Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări ale scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici capodopera lui Creangă. Structurată în capitole separate, scrise de-a lungul mai multor ani (între 1881 și 1888), părți din ea au fost citite în fața cenaclului literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au fost publicate în timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând neterminată după moartea scriitorului.

Cartea oferă o relatare detaliată a copilăriei lui Ion Creangă, petrecută în ceea ce era atunci Principatul Moldovei, cu amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, descriind relațiile dintre eroul principal, cunoscut în acest context ca Nică al lui Ștefan a Petrei sau Nic-a lui Ștefan a Petrei, și diversele persoane cu care interacționează. Ea urmărește maturizarea lui Nică, de la o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la pregătirea pentru intrarea în rândul preoțimii ortodoxe în centrele urbane Fălticeni și Iași. Cursul narațiunii este întrerupt adesea de îndelungate monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui Creangă. Textul însuși este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în particularități dialectale din zona Moldovei.

Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat de Elisabeta Bostan.

Narațiunea

Primul capitol thumb|230px|Casa din Humulești, pictură de Aurel Băeșu Relatarea lui CreangăPe baza textului Amintiri din copilărie (Wikisursă) începe cu un monolog extins și cu o descriere nostalgică a locului nașterii sale, cu o scurtă prezentare a istoriei Humuleștiului și a statutului social al familiei. Primul capitol se concentrează pe mai multe personaje legate direct de primii ani de școală ai lui Nică: Vasile a Ilioaei, tânărul învățător și cleric ortodox, care îl înscrie în clasa nou înființată; superiorul lui Vasile, preotul paroh; Smărăndița, fata inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă, Ștefan, și mama Smaranda. Unul dintre primele episoade prezentate în carte prezintă pedepsele corporale recomandate de preot: copiii erau puși să stea pe un scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu Sfântul Nicolai (denumit după hramul bisericii). Fragmentul este și o relatare retrospectivă și în ton jovial a interacțiunii cu ceilalți copii, de la jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu ceaslovul) până la iubirea copilărească a lui Nică pentru Smărăndița și la folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către un monitor gelos. Creangă își amintește dezamăgirea față de activitățile școlare și apetitul său pentru chiul, arătând că motivația sa pentru înscrierea la școală erau promisiunea unei cariere preoțești, atenta supraveghere a mamei, dorința de a o impresiona pe Smărăndița, și beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a Ilioaei este luat cu arcanul și recrutat cu forța în armata moldoveană.

După o perioadă în care urmează școala sub supravegherea lui Iordache, pe care textul îl descrie ca pe un bețiv, noul învățător moare într-o epidemie de holeră, iar Smaranda și Ștefan decid să-și trimită fiul afară din sat. Nică urmează calea transhumanței și este dat în grija unor ciobani, dar se îmbolnăvește și el de ceea ce naratorul afirmă că este holeră și, la întoarcerea acasă cu febră mare, este vindecat cu un leac băbesc fabricat din oțet și leuștean. După un timp, sub pretextul că nu ar mai dispune de bani, Ștefan își retrage fiul de la școală. Datorită insistenței Smarandei, copilul merge cu bunicul său David Creangă la Broșteni, unde, împreună cu vărul lui, Dumitru, este înscris la școală. Nică și Dumitru se adaptează greu, ambii plângând când, din porunca noului învățător, le sunt tăiate pletele. Amândoi locuiesc la o femeie pe nume Irinuca, într-o casă modestă de pe malul Bistriței, și unde, din cauza apropierii de capre, se îmbolnăvesc de râie. Creangă își amintește cum, încercând să se vindece cu băi dese în râu, el și vărul său au dislocat o stâncă, aceasta rostogolindu-se și distrugând casa Irinucăi. După ce fug din Broșteni și locuiesc o vreme la Borca, cei doi copii pornesc mai departe, către casa lui David Creangă din Pipirig. După o călătorie prin Carpații Orientali, cei doi băieți ajung în sat, unde sunt primiți de Nastasia, soția lui David. Ea îi vindecă de râie folosind un alt leac băbesc, extras din mesteacăn.

Al doilea capitol

Al doilea capitol începe cu un alt monolog nostalgic, la rândul său introdus prin celebrul pasaj: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” Textul continuă cu o prezentare a superstițiilor mamei, pe care le împărtășea și autorul. În urma indicațiilor Smarandei, Nică însuși crede că băieții „cu părul bălai” precum el pot invoca vremea frumoasă dacă se joacă afară când plouă, că unele pericole pot fi îndepărtate prin descântece, și că însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi oferă protecție împotriva deochiului. Naratorul își exprimă totodată și regretul de a nu-i fi arătat mamei toată aprecierea lui, referindu-se la copilărie ca la „vârsta cea fericită”.

Această introducere este urmată de o prezentare a interacțiunilor între tatăl lui Nică, arătat drept un personaj distant și cu toane, dar adesea amuzat de poznele băiatului, și mama, care își supraveghează în mod direct copiii și-l critică pe Ștefan că nu o urmează în aceasta. Susținând că el însuși merita pedepsele adesea dure aplicate de părinți, naratorul își continuă relatarea prin detalii referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El își amintește de sine participând direct la ritualurile de Sfântul Vasile (Anul Nou), făcându-și zornăitoare dintr-o vezică de porc și alăturându-se cântăreților din buhai în cadrul unor manifestări festive atât de zgomotoase încât îi irită pe ceilalți săteni. Povestea îl arată pe Nică îngurgitând tot laptele lăsat la smântânit de mama sa, și încercând să transfere vina pentru aceasta asupra legendarilor strigoi, și enervându-l pe Chiorpec ciubotarul până când acesta îl pedepsea mânjindu-l pe față cu dohot. Vara, băiatul plănuiește o farsă pentru a fura cireșe de la unchiul său și intră în livada acestuia sub pretextul că și-ar căuta vărul. Surprins de mătușa sa și alergat printr-un lot de cânepă, el reușește să scape atunci când urmăritoarea rămâne încurcată între plante.

Un alt astfel de episod prezintă drumul băiatului la marginea satului, trimis să ducă mâncare zilierilor romi, ”lingurari”, angajați de Ștefan și Smaranda. Acest episod este ocazia întâlnirii băiatului cu pupăza din sat (numită „cuc armenesc”). Nefericit pentru că trebuie să se trezească dimineața la cântecul păsării, Nică se răzbună prinzând-o în cuibul ei, proces îndelungat care îi duce la exasperare pe muncitorii care-l așteptau. Întâmpinat cu ostilitate de angajații tatălui când ajunge în cele din urmă la destinație, băiatul se întoarce la teiul pupezei și leagă pasărea extenuată, ascunzând-o în podul casei, de unde nu mai poate cânta. Fapta sa se dovedește a fi păguboasă pentru întreaga comunitate, lipsită acum de ceasul deșteptător, prin intermediul ei începând a circula zvonuri despre responsabilitatea lui Nică. În timp ce Smaranda se gândește dacă să dea sau nu crezare acestor zvonuri, băiatul decide că cea mai bună soluție pentru el este să vândă pupăza la târg. Întregul său plan este însă zădărnicit când un bătrân viclean, prefăcându-se că se uită mai de aproape la pasărea oferită cumpărătorilor, o eliberează. Pasărea zboară înapoi la cuib și Nică, înfuriat, îi cere moșului despăgubire. Acesta însă își râde de copil, dându-i de înțeles cum că Ștefan însuși s-ar afla în târg și cum că ar putea fi interesat de discuție, iar băiatul hotărăște că e mai înțelept să părăsească târgul de teama unor urmări mai nefericite.

După câteva paragrafe în care se concentrează pe acest gen de finaluri fericite, care duc la evitarea unor pagube mai mari, Creangă trece la descrierea primei sale slujbe: retras de la școală de Ștefan, băiatul se ocupă cu torsul. Acolo o întâlnește pe Măriuca, o fată de vârsta lui, care îi este simpatică. Datorită ei ajunge să aibă porecla de Ion Torcălău, ceea ce îl rușinează într-o anumită măsură, fiind numele dat unui țigan din Vânători și transgresând astfel o tradițională barieră etnică. Lui Nică îi place munca pe care o prestează, deși este una asociată în mod tradițional cu sexul feminin, dar este iritat de alte sarcini ce îi sunt atribuite, cum ar fi îngrijitul fratelui său cel mai mic. Neascultând de mama sa, băiatul lasă pruncul singur în leagăn și fuge să se scalde în râu. După ce amintește ritualurile-superstiție pe care copiii le practică în cursul acestor escapade (cum ar fi scurgerea apei din urechi pe două pietre, dintre care una este a lui Dumnezeu și alta a diavolului), naratorul descrie cum este prins de Smaranda, care îl pedepsește luându-i toate hainele și lăsându-l să se întoarcă acasă prin sat dezbrăcat. El reușește aceasta din urmă la capătul unui complicat traseu, dintr-o ascunzătoare în alta, și evită să fie mușcat de câini stând nemișcat timp îndelungat. După ce ajunge acasă, naratorul arată că, drept urmare a incidentului, „derdicam și măturam prin casă ca o fată mare”, comportament ce-i atrage laude din partea mamei. Capitolul culminează într-un alt scurt monolog, încheiat cu pasajul: „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

Capitolul al treilea