Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, în bulgară: Кръстьо Раковски, în rusă: Христиан Георгиевич Раковский, transliterat: Hristian Gheorghevici Rakovski, n. 1 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste.

miniatura|Reclamă electorală pentru Cristian Racovsky, în alegerile din 1916

Familia și copilăria În Enciclopedia Britanică, articolul Khristian Georgiyevich Rakovsky precizează că Rakovsky a fost un revoluționar bulgar, care a condus activități subversive în România, înainte de a deveni membru al Partidului Bolșevic, și o figură politică importantă în Rusia și Ucraina Sovietică.Khristian Georgiyevich Rakovsky. (Articol scris de editorii Enciclopediei)

S-a născut la 1 august 1873 ca Krăstio Stancev, în localitatea Kotel (potrivit unor surse în comuna Gradeț, lângă Kotel) din regiunea Sliven, în Stara Planina de est din Bulgaria (atunci în provincia Rumelia Orientală, parte din Imperiul Otoman).

Mama sa, Maria, născută Terpanska, era nepoată a renumitului patriot bulgar, erou al luptei pentru eliberarea Bulgariei de sub jugul otoman, Gheorghi Rakovski (1821 - 1867), care s-a născut tot la Kotel și a murit în exil la București. Acesta la rândul sau era un nepot al lui Gheorghi Mamarcev, alt cunoscut militant naționalist care a luptat în 1834 împotriva turcilor, înrolat fiind în armata rusă. Tatăl lui Rakovski, Gheorghi Stancev, care și el era înrudit cu eroii Mamarcev și Gheorghi Sava Rakovski, s-a căsătorit cu ruda sa Maria Terpanska, având o dispensă în acest scop de la patriarhia ortodoxă din Constantinopol. Gheorghi Stancev era un comerciant și fermier bine situat, pe plan politic susținător al Partidului Democrat Bulgar, de centru-dreapta. Din copilărie, mai precis de la vârsta de 5 ani, din zilele războiului ruso-turc, desfășurat pe teritoriul Bulgariei, Krăstio Stancev a devenit admirator al Rusiei, principala susținătoare a luptei de eliberare națională a poporului bulgar. În acea perioadă, conform relatărilor autobiografice, a avut ocazia de a-l vedea pe generalul veteran Eduard Ivanovici Totleben (1818-1884), unul dintre participanții la războiul din Crimeea și dintre artizanii victoriei din 1877 asupra turcilor în Bulgaria, la Plevna (Pleven).

În 1880 familia Stancev s-a mutat, pentru o vreme, în moșiile pe care le deținea în Dobrogea, regiune de curând anexată la România, la Gherengic, azi Pecineaga lângă Mangalia și, fiind de religie creștin-ortodoxă, a obținut cu ușurință cetățenia română.

Tânăr militant socialist european Adolescent fiind, și fără a trezi prin aceasta vreo supărare din partea tatălui său, Krăstio a adoptat numele de familie al ilustrului unchi Rakovski.

Studiile liceale tânărul Krăstio Rakovski le-a făcut în noul regat liber bulgar, la Varna și Gabrovo. Nonconformist, a fost în două rânduri - în 1886 și în 1890 - eliminat din școală din cauza amestecului său în tulburări și activități revoluționare. Sub influența lui Evtim Dabev (1864-1946), a fost câștigat în 1889 de ideile marxiste și a colaborat cu Dabev la traducerea și editarea în Bulgaria a unor lucrări ale lui Karl Marx și Friedrich Engels. La 17 ani, împreună cu Sava Balabanov, cu care va colabora mai târziu și în Elveția, a publicat un jurnal marxist clandestin numit „Zerkalo” („Oglinda”).

În 1890 a plecat să studieze medicina, mai întâi la Geneva, unde s-a alăturat cercurilor socialiste din oraș. Acolo i-a cunoscut pe fondatorul social-democrației marxiste ruse, Gheorghi Plehanov, și pe Rosa Luxemburg. A fost membru al „grupării geneveze” a mișcării social-democrate bulgare și al Partidului Social-Democrat Muncitoresc Bulgar și orientarea sa politică se situa în opoziție cu grupul marxist mai radical din patrie condus de Dimităr Blagoev. În timpul șederii sale la Geneva a scris la publicații socialiste bulgare Soțial-Demokrat, Deni (Ziua), Rabotnik” (Muncitorul) și Drugar.

În 1893, la congresul Internaționalei a II-a socialiste ținut la Zürich, unde i-a reprezentat pe social-democrații bulgari, l-a cunoscut pe însuși Friedrich Engels.

Din 1893 și-a continuat studiile la Berlin, unde l-a cunoscut pe liderul social-democrat Wilhelm Liebknecht. În capitala Germaniei, unde a colaborat la publicația socialistă „Vorwärts” („Înainte”), a avut probleme cu autoritățile din cauza activității sale politice, fiind nevoit să plece și să-și continue studiile de medicină la Zürich, la Nancy și Montpellier, unde în 1897 și-a luat diploma de medic cu o lucrare de disertație în psihiatrie, mai precis psihiatrie socială, în spiritul epocii: Cauzele criminalității și ale degenerării. A publicat articole în franceză în gazete de stânga, ca La Jeunesse Socialiste și La Petite République.

Într-un eseu "Rusia în Orient" (Russiya na Istok) (1897) Rakovski a denunțat politica externă țaristă, inclusiv arbitrariul anexării Basarabiei la Imperiul Rus. După terminarea studiilor în Franța, Rakovski, recent căsătorit în 1898 cu militanta Elizaveta Pavlovna Riabova, și-a satisfăcut serviciul militar în armata română ca medic militar cu gradul de locotenent în regimentul nr. 9 de cavalerie postat la Constanța. Apoi a plecat cu soția la Sankt Petersburg. A fost însă expulzat de acolo curând și s-a reîntors în Franța. Între 1900-1902 a putut domicilia din nou în capitala Rusiei. În acea perioadă, în 1901, soția i-a murit din cauza unei complicații în timpul nașterii copilului lor.

Anii 1902-1904 i-a petrecut din nou în Franța și în Balcani, unde Jean Jaurès îl trimite în calitate de corespondent al ziarului său, „L'Humanité”. Un timp a lucrat ca medic în localitatea Beaulieu, Haute- Loire. Încercările lui Rakovski din această perioadă de a obține cetățenia franceză au eșuat.

În 1903 în timpul Congresului al II lea și al scindării social-democrației ruse în două curente, bolșevic și menșevic, a adoptat, ca și Gorki, iar mai târziu Troțki, o poziție de mijloc, încercând să reconcilieze cele două tabere adverse. Din 1919 a aderat definitiv la mișcarea comunistă. În Rusia, sub pseudonimul Insarov a contribuit cu articole la ziarele „Iskra” și „Pravda”. În conducerea mișcării socialiste din România După ce la moartea tatălui său în 1903 s-a stabilit pe proprietățile moștenite de la acesta în Dobrogea, în România, dr. Rakovski a lucrat acolo un timp ca medic, în 1913 găzduindu-l lângă Mangalia pe Lev Troțki, (atunci corespondent al ziarului „Kievskaia Mîsl”), al cărui admirator a devenit pentru toată viața.

Între anii 1905-1917 Rakovski a deținut un rol de vârf în mișcarea social-democrată română, alături de veteranul Constantin Dobrogeanu Gherea. Cu toate că C. Dobrogeanu Gherea era recunoscut drept cel mai de seamă teoretician al socialismului românesc, analizele lui Racovski cu privire la problemele critice care confruntau social-democrația românească, de la agrarianism la autodeterminare națională se ridicau la același nivel de originalitate și complexitate ca și ale lucrărilor colegului său mai în vârstă. Fiind om înstărit, a contribuit material și moral la organizarea unor sindicate muncitorești, a sprijinit primele mișcări greviste ale muncitorilor români de la începutul secolului al XX-lea. În martie 1905 a înființat din fonduri personale gazeta „România muncitoare”. În mai 1905 Rakovski s-a aflat printre organizatorii unei întruniri de protest la aniversarea a 100 de ani de la anexarea înfierată ca abuzivă a Basarabiei de către Rusia țaristă. În perioada Războiului ruso-japonez, de asemenea a criticat cu asprime politica Imperiului Rus.

În vara lui 1905, când marinarii răsculați de pe crucișătorul Potiomkin s-au refugiat în portul Constanța, Rakovski a depus eforturi pentru a le lua apărarea și a le face cunoscută în lume situația, cerând guvernului român să le acorde azil politic și căutând să procure personal unora dintre ei ajutoare și locuri de muncă.

La începutul anului 1907 a izbucnit răscoala țărănească, dirijată la început împotriva arendașilor evrei, dar extinsă apoi și contra marilor moșieri și înăbușită în cele din urmă în sânge de noul guvern dominat de Partidul Liberal. Rakovski a condamnat vehement în ziarul său represiunea și a făcut apel la soldați să nu tragă în țăranii revoltați, ba chiar să li se alăture.

Ca reacție la activitatea sa de opoziție, autoritățile române au decis să-i retragă cetățenia și să-l expulzeze, sub pretextul originii sale bulgare. Acțiunea a avut loc în timp ce Rakovski participa în Germania la un congres al Internaționalei Socialiste ținut la Stuttgart.

În 1910, în jurul jurnalului „România muncitoare” s-a cristalizat noul Partid Social-Democrat Român în locul celui Social Democrat Muncitoresc existent între 1893-1899, din care ieșiseră adepții politicii conciliante față de coroană ("trădarea generoșilor" care au intrat în Partidul Național Liberal etc) . În aceeași perioadă Rakovski, aflat în străinătate, a contribuit, împreună cu Vasil Kolarov, la promovarea proiectului sugerat întâi la Belgrad (1910) al unei Federații Social - Democrate Balcanice reunind partidele social-democrate din România, Bulgaria, Grecia și Serbia. Programul a fost adoptat de o conferință ținută la București în 1915.

În 1909, Rakovski a încercat să intre clandestin în România, dar a fost reexpulzat. Abia în 1912, după o luptă judiciară mediatizată, i s-a restituit cetățenia, la timp, pentru a putea protesta ferm împotriva războaielor balcanice din 1912-1913.

În anul 1913 s-a căsătorit din nou, cu militanta socialistă română Alexandrina (Adina) Alexandrescu (cunoscută și ca Ileana Pralea), profesoară de matematică, prietenă cu C. Dobrogeanu Gherea și cunoscută a lui I. L Caragiale, și care fusese în trecut soția activistului narodnic basarabean Filip Codreanu. În anii 1912-1913 alături de Ecaterina Arbore, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor a ținut lecții la școala de propagandă a Partidului Social Democrat.

Internaționalist convins, în timpul Primului Război Mondial s-a alăturat curentului social-democrat pacifist, de stânga, care se opunea războiului, a finanțat publicația în limba rusă a acestui curent la Paris, „Nașe slovo” (Cuvântul nostru), și s-a numărat, împreună cu delegații socialiști italieni Oddino Morgari, Giacinto Menotti Serrati și Angelica Balabanoff, printre organizatorii Conferinței de la Zimmerwald din septembrie 1915, care a condamnat războiul ca imperialist; la acea Conferință, Racovski a susținut crearea unei Republici Federale Balcanice. După ce în 1916 a încercat fără succes să fie ales în Parlamentul de la București, odată cu intrarea României în război, în august 1916, la 23 septembrie în același an Rakovski a fost pus în stare de arest sub acuzația de „agent al Germaniei”. Suspiciunea că ar acționa în interesul Germaniei fusese întărită de întâlnirea pe care o avusese la București în 1915 cu renumitul militant social democrat menșevic și om de afaceri rus din exil Parvus (Alexandr Ghelfand), care a fost cunoscut ca având legături cu serviciile secrete ale Germaniei.

Fiind transferat odată cu administrația română pe teritoriul rămas neocupat în Moldova, la 1 mai 1917 a fost eliberat de sovietul local al soldaților ruși staționați atunci în România aliată, la Iași. Eliberarea lui Rakovski s-a făcut fără știrea și aprobarea guvernului rus, care și-a cerut autorităților române scuze pentru incident.

Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina 250px|thumb|right|Christian Racovski în 1915