamenta neîncetat de o lipsă cronică de bani a fost în măsură să achiziționeze – în numele întregii națiuni – 38 de tablouri din colecția lui Agerstein.
Primii zece ani de existență thumb|left|150px|100 Pall Mall, primul sediu al National Gallery; din 1824 până în 1834. Pe 10 mai 1824 colecția a fost deschisă publicului tocmai în clădirea care fusese rezidența lui Angerstein la numărul 100 din Pall Mall. Cu ocazia acestei inaugurării, Parlamentul a numit un Consiliu de Administrație compus din 6 membrii ( cu toții academicieni și politicieni de mare clasă) printre care și celebrul pictor Thomas Lawance, cu datoria de a supraveghea activitatea noii galerii, să prezinte Parlamentului noile propuneri și să administreze cu sfințenie eventualele fonduri disponibile. Printre primele piese achiziționate de el, în 1825, a fost Madonna della cesta opera lui Correggio. (În paranteză fie spus, aceasta era o tendință răspândită la toate marile galerii publice de a investi în opere ale Cinquecento-lui italian, chiar cu riscul neglijării școlilor de artă naționale, dintre care numai cea flamandă se bucura de oarecare atenție). Cu doar un an mai înainte, Geroge Beaumont (colecționar și pictor amator) s-a oferit să doneze statului propria sa colecție și acestei donații i-a urmat donația unui alt mare colecționar: reverendul William Holwell Carr. Dintre operele donate de acest brav reverend merită amintite: Sacra Famiglie de Tiziano și pala San Giorgio e il drago a lui Tintoretto.
Noua reședință în Trafalgar Square
Aceste trei colecții importante și altele de mai puțină importanță, au făcut ca această reședință moștenită de la Angerstein să nu mai fie potrivită. Așa a fost hotărâtă (nu fără tensiunile și dezbaterile critice normale, întrucât trebuiau demolate Atelierele de armament regale), construirea unui nou edificiu în apropierea memorabilului Trafalgar Square. Proiectul noii clădiri a fost încredințat arhitectului William Wilkins, care a preferat solemnitatea stilului clasic. Noul sediu a fost inaugurat în 1838. Clădirea este compusă dintr-un corp central în fața căruia tronează o minunată arhitectură de coloane surmontate de un timpan triunghiular, în cel mai pur stil neoclasic, inspirat din templele antice.
thumb|right|150px|Planul arhitectului William Wilkins, 1836. În anii următori colecția s-a îmbogățit simțitor atât prin donații cât și prin noi achiziții. În pofida fațadei muzeului care azi ocupă întreaga latură apuseană a Trafalgar Square-ului, inițial, edificiul era format dintr-o singură sală. Rapida creștere a colecțiilor a creat curând probleme de spațiu. Cu trecerea anilor, în jurul acestei unice săli au fost adăugate altele și altele astfel că, îndărătul neschimbatei fațade, muzeul ocupă în prezent o arie foarte vastă.
La numai 14 ani de la inaugurarea sa, în 1838, muzeul se confrunta cu probleme deosebit de grave: creșterea colecțiilor într-un sediu care trebuia împărțit cu Royal Academy; lipsa spațiilor pentru birourile necesare, lipsa unui spațiu pentru o centrală de încălzire generală; lipsa iluminării potrivite (ceea ce făcea ca mare parte din timp orarul de vizite să fie redus); o societate în continuă schimbare marcată de o crescândă lipsă de interes. Toate aceste dificultăți au fost expuse în Scrisoarea deschisă adresată lordului Peel, ministrul de Interne. Scrisoarea a fost publicată de Charles Lock Eastalke, care începând cu publicarea acestei scrisori avea să dea o nouă dezvoltare muzeului.
Charles Lock Eastalke
right|325px|thumb| În această reproducere se poate observa adaosurile făcute, cu timpul, muzeului National Gallery În 1843 Eastalke a fost numit custode al muzeului. Alegerea a căzut asupra sa și datorită faptului că el își câștigase o anumită faimă ca pictor de subiecte istorice (cele mai importante conform ierarhiei timpului) și mai ales ca specialist de artă. Cu toate aceste, primii 4 ani de activitate ai lui Eastalke, n-au înregistrat cine știe ce glorie; dimpotrivă, o serie de coincidențe nefericite au dat loc unor serii de polemici atât de violente încât el a decis să-și dea demisia. Primul episod din seria celor nefericite a fost, achiziționarea în 1845 a tabloului Uomo con teschio sub semnătura lui Hans Holbein, care în cele din urmă s-a dovedit un simplu fals. Cel de-al doilea eveniment a fost nefericita inspirație de a-i pune pe angajați să curețe picturile. (Această decizie a fost luată întrucât, predecesorul său, William Seguier pusese să fie dată peste pânza pictată o soluție transparentă produsă din rășină și ulei. La început soluția nu numai că a protejat picturile dar a conferit pânzelor și reflexe aurite, dar Eastalke a observat că pânzele – odată cu poluarea metropolei – pierd don strălucire și devin pe zi ce trece tot mai opace. Astăzi se știe că orice tip de curățire a picturilor sau frescelor spală și o parte a culorii originare, începând cu detaliile și umbrele – astfel că vopseaua operei, deși dobândește timbre cromatice mai clare și mai plăcute, sunt totuși false).
Tot acest scandal a durat din 1847 până în 1854, când s-a încheiat cu un raport de 1010 dosare: Rezultatele comisiei de cercetare pe lângă faptul că sublinia necesitatea unei mai mari atenții pe viitor cât privește intervenția asupra operelor, recunoștea marele merite ale custodelui demisionar. Voluminosul document al rezultatelor schița și un program de orientare pentru viitoarea politică a Galeriei Naționale, în care erau reluate multe din opiniile exprimate deja de Eastlake, căruia i-a fost oferitè funcția de director, creată ex novo de comisia parlamentară și prevăzută cu mari puteri decizionale. În noua sa poziție s-a bucurat de ajutorul și experiența comercialăa lui Otto Mundller și pe subvenția anuală concesă muzeului de către Parlament.
În câmpul îmbogățirii muzeului, ocazia de aur s-a prezentat pentru Eastlake în 1857, când familia florentină a Lombardo-Baldilor a pus în vânzare 22 de piese de o inestimabilă valoare. Eastlake a plecat de îndată în Italia unde a încheiat afacerea contra sumei de 7035 de Lire Steriline (trei ani mai târziu poate ar fi cumpărat 2-3 tablouri cu această sumă). Cu această achiziție au ajuns la Galeria Națională din Londra capodoperele: Adorația Magilor a lui Botticelli, Battaglia di San Romano a lui Paolo Uccello, Madona cu Pruncul și sfinți a lui Duccio, Încoronarea Fecioarei a lui Agnolo Gaddi și cea mai veche piesă a Galeriei Naționale; o pală de Margaritone d’Arezzo. Capacitatea lui de a presimți ritmul artei a adus Galeriei Naționale porția cea mai mare a picturii Renascentiste italiene, colecție nedepășită până azi.
Achiziționarea colecției Peel și alte tezaure
Royal Academy, cu care National Gallery împărțea spațiul, în 1869 a fost transferată la Burlington House, la mai puțin de un km depărtare de Piccadilly Circus. Plecarea chiriașilor a lăsat liberă aripa orientală a clădirii. Un nou respiro a fost dat muzeului de arhitectul E.M. Barry, care a lărgit considerabil aripa de est a clădirii.
În 1871 muzeul a eliminat lipsa artei olandeze și flamande prin schiziționarea colecției Peel (Cea mai costisitoare de până atunci): colecția fostului ministru de Interne Robert Peel achiziționată de muzeul National Gallery a constat din 77 tablouri pe care fiul lui Robert Peel (Sir Robert Peel (1822-1895)) le-a vândut pentru suma de 75.000 lire steriline. Acum au intrat în muzeu capodoperele: Pălăria de paie a lui Rubens, 2 tablouri ale lui Peter de Hooch, 3 peisaje de Cuyp și 4 de Hobbema. Cheltuiala a speriat atât de tare Parlamentul încât a pus capăt subvenției, pe care o va reaproba numai după 7 ani.
De pe lista donatorilor atrag atenția două episoade: în 1876, Wynn Ellis a făcut omagiu galeriei propria colecție constând din 94 de opere ale unor autori preponderent olandezi; 12 ani mai târziu (1888), Isabel Constable a oferit galeriei naționale nenumărate picturi ale tatălui ei, a cărui artă începuse deja să fie reevaluată. Acesta a fost începutul unei noi atenții față de arta engleză.
Arta engleză și fondarea Tate Gallery
În ciuda faptului că se observa o mare rezervă față de mai toate școlile de pictură (excepție cele amintite mai sus), deja din 1847 muzeul s-a arătat deschis și pentru achiziționarea altor genuri artistice. Astfel că în 1847 Robert Vernon a donat muzeului 157 de pânze din colecția sa, dar veșnicile probleme de spațiu au constrâns National Gallery să depoziteze provizoriu toată această colecție chiar în casa donatorului ca mai apoi să o transfere la Malbourgh House (South Kensington). Și tot în acest depozit a găsit adăpost și genialul sol al lui William Turner, care la moartea sa (+ 1856) a lăsat muzeului sute de tablouri și 19.000 de acuarele; testamentul prevedea însă ca 34 de opere să fie expuse în sediul istoric din Trafalger Square, alături de pânzele lui Lorrain, artistul cel mai apreciat de Turner și cu care se asemuia în folosirea sensibilității luminei.
În 1897, operele engleze depozitate la Malbourgh House au putut fi transferate la National Gallery, întrucât fusese construit, între timp, un nou spațiu: secția dedicată exclusiv artei naționale care a fost botezată cu numele Tate Gallery, în memoria generosului industriaș Henry Tatae, care a finanțat acest nou spațiu.
Autonomia administrativă a celor două instituții (National Gallery și Tate Gallery) s-a putut realiza numai în 1954, când Tate Gallery a putut să aibă un director și un Consiliu de administrație proprii.
Deschiderea spre Impresionism și perioada războiului
right|thumb|225px|Arhitectura Wilkins, iluminată pe timpul nopții În continuare muzeul continua politica sa de achiziționare a artei italiene (în speță), întrucât puritanismul britanic nu concepea arta altfel.
Anul 1910 a însemnat o nouă piatră de hotar în istoria galeriei naționale de la Londra: George Salting a omagiat galeria cu 192 de tablouri prooveniente din școlile engleze și olandeze în această donație se regăseau nenumărate picturi ale lui Constable și uluitorul Peisaj cu ruine a lui Ruisdael.
Mandatul de director al lui Sir Hugh Lane (1917) a marcat un nou capitol în colecțiile muzeului, întrucât au fost achiziționate operele Ottocento-lui francez cu lucrări destinate Galeriei Tate (din motive cronologice).