Eurofighter Typhoon

thumb|right|350px|Eurofighter Typhoon

Eurofighter Typhoon este un avion multi-rol de vânătoare bimotor. Acesta este proiectat și construit de un consorțiu de trei companii partenere distincte: Alenia Aeronautica, BAE Systems și EADS ce lucrează prin intermediul unei companii susținătoare Eurofighter GmbH, care a fost formată în 1986. Proiectul este gestionat de către NETMA (NATO Eurofighter and Tornado Management Agency - Agenția de Gestionare a Eurofighter și Tornado NATO), care acționează în calitate de prim client. Încă din 1979, au început studiile în ceea ce ar deveni Eurofighter Typhoon.

Producția de serie al Eurofighter Typhoon este în curs. Aeronava a intrat în serviciu cu Forțele Aeriene Regale-Marea Britanie (Royal Air Force), Forțele Aeriene Germane Luftwaffe (Jagdgeschwader 74), Forțele Aeriene Italiene și Spaniole. Austria a achiziționat 15 avioane, iar Arabia Saudită a semnat un contract de 4,42 miliarde lire sterline (cca. 6,38 miliarde euro în 2007) pentru 72 avioane.

Eurofighter 2000, sau Eurofighter Typhoon după cum este cunoscut acum, este un efort multinațional de un număr de națiuni europene pentru a produce un avion de vânătoare pentru începutul secolului XXI.

Dezvoltare

Marea Britanie a identificat o cerință pentru un nou avion de luptă multi-rol încă din 1971. Un comunicat, AST 403, eliberat de Personalul Aerian în 1972, a avut ca rezultat un produs convențional de un design cunoscut ca P.96, care a fost prezentat la sfârșitul lui 1970. În timp ce design-ul ar fi îndeplinit cerințele Personalului Aerian, industria aeronautică din Marea Britanie a avut rezerve, deoarece părea să fie foarte asemănător cu Boeing F-18 Hornet / Super Hornet, care a fost apoi și avansat în dezvoltarea acestuia. Design-ul a avut un potențial economic limitat deoarece, atunci când aceasta ar fi intrat în producție piața era deja dominată de Hornet. În același timp, din 1979 cerința germanilor din vest pentru un nou avion de luptă au condus la dezvoltarea conceptului TFK-90. Acesta a avut un design cu aripă delta, ce transmitea controale canard și stabilitate artificială. Deși designerii British Aerospace au respins unele dintre caracteristicile sale avansate, cum ar fi duzele de motor vectoriale și controalele ventilate de pe margine, au convenit cu configurările generale.

În 1979 British Aerospace și Messerschmitt-Bölkow-Blohm a prezentat o propunere oficială făcută de guvernele lor pentru ECF, European Collaborative Fighter sau Colaborarea Europeană Fighter. În octombrie 1979, Dassault a aderat la echipa ECF pentru un studiu internațional, care a devenit cunoscut sub numele de Colaborarea Europeană a aeronavelor. A fost în acest stadiu de dezvoltare ca Eurofighter. Dezvoltarea de prototipuri continuat în națiuni diferite. Franța a produs ACX. Marea Britanie produs două modele. P.106 a fost un avion usor cu motor simplu, semănând în mod superficial cu JAS 39 Gripen, iar P.110 a fost un avion de vânătoare cu motor dublu. Conceptul P.106 a fost respins de RAF, pe motiv că avea "jumătate din eficiența celor două aeronave cu două motoare la două treimi din cost". Germania de Vest a continuat să definească conceptul TFK-90. Proiectul Curtea de Conturi s-a prăbușit în 1981 din mai multe motive, inclusiv cerințele diferite, insistența lui Dassault asupra celor ce stabileau design-ul și preferințele britanilor pentru o nouă versiune a RB199 pentru a împuternici aeronavele față de preferințele francezilor pentru noul SNECMA M88.

Ca rezultat, partenerii Panavia (BAe, MBB și Aeritalia) au lansat programul Agile Combat Aircraft (ACA) în aprilie 1982. ACA a fost foarte similar cu BAe P.110, cu o aripă delta cranked, un canard dublu și coadă dublă. O diferență majoră externă a fost înlocuirea prizelor de motor din partea montată cu o piesă de administrare. ACA urma să fie pornit de o versiune modificată de RB199. Ministerul Apărării al Marii Britanii a fost de acord să dea fonduri de 50% din cost, urmând ca restul de 50% să fie furnizate de industrie. MBB și Aeritalia s-au înscris cu scopul de a produce două aeronave, una la Warton și una de către MBB. În mai 1983, BAe a anunțat un contract cu Biroul de presă al Guvernului, pentru dezvoltarea și producția unui ACA demonstrator, Programul Aeronavelor de Experimentat.

În 1983, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Spania au lansat programul Future European Fighter Aircraft (FEFA - Avionul de Vânătoare European din Viitor). Aeronava urma să aibă decolare și aterizare de scurtă durată (STOL) și capabilități Beyond Visual Range (BVR). În anul 1984, Franța a reînnoit cerința acestuia pentru o versiune capabilă-de-carieră și a cerut un rol principal. Marea Britanie, Germania de Vest și Italia au optat și au stabilit un nou program ALE.

În Torino la 2 august 1985 Italia, Germania de Vest și Marea Britanie au fost de acord să meargă mai departe cu Eurofighter. Anunțul acestui acord a confirmat faptul că Franța, împreună cu Spania, au ales să nu procedeze ca un membru al proiectului. În ciuda presiunilor Franței, Spania s-a alăturat din nou proiectului Eurofighter la începutul lui septembrie 1985. Franța oficial s-a retras din proiect pentru a-și exercita propriile sale proiecte ACX, care urmau să devină Dassault Rafale.

Tot în 1985, BAe EAP a fost scos din BAe Warton, pe atunci finanțat de către MBB și BAe însuși. EAP și-a efectuat primul zbor la 6 august 1986. Eurofighter suportă o puternică trăsătură de la EAP. Munca pentru design a continuat pe parcursul următorilor cinci ani, folosind date de la EAP. Cerințele inițiale au fost: Marea Britanie: 250 aeronave, Germania: 250, Italia: 165 și Spania: 100. Cota de fabricare a fost împărțită între țări în funcție de achizițiile lor - British Aerospace (33%), DASA (33%), Aeritalia (21%) și Construcciones Aeronáuticas SA (CASA) (13%).

1986 a cunoscut de asemenea, stabilirea lui Eurofighter Jagdflugzeug GmbH bazat pe München pentru a gestiona dezvoltarea proiectului și EuroJet Turbo GmbH, alianță a Rolls-Royce, MTU Aero Engines, FiatAvio (acum Avio) și ITP pentru dezvoltare lui EJ200.

Prin 1990 selecția radarului aeronavelor a devenit o importantă piatră de încercare. Marea Britanie, Italia și Spania au sprijinit Ferranti Sisteme de Apărare care a condus ECR-90, în timp ce Germania a preferat MSD 2000 bazat pe APG-65 (o colaborare între Hughes din SUA, AEG și GEC-Marconi). Un acord a fost atins după ce Secretariatul de Apărare din Marea Britanie, Tom King, și-a asigurat partenerul de referință, Gerhard Stoltenberg, că guvernul britanic ar subscrie proiectul și ar permite GEC să scoată Sistemele de Apărare Ferranti din partea problematică. GEC, de altfel, a retras sprijinul său pentru MSD 2000.

Testare

Zborul principal al prototipului Eurofighter a avut loc la 27 martie 1994. Pilotul-șef de testare, Peter Weger, a utilizat prototipul pentru un test de zbor in jurul Bavariei. Anii 1990 au văzut argumente semnificative despre munca împărțită, specificări ale aeronavei și chiar participarea la proiect.

În mai 2007, Eurofighter Development Aircraft 5, a făcut primul zbor cu sistemul demonstrator CAESAR (CAPTOR active Electronically de scanare radar Array), o dezvoltare a Euroradar CAPTOR ce încorporează tehnologia activă scanată electronic Array (AESA).

Eurofighter Typhoon a fost testat în Vidsel, Suedia, unde a fost expus la condiții climaterice extreme (de până la -31˚C).

Zborul principal al Producției Instrumentate de Aeronave 7 (IPA7), primul avion echipat complet din Tranșa a 2-a, a avut loc la EADS Manching airfield, la 16 ianuarie 2008.

Când va fi dezvoltat, versiunea producției radarului CAPTOR-E este propusă ca parte a Tranșei a 3-a a Typhoon-ului din 2012. Aeronavele din a 2-a tranșă nu utilizează AESA, scanate mecanic Captor-M, care includ greutatea și spațiul dispozițiilor posibile de upgrade la standardul CAESAR (AESA) în viitor.

Producția

Primul contract de producție a fost semnat la 30 ianuarie 1998 între Eurofighter GmbH, Eurojet și NETMA. Totalul de achiziții a fost după cum urmează: Marea Britanie 232, Germania 180, Italia 121 și Spania 87. Producția a fost din nou atribuită în funcție de achiziții: British Aerospace (37%), DASA (29%), Aeritalia (19,5%) și CASA (14%).

La 2 septembrie 1998, o ceremonie de denumire a avut loc la Farnborough, Anglia. Aceasta a adoptat Typhoon ca nume formal, cu toate acestea inițial doar pentru export aerian. Aceasta a fost împiedicată de către Germania; Hawker Typhoon a fost o aeronavă luptător-bombardier care a servit împreună cu RAF în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva țintelor Germaniei. În septembrie 1998 s-au semnat contracte pentru o producție de 148 de achiziții de aeronave din tranșa 1 și elemente de vârf și de lungă durată pentru aeronave din tranșa 2.

Eurofighter Typhoon este unic în construirea aeronavelor moderne, în care există patru linii separate de asamblare. Fiecare partener de companie asamblează aeronavele sale naționale, dar se bazează pe aceleași părți ale tuturor aeronavelor 620.

Productia este împărțită în trei "tranșe" cu o capacitate în creștere incrementală cu fiecare tranșă. Tranșele se împart în mai multe loturi de producție și blocuri, de exemplu, o tranșă RAF a unui avion cu două locuri are lotul 1 T1s și lotul 2 T1As.

Creșterea costurilor

În 1988, secretarul de stat a spus Camerei Comunelor a Marii Britanii că avionul de vânătoare european ar "fi un proiect major, costând Regatul Unit aproximativ 7 miliarde £." Este evident că, în curând o estimare mai realistă au fost 13 miliarde £ , alcătuit din 3,3 miliarde £ costurile de dezvoltare, plus 30 de milioane de pe aeronave. Prin 1997, a fost estimat costul 17 miliarde de lire sterline, până în 2003, 20 miliarde de lire, și data în funcțiune (2003; definit ca data de livrare a primei aeronave la RAF) a fost de 54 luni de întârziere. Din 2003, Ministerul Apărării a refuzat să actualizeze estimări de cost, pe motiv de "sensibilitate comercială". Angajamentul Marii Britanii către cele 88 de aeronave din tranșa a 3-a ce le deține a fost pusă la îndoială, cel mai recent în ianuarie 2008.

Politică

La sfârșitul lui 1990 a devenit evident că guvernul german nu a fost fericit să continue cu proiectul. Luftwaffe a fost însărcinat pentru a găsi soluții alternative, inclusiv vânzarea implementărilor mai ieftine de Eurofighter. Îngrijorările Germaniei cu privire la Eurofighter se referă la un partener venit în iulie 1992 în momentul în care a anunțat decizia lor de a părăsi proiectul. Cu toate acestea, la insistența guvernului german ceva mai devreme, toți partenerii au semnat angajamente obligatorii pentru un proiect în sine și s-au găsit în imposibilitatea de a se retrage.

În 1995, au apărut îngrijorări cu privire la împărțirea muncii. De la formarea Eurofighter, munca a fost împărțită în acord la 33/33/21/13 (Marea Britanie / Germania / Italia / Spania) în funcție de numărul de unități comandate de către fiecare națiune contribuitoare. Cu toate acestea, toate națiunile și-au redus mai apoi comenzile. Marea Britanie taie de la 250 de avioane la 232, Germania de la 250 la 180, Italia de la 165 la 121 și Spania de la 100 la 87. În conformitate cu aceste niveluri, pentru a împărți munca ar fi trebuit să fie 39/24/22/15 Marea Britanie / Germania / Italia / Spania, Germania a refuzat totuși să renunțe la un astfel de volum de muncă. În ianuarie 1996, după multe negocieri între Marea Britanie și partenerii germani, s-a ajuns la un compromis prin care Germania va avea alte 40 aeronave începând cu 2012. Munca împărțită este acum reprezentată de 43% pentru EADS MAS în Germania și Spania; 37,5% BAE Systems din Marea Britanie; și 19,5% pentru Alenia din Italia.