Fenicia (din , ) a fost o de limbă semitică, care a luat naștere în regiunea Levant din estul Mediteranei, în primul rând în Libanul modern. Era situată preponderent de-a lungul coastei Libanului și a inclus câteva zone de coastă din Siria și Galileea moderne, ajungând la nord până la Arwad și la sud până la Acra și, eventual, Gaza. La culmea dezvoltării sale între 1100 și 200 î.Hr., civilizația feniciană s-a răspândit pe țărmurile Mării Mediterane, din Levant până în Peninsula Iberică.
Termenul Fenicia este un exonim din greaca veche care cel mai probabil se referea la un colorant cunoscut și sub numele de purpură tiriană, un export major al orașelor portuare canaanite. Termenul nu viza exact cultura sau societatea fenicienă așa cum ar fi fost concepută în mod nativ și este subiect de discuție dacă fenicienii erau de fapt o civilizație distinctă de canaaniți și de alți locuitori ai Levantului. Istoricul Robert Drews consideră că termenul „canaaniți” corespunde grupului etnic denumit „fenicieni” de grecii antici.
Fenicienii au ieșit în prim plan după declinul celor mai multe culturi majore în cursul colapsului din Epoca Târzie a Bronzului (c. 1150 î.Hr.). Au creat o rețea comercială maritimă extinsă care a durat peste un mileniu și au devenit puterea comercială dominantă de-a lungul unei mari părți din antichitatea clasică. Comerțul fenician a contribuit și la facilitarea schimbului de culturi, idei și cunoștințe între marile leagăne ale civilizației, cum ar fi Grecia, Egipt și Mesopotamia. După zenitul său din secolul al IX-lea î.Hr., civilizația feniciană din estul Mediteranei a decăzut încet din cauza influenței și cuceririlor străine, deși va persista în centrul și vestul Mediteranei până în secolul al II-lea î.Hr.
Civilizația feniciană a fost organizată în orașe-state, similare cu cele din Grecia antică, dintre care cele mai notabile au fost Tirul, Sidonul și Byblos. Fiecare oraș-stat era independent din punct de vedere politic și nu există nicio dovadă că fenicienii s-au considerat o singură națiune. Cartagina, o așezare feniciană din nord-vestul Africii, a devenit o civilizație majoră de sine stătătoare în secolul al VII-lea î.Hr.
Deși fenicienii au fost considerați mult timp o civilizație pierdută din cauza lipsei de surse scrise indigene, progresele academice și arheologice de la mijlocul secolului al XX-lea au dezvăluit o civilizație complexă și influentă. Cea mai cunoscută moștenire a lor este cel mai vechi alfabet din lume, pe care l-au transmis în întreaga lume mediteraneană. Fenicienilor li se atribuie și inovații în construcția navală, navigație, meșteșuguri, agricultură și guvernare. Se crede că rețeaua lor comercială internațională a favorizat bazele economice, politice și culturale ale civilizației occidentale clasice.
Etimologie Numele de fenicieni, ca și cuvăntul latin (adj. , mai târziu ), provine din vocabula greacă (). Cuvântul putea să însemne „persoană feniciană”, „purpură tiriană, purpuriu” sau „curmal”. Homer l-a folosit cu fiecare dintre aceste semnificații. (Mitica pasăre Phoenix poartă același nume, dar acest sens nu este atestat decât secole mai târziu.) Este dificil să se stabilească ce semnificație a stat la baza celorlalte, dar este de înțeles modul în care grecii ar fi putut asocia culoarea vișinie sau purpurie a curmalelor și a vopselei cu negustorii care comercializau ambele produse. Cuvântul grecesc poate deriva direct din endonimul fenicienilor; potrivit lui Krahmalkov, țara și-o numeau (Pūt) și poporul ei (Pōnnim).
Alternativ, cuvântul poate fi legat cu vocabula greacă miceniană po-ni-ki-jo, atestată în inscripțiile în Liniar B din mileniul al II-lea î.Hr., care înseamnă „purpuriu” sau „palmier”. În aceste texte nu denotă un grup de oameni.
Istorie De vreme ce puțin a supraviețuit din înscrisele sau literatura fenicienă, majoritatea a ceea ce se știe despre originile și istoria lor provine din relatările altor civilizații și din deducțiile din cultura lor materială excavată în toată zona mediteraneană.
Origini Cultura canaanită care a dat naștere fenicienilor s-a dezvoltat aparent in situ din cultura chalcolitică Ghassuliană anterioară. Aceasta din urmă a luat ființă din Complexul pastoral nomad circum-arab, care la rândul său s-a dezvoltat dintr-o fuziune a culturilor Natufiană și Harifiană cu culturile pre-ceramice ale Neoliticului B (PPNB), care domesticeau animalele în cursulul Crizei climatice din 6200 î.Hr., care a dus în Levant la Revoluția neolitică. Byblos este atestat ca sit arheologic din Epoca Timpurie a Bronzului. Statul Ugarit din Epoca Tărzie a Bronzului este considerat canaanit prin excelență din punct de vedere arheologic,Tubb, Jonathan N. (1998), "Canaanites" (British Museum People of the Past) chiar dacă limba ugaritică nu aparține limbilor canaanite propriu-zise.
Unii cercetători sugerează că există dovezi ale unei dispersii semitice către semiluna fertilă în jurul anului 2500 î.Hr.; alții cred că fenicienii provin dintr-un amestec de locuitori anteriori non-semitici cu semiții nou-veniți. Herodot credea că fenicienii provin din Bahrain, o părere împărtășită secole mai târziu de istoricul Strabon. Oamenii din Tirul modern din Liban au păstrat deosebit de mult timp particularități specifice Golfului Persic. Civilizația Dilmun a înflorit în Bahrain în perioada 2200–1600 î.Hr., după cum se vede din așezările excavate și tumulii funerari ai Dilmunului. Cu toate acestea, cercetările genetice recente au dovedit că libanezii din prezent se trag în cea mai mare parte dintr-o populație înrudită cu canaaniții.
Apariția în Epoca Târzie a Bronzului (1550–1200 î.Hr.) Prima mențiune a fenicienilor se referă la cuceririle faraonului Tutmose al III-lea (1479-1425 î.Hr.). Egiptenii au vizat orașe de coastă, cum ar fi Byblos, Arwad și Ullasa, pentru legăturile lor geografice și comerciale cruciale cu interiorul (prin râurile Nahr al-Kabir și Orontes). Orașele au oferit Egiptului acces la comerțul mesopotamian, precum și stocuri abundente de lemn de cedru din regiune, pentru care nu exista echivalent în Egipt.
La mijlocul secolului al XIV-lea orașele-state feniciene erau considerate „orașele favorite” ale egiptenilor. Tir, Sidon, Beirut și Byblos erau considerate cele mai importante. Fenicienii aveau o autonomie considerabilă și orașele lor erau destul de bine dezvoltate și prospere. Byblos a fost evident orașul principal din afara Egiptului propriu-zis; a fost un centru major de prelucrare a bronzului și destinația finală a unor mărfuri de valoare, precum staniul și lapis lazuli din estul Afganistanului. Sidon și Tir au trezit și ele interesul oficialităților egiptene, începând o rivalitate care se va întinde peste următorul mileniu.
Scrisorile de la Amarna susțin că din 1350 până în 1300 î.Hr. amoriții și hitiții vecini au capturat orașe feniciene, în special în nord. Ulterior Egiptul și-a pierdut posesiunile de coastă de la Ugarit în nordul Siriei până la Byblos în Libanul central.
Ascendență și punct culminant (1200-800 î.Hr.) Între 1200 și 1150 î.Hr., Colapsul Epocii Bronzului a subminat grav sau a distrus majoritatea civilizațiilor din regiune, inclusiv egiptenii și hitiții. Fenicienii par să fi suportat criza relativ bine, apărând ca o civilizație distinctă și organizată în 1230 î.Hr. Perioada este uneori descrisă ca o „renaștere feniciană”. Au umplut vidul de putere cauzat de Colapsul din Epoca Târzie a Bronzului, devenind singura putere comercială și maritimă din regiune, situație pe care o vor menține în următoarele câteva secole.
Redresarea economiei mediteraneene poate fi atribuită marinarilor și negustorilor fenicieni, care au restabilit comerțul pe distanțe lungi între Egipt și Mesopotamia în secolul al X-lea î.Hr.
La începutul Epocii Fierului, fenicienii au înființat porturi, depozite, piețe și așezări în toată Marea Mediterană și până în sudul Mării Negre. Au fost înființate colonii pe Cipru, Sardinia, Insulele Baleare, Sicilia și Malta, precum și pe coastele Africii de Nord și a Peninsulei Iberice. Argintul fenician din această perioadă conține izotopi de plumb care se potrivesc cu minereurile din Sardinia și Spania, ceea ce indică întinderea rețelelor comerciale feniciene.
Până în secolul al X-lea î.Hr., Tirul s-a înălțat la poziția de cel mai bogat și puternic oraș-stat fenician, în special în timpul domniei lui Hiram I (c. 969–936 î.Hr.). În timpul domniei preotului Ithobaal (887-856 î.Hr.), Tirul și-a extins teritoriul la nord de Beirut (încorporând fostul său rival Sidon) și într-o parte a Ciprului; acest act neobișnuit de agresiune a fost încercarea cea mai apropiată de izbândă a fenicienilor de a forma un stat teritorial unitar. Odată ce regatul său a atins cea mai mare întindere teritorială, Ithobaal s-a declarat „Regele Sidonienilor”, un titlu care va fi folosit de succesorii săi și menționat în relatările grecești și în cele evreiești.
Epoca Târzie a Fierului a fost martora apogeului activităților maritime, comerciale și culturale feniciene, în special între 750 și 650 î.Hr. Influența feniciană se observă în „orientalizarea” convențiilor culturale și artistice grecești. Printre mărfurile lor cele mai populare s-au numărat țesăturile fine, vopsite de obicei cu purpură tiriană. Iliada lui Homer, care a fost compusă în această perioadă, face referire la calitatea îmbrăcăminții feniciene și a articolelor din metal.
Întemeierea Cartaginei Cartagina a fost întemeiată de fenicienii din Tir, probabil inițial ca stație în comerțul cu metale cu sudul Peninsulei Iberice. Numele orașului în punică, , înseamnă "Orașul Nou". Există o tradiție în unele surse antice, precum Philistos din Siracuza, a unei întemeieri "timpurii" circa în 1215 î.Hr. - înaintea căderii Troei în 1180 î.Hr. Oricum, Timeus, istoric grec din Sicilia (c. 300 î.Hr.), situează întemeierea Cartaginei în 814 î.Hr., data acceptată general de istoricii moderni. Legendele, inclusiv "Eneida" lui Vergiliu, atribuie întemeierea orașului reginei Dido. Cartagina va crește într-un imperiu multi-etnic întins peste Africa de Nord, Sardinia, Sicilia, Malta, Insulele Baleare și Iberia de Sud, dar va fi în cele din urmă zdrobită de Roma în Războaiele Punice (264-146 î.Hr.) înainte de a fi reconstruită ca un oraș roman.
Vasali ai asirienilor și babilonienilor (858-538 î.Hr.) miniatura|Două fragmente de bronz dintr-o poartă a palatului asirian care ilustrează ridicarea tributului din orașele feniciene Tir și Sidon (859–824 î.Hr.). Muzeul Britanic. O putere comercială aglomerată pe o fâșie îngustă de pământ, fenicienilor le lipseau dimensiunile și populația ca să susțină o armată mare. Astfel, pe măsură ce imperiile vecine au început să se înalțe, fenicienii au căzut din ce în ce mai mult sub conducerea cârmuitorilor străini, care le-au redus autonomia, deși în măsură diferită fiecare.
Cucerirea asiriană a Feniciei a început cu regele Salmanasar al III-lea, care a ajuns la putere în 858 î.Hr. și a început o serie de campanii împotriva statelor vecine. Orașele-state feniciene au căzut sub stăpânirea sa, impuse să plătească un tribut greu în bani, mărfuri și resurse naturale. Inițial nu au fost anexați direct - au rămas într-o stare de vasalitate, subordonați asirienilor, dar cu un anumit grad de libertate. Aceasta s-a schimbat în 744 î.Hr. odată cu înălțarea lui Tiglatpalasar al III-lea. Până în 738 î.Hr. cea mai mare parte a Levantului, inclusiv nordul Feniciei, a fost anexată; doar Tir și Byblos, cele mai puternice orașe-state, au rămas state tributare în afara controlului asirian direct.