thumb|right|Europa Centrală și celelalte regiuni ale Europei, definite după diverse criterii Europa Centrală este regiunea care se întinde în inima continentului european. Numele se referă la un spațiu ale cărui contururi vagi și variabile nu coincid întotdeauna cu granițele țărilor în cauză. Conform definițiilor, care diferă de la autor la autor, și de la perioadă la perioadă, între cinci și douăzeci și unu de state pot fi considerate a fi central-europene. Dincolo de considerațiile strict geografice, Europa Centrală reprezintă un grup care împărtășește o traiectorie istorică comună, care a modelat o moștenire culturală și politică singulară.
Ca orice concept teritorial, Europa Centrală se caracterizează atât prin particularitățile sale intrinseci, cât și prin opoziție cu alte teritorii. Este regiunea cea mai estică a „Occidentului creștin”, marcată durabil în secolul al XVI-lea de Reforma Protestantă și consecințele acesteia. Deși aflată sub influența popoarelor de limbă germană, ea se caracterizează și printr-o mare diversitate lingvistică și culturală. Aceasta se explică prin dinamica populației care a dus la așezarea popoarelor slave, , romanice, , germanice, evreiești și rome. Mai mult, acest spațiu a fost mult timp dominat de state supranaționale: Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Austriac, Uniunea Polono-Lituaniană și, într-o măsură mai mică, Imperiul Rus și cel Otoman. Majoritatea acestor popoare și-au obținut independența națională abia în secolele al XIX-lea și al XX-lea, în special datorită numeroaselor recompuneri geopolitice care au avut loc în urma „Marelui Război”. Perioada de influență sovietică a adus apoi un decalaj între popoarele din Europa Centrală și cele din Europa de Vest, pe care sfârșitul Războiului Rece și apoi integrarea europeană l-au redus treptat. Astăzi, chiar dacă noile state și-au pierdut o mare parte din cosmopolitismul lor, problema minorităților etnice sau naționale este încă deosebit de semnificativă, atât pe scena politică internă, cât și în relațiile de vecinătate.
Repere conceptuale Mai mult decât o entitate fizică, Europa Centrală este un concept geografic și cultural, o istorie comună care contrastează cu cea a regiunilor învecinate. Ea este chiar „o cultură sau un destin”, după cum se exprima Milan Kundera, „un fenomen spiritual, cultural și mental” conform lui Václav Havel. Problema denumirii și definirii acestei Europe Centrale este o sursă de controverse. Adesea, definiția depinde de naționalitatea și perspectiva istorică a autorului său. Astfel, dintre studiați de Peter Jordan, doar Austria și Cehia sunt sistematic asimilate Europei Centrale.
Noțiunea a apărut în 1903 din condeiul lui Joseph Pratsch, un geograf care, la invitația lui Halford Mackinder (fondatorul școlii de geografie de la Oxford și „părintele geopoliticii”), a scris o lucrare dedicată regiunii și intitulată . Conform viziunii sale (a fost profesor la Universitatea din Breslau), acest spațiu se extindea din Belgia până în Prusia Orientală și din Schleswig-Holstein până în Bulgaria și Serbia, cuprinzând inclusiv Elveția.
Noțiunea de Europa Centrală se referă la cea de (literalmente din germană, Europa de Mijloc). Aceasta se referă la această parte centrală a Europei unde, pe de o parte, domină imperiile centrale German și Austro-Ungar, iar pe de altă parte trăiesc mari comunități de limbă germană. Această Europă situată între Germania și Rusia și sub influență germanică nu este neapărat populată de o majoritate germanofonă. Cu toate acestea, printre mozaicul popoarelor care o compun, germanofonii ocupă un loc important și unificator — ca minoritate sistematică asociată unor state puternice, fie că sunt diferitele regate sau principate ale Sfântului Imperiu Roman, Regatul Prusiei sau Imperiul Habsburgic al Austriei. Prin pangermanismul care o caracterizează, ca atare a devenit o noțiune a trecutului: „Drumul special german” (), care urmărea instaurarea hegemoniei germane asupra Europei, s-a prăbușit definitiv în 1945.
Însuși conceptul de Europa Centrală și-a pierdut actualitatea odată cu dispariția Puterilor Centrale în 1918 și apoi în timpul Războiului Rece. În plus, o parte din eterogenitatea care o caracteriza a dispărut și particularismele, atât culturale, cât și lingvistice, au fost întărite în cadrul statelor naționale, în special când, după al Doilea Război Mondial, mulți vorbitori de germană au fost expulzați. Astfel, în timp ce germanii reprezentau înainte de război 29,5 % din populația țărilor cehe, ei mai reprezintă acum sub 0,1 % din populația Cehiei din 2021.„Populația după etnie”, Recensământul din 2021, pe site-ul oficial al Institutului Ceh de Statistică Integrarea europeană a acestor țări aflate anterior sub influență sovietică face însă posibilă reînvierea și actualizarea acestei vechi noțiuni de Europa Centrală. Germania, țară centrală, poate deci (re)deveni legătura dintre vestul și estul continentului.
Geografie miniatura| Harta climatică a Europei. Deoarece Europa Centrală nu este o regiune cu granițe clare și recunoscute,Avant-propos. definirea caracteristicilor sale geografice este dificilă. Indiferent de definiția aleasă, ea nu prezintă un întreg omogen din punct de vedere geografic — spre deosebire de Balcanii vecini. Se pot astfel diferenția mai multe subregiuni: la nord se întinde Marea Câmpie Europeană, de la Elba până la Golful Finlandei, mărginită de Marea Baltică; în centru, patrulaterul Boemiei; spre sud-est, Carpații încadrează Câmpia Panonică și Podișul Transilvaniei; în sfârșit, lanțul balcanic formează limita de sud a regiunii. Este și o regiune depărtată de mări, cu excepția Mării Baltice dar care, datorită poziției sale geografice și a condițiilor dificile de navigație, apare ca un fel de „lac mare, ușor sărat”.Les pays.
Majoritatea Europei Centrale are un climat continental: iernile sunt reci si uscate, verile calde și umede iar variațiile de temperatură sunt relativ mari. Nord-vestul Europei Centrale are însă un climat oceanic — ierni blânde, umede, veri călduțe și variații de temperatură scăzute — iar țărmurile Mării Adriatice și nord-estul Italiei au un climat mediteranean — ierni blânde, veri secetoase, ploi rare, dar violente. În acest sens, Alpii reprezintă și o barieră naturală care împiedică extinderea climatului mediteranean spre nord.
Relieful alt=Carte topographique, du nord au sud : grande plaine, montagnes et plateaux, plaine enserrée dans plusieurs massifs.|miniatura| Harta fizică a Europei Centrale. La nord, Marea Câmpie Europeană traversează partea de nord a Germaniei, a Poloniei și a țărilor baltice. Acest relief provine în principal din marile glaciațiuni cuaternare care au aplatizat aceste regiuni și au format numeroase lacuri — în principal în Pomerania și Mazuriași a săpat văi largi sau a depus o „centură de loess” care face din această regiune ce se întinde din nordul Germaniei până în Ucraina, prin Saxonia sau Silezia, un pământ bogat și roditor.
Vestul Cehiei se întinde pe o zonă geografică aparte, denumită uneori „patrulaterul Boemiei”, corespunzător bazinului Elbei. Marele platou din granit și gnais de origine hercinică este încadrat de mai multe lanțuri muntoase. În sud-vest, Masimul Šumava, foarte umed și acoperit cu păduri, este dedicat activității ; la nord-vest, Munții Metaliferi (), înălțimi din șisturi cristaline care ascund filoane metalice, domină bazine vaste pline cu cărbune și lignit și platouri vulcanice unde ies izvoarele termale de la Karlovy Vary sau Mariánské Lázně; la nord, Munții Uriașilor () ajung până ; în sfârșit, spre est, masivul ceho-morav este de altitudine mai mică și se deschide spre Moravia. Această regiune este un coridor sedimentar care duce de la valea Odrei la valea Moravei și la intersecția căruia se află Poarta Moraviei. Este o zonă agricolă, dar există și zăcăminte de petrol, gaze și lignit.
În sud-estul țărilor cehe, Bazinul Panonic se întinde în jurul Câmpiei Panonice, un vast bazin sedimentar rezultat din uscarea Mării Panonice în timpul pliocenului. Este mărginit de mai multe lanțuri muntoase: Carpații la est, Alpii la vest și Alpii Dinarici la sud. Zonele unde s-au așezat maghiarii corespund mai mult sau mai puțin acestui bazin panonic, ceea ce conceră acestui grup geografic o oarecare omogenitate culturală. Câmpia Panoniei — ca și câmpiile din Elveția și Bavaria — este rezultatul plierii semnificative care a înălțat masivele Alpin și Carpatic la sfârșitul cenozoicului.
Transilvania este un bazin de prăbușire terțiară, închis la est și la sud de Carpați. Pe de altă parte, se leagă ușor de Bazinul Panonic prin culoarele largi ce încadrează Munții Apuseni; acestea au fost folosite atât pentru trecerea râurilor, cât și pentru germanii și maghiarii care au colonizat regiunea timp de câteva secole. Subsolul său conține resurse minerale importante (fier, cărbune, metan etc.).
Carpații formează principalul sistem montan din Europa Centrală. Ei înconjoară Câmpia Panonică pe aproape , formând un arc pe direcția vest-est peste teritoriile Slovaciei, Poloniei, Ucrainei și României. La o altitudine mai mică decât Alpii, Carpații au mai multe masive care culminează la peste , precum Tatra (cu punctul cel mai înalt al Carpaților la Gerlachovský štít, ), Munții Maramureșului sau Munții Bucegi. Ei au și un relief vulcanic, în special în România — Munții Călimani și Harghita sunt cel mai mare grup european de astfel de munți. Carpații nu au fost niciodată o barieră naturală și oferă o gamă largă de bogății — aur, zinc, cupru, fier, cărbune, lignit, petrol, gaze naturale sau chiar sare.
La vest, Alpii se întind în principal peste teritoriile elvețiene, austriece și slovene; în Alpi se află cel mai înalt punct din Europa Centrală. Acesta, în funcție de definiția folosită, poate fi considerat a fi Pointe Dufour din Elveția ( ) sau Großglockner din Austria ().
Hidrografia Dunărea este cel mai lung fluviu din Europa Centrală. Cu o lungime de , el izvorăște din Germania, în Munții Pădurea Neagră, și se termină într-o deltă la Marea Neagră, în România. El este al doilea fluviu ca lungime din Europa, al doilea ca bazin hidrologic și ca debit mediu la vărsare. În regiune, el străbate Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația apoi Serbia și udă capitalele Viena, Bratislava și Budapesta.
Elba este cel mai important fluviu din Europa Centrală, curgând spre nord prin Marea Câmpie Germano-Polonă. Cu o lungime de , izvorăște din Munții Uriașilor din estul Cehiei. Vltava poate fi, totuși, considerată cursul superior al râului — bazinul său, lungimea și debitul său sunt mai importante —, aducând lungimea sa totală la ; acesta din urmă izvorăște în masivul Šumava din sudul țării și trece prin Praga înainte de a se vărsa în Elba. Râul traversează apoi Munții Metaliferi înainte de a ajunge în Saxonia și la Dresda, apoi nordul Germaniei și Hamburgul, unde se varsă în Marea Nordului.
Vistula curge pe aproape în Polonia. Izvorând în Carpații Occidentali, ea curge prin Cracovia și Varșovia înainte de a se vărsa în Marea Baltică, formând o deltă prin Golful Gdańsk.
Cultura Europa Centrală nu mai este o entitate istorică și culturală statică, ci un concept dinamic,. rezultat al unei evoluții îndelungate între lumile rusă din est și germanică din vest. În acest spațiu al Europei de mijloc s-a dezvoltat începând cu secolul al X-lea popoarele slave occidentale și meridionale, , romanice și .Avant-propos. Vorbitorii de germană constituie un grup demografic predominant acolo — în special în Austria, Boemia și, la fel ca evreii în trecut și romii.Introduction. Influența polului occidental, atât germanic, cât și papal, se resimte la nivel religios, deoarece aceste popoare au dezvoltat istoric un creștinism de . Importanța ritului bizantin este restrânsă, întrucât se limitează la românii ortodocși din Transilvania, la puținele localități sârbești de pe valea Dunării, precum și la greco-catolici (în principal ruteni), care se remarcă prin loialitatea față de papă.