Nicolae Tătăranu (n. 3 octombrie 1890, comuna Măicănești, județul Râmnicu Sărat – d. 13 mai 1953, București) a fost un general român.
Biografie A urmat Școala militară de infanterie din București (1908-1910). Înaintea intrării României în Primul Război Mondial .
Primul Război Mondial miniatura|În cartea sa „Acum un sfert de veac” gen. Tătăranu descrie evadarea din trenul de prizonieri german, fuga în munți și trecerea frontului în zona Mărăști, în seara zilei de 29 iulie 1917. La intrarea României în război era comandantul Companiei I Cicliști din cadrul Batalionului 2 Vânători „Regina Elisabeta”General N. Tătăranu, Acum un sfert de veac - Amintiri din războiu, Editura Cartea Românească, București, 1940, p. 8 având gradul de locotenent Cercetășia României, Smardioasa, septembrie 1916 care citează Jurnalul de cercetaș, p. 92, apoi căpitan National Geografic, Proba de foc, 4 decembrie 2008.
În lupta de la Izvoarele din 16 noiembrie 1916 este rănit la picior și evacuat la Spitalul Școlii Centrale din București unde a fost operat de doctorul Marius Nasta.General N. Tătăranu, Acum un sfert de veac - Amintiri din războiu, Editura Cartea Românească, București, 1940, p. 69 A fost transferat pe 23 decembrie 1916 la Spitalul nr. 118 instalat la Automobil Club aflat în fața Palatului Regal. Existând riscul ca după vindecare să fie transferat într-un lagăr din Germania, pe 5 aprilie 1917 fuge din spital cu intenția de a trece linia frontului și a reveni în cadrul trupelor române. Însoțit de alți doi camarazi care fugiseră din același spital, pe 21 aprilie 1917 ajunge în Ploiești, dar a doua zi sunt arestați și duși la Penitenciar. După o lună sunt judecați, iar Curtea decide să fie evacuați într-un lagăr din Germania urmând să le se comunice sentința.General N. Tătăranu, Acum un sfert de veac - Amintiri din războiu, Editura Cartea Românească, București, 1940, p. 85
În noaptea de 29-30 mai, după plecarea din București către lagărul german, sare din tren în dreptul localității Zăvideni fiind urmat în scurt timp și de alți doi camarazi, slt. Vasile Iacobescu și slt. Florin Rădulescu. După multe peripeții, ajung pe 22 iunie în București. Încolțiți de agenții care-i căutau se mută dintr-un loc în altul până pe 17 iulie când se îndreaptă spre trupele române din sudul Moldovei alegând itinerariul București-Inotești-Ceptura-Sângeru-Cislău-Goidești-Munții Buzăului urmând ca de acolo, în funcție de situație să aleagă calea cea mai potrivită. În noaptea de 29-30 iulie, după parcurgerea a 210 km, din care 145 km în munți, cei trei reușesc să treacă linia frontului și ajung în zona Regimentului 18 Dorobanți din Gorj. Ajuns la Corpul de Armată află că a fost avansat la gradul de căpitan de mai bine de un an de zileGeneral N. Tătăranu, Acum un sfert de veac - Amintiri din războiu, Editura Cartea Românească, București, 1940, p. 140. După 4 august fiecare a fost repartizat la unitățile de pe front.General N. Tătăranu, Acum un sfert de veac - Amintiri din războiu, Editura Cartea Românească, București, 1940, p. 141
Perioada interbelică
Urmează Școala Superioară de Război din Paris (1921-1923), la absolvirea căreia, generalul de divizie Debeney, comandantul școlii, îl caracteriza astfel: Ofițer bine dotat, inteligent, vioi, sclipitor, cu multă judecată și ușurință în a judeca. Lucrări foarte îngrijite, bine studiate, bine prezentate, care arată un spirit clar și ordonat. Vede bine terenul și ia hotărâri logice. Foarte muncitor. Ofițer de valoare, care s-a plasat cu totul în fruntea ofițerilor străini. Merita a fi în special recomandat guvernului său pentru excelentele rezultate obținute la școală. De o perfectă distincție, foarte corect, foarte delicat și foarte simpatic. Nu are decât prieteni printre ofițerii francezi. Cunoaște în fond limba și literatura franceză". Așadar, n-a surprins pe nimeni numirea sa, la 1 octombrie 1928, ca atașat militar al României în Franța, funcție pe care a exercitat-o până la 1 februarie 1931, asigurând, concomitent, și posturile similare de la Bruxelles (1929) și Madrid (1930).
Conform unor aprecieri ale serviciilor de informații române, după plecarea din țară a prințului moștenitor (1926), Tătăranu manifestase simpatii pentru cercurile liberalilor, dar după reîntoarcerea lui Carol II a reintrat în grațiile regelui. Indiferent de simpatiile regale, el s-a manifestat ca un profesor eminent al Școlii Superioare de Război.
A fost apreciat și de Ion Antonescu care l-a numit în funcția de sub șef al Marelui Stat Major. În această calitate, pe 22 octombrie 1940 a semnat Protocolul pentru aranjarea chestiunilor decurgând din prezența în România a Misiunii Militare Germane.Relațiile militare româno-germane 1939-1944 - documente, Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova, București, 2000, p. 50-51
Al Doilea Război Mondial
În perioada 9 septembrie - 30 octombrie 1941, în timpul bătăliei de la Odessa, a fost numit șef al statului major al Armatei 4 manifestând pricepere și fermitate în rezolvarea problemelor de ordin militar.
A fost decorat pe 14 noiembrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru priceperea și energia cu care a secondat, în calitate de șef de Stat-Major, Comandamentul Armatei”.Decretul Regal nr. 3.202 din 14 noiembrie 1941 pentru conferiri de Ordine Militare, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 277 din 21 noiembrie 1941, partea I-a, p. 7.252.
La 4 iulie 1942 a fost numit comandat al Diviziei 20 infanterie, pe care a condus-o cu competență în timpul urmăririi trupelor sovietice spre Don, pe care l-a trecut la 7 august, înaintând apoi pe o adâncime de 75 km spre Stalingrad. Sovieticii au opus o rezistență dârză. Pe râul Aksay, Divizia 20 a trecut în apărare, inițial, pe un front de 28 km, ulterior de 40 km, pentru a da posibilitate trupelor Armatei 6 germane și celorlalte forțe ale Corpului 6 armata română să înainteze în lungul căii ferate Kotelnikovo-Stalingrad. După cucerirea centurii exterioare a Stalingradului (linia Aksay), între 15 și 18 august 1942, Divizia 20 infanterie a fost introdusă pe front, pe râul Miskova, în locul Diviziei 297 infanterie germană. La 28 august a atacat, în cadrul ofensivei generale germane, centura de apărare intermediară a Stalingradului (râul Miskova), în legătură cu Corpul 48 blindat german, reușind să cucerească, până la 1 septembrie, linia Miskova (Tebekterezova-gara Abganerevo), până pe râul Cerverlnoia, pe care l-a trecut, în colaborare cu diviziile 14 și 24 blindate germane, cucerind localitatea Zibenko și gara Bosagun.
Între 2 și 9 septembrie, în cooperare cu unitățile germane menționate, a cucerit satul Pesteanka (pe liziera de sud a Stalingradului), Stara Duborova și înălțimea Trigurgana, iar între 10 și 17 septembrie a trecut în apărare pe aliniamentul atins, pentru a face siguranță flancului și spatelui trupelor germane care înaintau spre Stalingrad, după care a predat sectorul său de luptă Diviziei 271 infanterie germană, preluând frontul dintre Jagodi și Tundutovo.
Începând cu dimineața zilei de 20 noiembrie 1942, după o puternică pregătire de artilerie, inclusiv de katiușe, Divizia 20 a primit șocul atacului în masă al tancurilor sovietice. Cu toată rezistența opusă de Regimentul 91 și Batalionul 20 pionieri, inamicul a rupt frontul pe direcțiile Tundutovo și Ivanovka, în lungul rambleului de cale ferată, pătrunzând în spatele și la flancul drept al diviziei. După o rezistență de circa o oră, militarii români de pe direcția de efort a trupelor sovietice au fost lichidați sau capturați, de la comandant până la ultimul soldat; s-au salvat doar 2-3 ofițeri și 30-40 de soldați.
Concomitent, tancurile rusești au pătruns în sectoratul Divizionului 2 din Regimentul 40 artilerie, pulverizându-i poziția după o luptă pe viață și pe moarte". La orele 10, rușii au atacat și în sectoarele de centru și nord ale diviziei; din Batalionul 1 al Regimentului 83 infanterie au scăpat doar 32 de oameni.
Intervenția Diviziei 29 motorizată germană și ordinele energice conforme cu situația" date de generalul Tataranu - cum aprecia generalul Erwin Jaeneke, comandantul Corpului 4 armata german - au menținut coeziunea Diviziei 20 și au făcut posibilă constituirea unui nou front defensiv; angajând rezervele în prima linie, în ziua de 21 noiembrie, împreună cu unitățile germane vecine, a trecut la contraatac. În final, frontul a fost stabilizat la est de Gavrilovka până la 22 noiembrie, când la ordinul Corpului 4 german, Divizia 20 a rupt lupta și s-a dirijat spre nord pe aliniamentul Jagodni, vest Zibenko, unde, după scurt timp, a fost încercuită, împreună cu Divizia 297 infanterie germană. La 23 noiembrie, datorită situației precare a diviziei, unitățile sale, înlocuite cu trupe germane, s-au retras într-o zonă de regrupare la nord-est de Rakotino.
Lupta împotriva tancurilor sovietice a continuat fără întrerupere, pe un ger de minus 30 de grade și în condițiile unui strat de zăpadă de peste 50 centimetri. S-a remarcat îndeosebi Regimentul 82 infanterie care, la începutul lunii decembrie, a respins atacul a două divizii rusești, fiind citat prin ordin de zi de către comandanții Diviziei 294, Corpului 4 și Armatei 4 blindate germane, fapta sa fiind comentată elogios și de postul de radio Berlin. Regimentul a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul" clasa III-a și unui număr de 50 militari le-a fost conferit Ordinul Crucea de Fier" clasele I-a și a II-a.
Referindu-se la comportarea generalului Tătăranu, comandantul Corpului 4 german, generalul Jaeneke aprecia ca acesta a fost activ în toate situațiile, lucrând fără sa aștepte ordine, în spiritul intențiunilor comandamentului german superior". El s-a îngrijit ca fiecare ostaș român, capabil de luptă, să fie încadrat în frontul de apărare" și nu a ezitat să ia măsuri împotriva unor ofițeri și trupe care nu au corespuns". În momentul în care în încercuire au intrat Divizia 1 cavalerie (Magazin istoric, nr. 11/1992) și Detașamentul colonel Voicu", le-a luat imediat în subordine angajându-le în luptă după aceleași principii".
Baioneta contra tancului
Sintetizând, aceasta a fost situația în care s-au aflat trupele române prinse în încercuire. Lupta a fost dramatică,. Fără hrană, fără apă, fără combustibil, fără muniții și fără scăpare, suportând ziua și noaptea o avalanșă de gloanțe, proiectile, mine și bombe aruncate din toate direcțiile, atacuri masive de tancuri, lupte corp la corp - cum consemna maiorul Niculescu din statul major al Diviziei 20. După ce au tras și ultimul glonț, bravii ostași ai Diviziei 20 infanterie, în ultima lor sforțare, se năpustesc asupra inamicului cu baionetele, cu lopețile și cazmalele în mâini, înscriind astfel în istoria neamului cele mai strălucite pagini de glorie și eroism, izvorâte din spiritul de abnegație, nețărmurita iubire de patrie și spirit de sacrificiu total pentru Neam și Cruce".
Grandilocvent, patriotard, propagandistic? Ei bine, de astă dată nu. Corelând această mărturie cu celelalte documente de epocă și cu aprecierile germane se poate constata că militarii Diviziei 20 infanterie au luptat într-adevăr eroic în cercul de la Stalingrad, încercând să reziste până la despresurarea lor de către celelalte trupe din afara încercuirii. Erau ferm convinși că acest lucru se va întâmpla. Relevanța în acest sens este consemnarea dintr-un document sintetizat.
La mijlocul lui ianuarie încrederea cea mai completă asupra sfârșitului favorabil al luptei domnea încă în toate trupele din cetate. Comandamentele germane de toate treptele au știut să facă față cu ușurință situațiilor celor mai grele. Aprovizionarea pe calea aerului își urma același curs ca și înainte. Soldatul german, în special infanteristul, continuă lupta cu același elan al soldatului invincibil. Toți erau conștienți de altfel că rezistența era ultima lor șansă. Superioritatea zdrobitoare a inamicului în forțe și mijloace le-a pecetluit însă definitiv soarta".