Petru Dumitriu

Petru Dumitriu (n. 8 mai 1924, Baziaș, județul Caraș – d. 6 aprilie 2002, Metz, Franța) a fost un scriitor român. A scris numeroase romane, nuvele, dar și piese de teatru, eseuri și articole de critică literară. În anii 1950 a făcut parte din elitele regimului comunist și era un scriitor de succes. La începutul anilor 1960 a emigrat totuși în Occident, unde a continuat să scrie, în timp ce operele lui erau interzise în România. S-a putut întoarce în țară în anii 1990, iar opere ale lui scrise înainte și după emigrare au fost republicate, respectiv publicate.

Biografie

În România

thumb|București, intrarea Rigas nr. 29 C

Tatăl lui Petru Dumitriu, Petre Dumitriu, era român, fiul unui dulgher originar din Vădastra, județul OltSecțiune după Țarălungă 2004, în afara informațiilor din sursele indicate separat.. A devenit ofițer al armatei române, cariera sa ajungând până la gradul de colonel.

Mama scriitorului, născută Theresa von Debretzy, descindea dintr-o familie scăpătată din mica nobilime maghiară din Secuime, de la Sfântu Gheorghe. Tatăl ei era maistru în construcții. Fiica lui a beneficiat de o educație foarte bună, cunoscând franceza și germana pe lângă limba ei maternă, maghiara. Tânără adultă fiind, a devenit moașă. L-a cunoscut și l-a îngrijit pe Petre Dumitriu rănit în campania din 1919 a armatei române împotriva Republicii Sovietice Ungaria. Petre Dumitriu era căpitan de grăniceri când s-au căsătorit și s-au stabilit la Orșova, unde ofițerul avea o casă și aparținea de garnizoana locală. La început s-au înțeles în franceză, apoi Theresa a învățat foarte bine românește. Ea a primit ca zestre o mică vie la Baziaș, pe frontiera cu Serbia, unde și-au construit o casă. Acolo s-a născut, în 1924, viitorul scriitor, dar a fost botezat, în religia ortodoxă, abia în 1931.

Căpitanul a fost transferat pentru scurt timp la Turtucaia, în Cadrilater. Familia era acolo în 1926, când s-a născut sora lui Petru Dumitriu, Lila. Mai târziu, scriitorul va evoca acea perioadă în partea a 11-a, intitulată Salata, din al doilea volum al romanului său fluviu Cronică de familie (1955-1957). Părinții săi figurează acolo cu numele lor reale. Lucian Pintilie va urma fidel acea parte din roman pentru a scrie scenariul filmului O vară de neuitat (1994), păstrând și el numele părinților lui Petru Dumitriu.

Petru a fost crescut în primii ani de Henriette Vicenzia Bielussici din Orșova, elvețiancă prin naștere, franțuzoaică după mamă. Între 1931 și 1935, viitorul scriitor a urmat școala primară și un an de liceu la Orșova. În 1935, tatăl lui a fost mutat de la grăniceri la infanterie, în garnizoana Târgu Jiu, ca sancțiune pentru faptul că a refuzat să ordone împușcarea unor țărani sârbi care lucrau în grădina lui de la Baziaș, și care erau bănuiți de acțiuni ilegale. În partea de roman Salata, este vorba de niște țărani bulgari ținuți ostatici, pe care căpitanul Dumitriu refuză să-i execute fără ordin scris. De aceea este sancționat numai cu transfer.

Petru Dumitriu a absolvit liceul la Târgu-Jiu. Ca elev a obținut premiul I pe țară la olimpiada de limba română. După bacalaureat și-a început studiile superioare la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde i-a fost profesor și Nae Ionescu. După anul I, le-a continuat la Universitatea din München, cu o bursă „Humboldt”. Acolo, unul din profesorii lui a fost Kurt Huber, condamnat la moarte și executat în 1943 pentru acte de rezistență împotriva regimului nazist. După actul de la 23 august 1944 și-a întrerupt studiile și s-a întors în țară. Debutase deja în literatură în 1943, cu proza scurtă Nocturnă la München, despre prima iubire, publicată în Revista Fundațiilor Regale, și a început o carieră de jurnalist la ziarul Fapta al lui Mircea Damian.

În 1945, pe când avea numai 21 de ani, un juriu prestigios, în care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl, i-a conferit Premiul de debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului, întitulată Argonautica sau fabuloasa aventură. Henriette Yvonne Stahl a devenit amanta și mentorul lui literar, deși era cu 24 de ani mai în vârstă decât el. Primul volum al lui Dumitriu, Euridice. Opt proze, a apărut în 1947.

În 1948, autoritățile comuniste l-au arestat pe tatăl său, din cauza calității sale de fost ofițer, în timp ce mama lui nu avea niciun venit, iar sora lui era exclusă de la studii. Împins de ambiția de a deveni cinevaTănase 2021., ca și pentru a-și ajuta familia, Petru Dumitriu a căutat favorurile regimului. Tatăl lui a fost eliberat în 1949 și, în același an, scriitorul a devenit redactor la revista Flacăra, iar în 1950, membru al Uniunii Scriitorilor. În 1951 s-a remarcat cu romanul Drum fără pulbere, în 1953 cu nuvela Bijuterii de familie, iar în 1954 cu romanul Pasărea furtunii.

A ocupat funcții importante. În 1953 a devenit redactorul șef al revistei Viața românească. A fost și membru al consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, și director al Editurii de Stat pentru literatură și artă, cea mai importantă din țară, între 1955 et 1959. Era un favorit al regimului, făcând parte, de exemplu, dintre partenerii de tenis ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul de fapt al țării, și ai lui Ion Gheorghe Maurer, ministrul afacerilor externe în acea vreme. A primit de mai multe ori Premiul de Stat al Republicii Populare Române, cel mai important din epocă, avea dreptul de a călători și în Occident, iar veniturile sale erau de patru ori mai mari decât cele ale unui muncitor.

Scriitorul s-a căsătorit abia în 1955 cu Henriette Yvonne Stahl, a cărei situație era dificilă din cauza originii sale. Această căsătorie a fost numai un ajutor prietenesc din partea lui Dumitriu, pentru ca scriitoarea să fie măcar fosta soție a unui cadru important al regimului, de aceea au divorțat numai după o săptămână. În același an, Dumitriu s-a căsătorit cu Irina Medrea, fiica sculptorului Cornel Medrea, și i s-a născut primul copil, o fetiță.

După moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1953), începuse o perioadă de foarte relativă liberalizare a regimului comunist, numită destalinizare, ceea ce a făcut posibil ca Dumitriu să poată publica opera sa cea mai vastă (2000 de pagini) și mai importantă, romanul Cronică de familie, în trei volume (1955-1957). Acesta a avut un succes răsunător, fiind tradus și publicat și în Franța.

După înfrângerea Revoluției ungare din 1956 și retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, regimul a devenit din nou mai opresiv. Petru Dumitriu a început să fie criticat în presă sub diverse pretexte ideologice. Securitatea a început să se intereseze de el. În 1959 și-a pierdut postul de director de editură și a ajuns membru al Consiliului Superior al Editurilor de pe lângă Ministerul Învățământului și Culturii, o funcție neremunerată. Era cu atât mai prost văzut de către putere, cu cât lucra la Colecție de biografii, autobiografii și memorii contemporane, o continuare a Cronicii de familie având ca personaje și personalități comuniste, din care publica deja fragmente în revisteRoșioru 2010, p. 7.. Manuscrisul avea 1800 de pagini și ajungea cronologic până în 1954, dar apariția cărții a fost interzisă.

În emigrație

În 1960, scriitorul a putut călători împreună cu soția în Germania de Est, și au trecut în Berlinul de Vest, ducând cu ei notele Colecției.... Părinții și sora lui, sora tatălui său, cumnata lui și Henriette Yvonne Stahl au fost arestați, iar fetița lui de câteva luni, lăsată la fosta doică a soției sale, a fost plasată într-un orfelinat. Părinții lui vor rămâne închiși timp de un an.

Dumitriu a cerut azil politic în Franța, dar nu l-a primit, căci, din cauză că fusese un om al regimului comunist, unii intelectuali români emigrați, precum Monica Lovinescu și Mircea Eliade au intervenit în acest sens. S-a stabilit în Germania, la Frankfurt pe Main, devenind cetățean german, și a lucrat la o editură, dar a început să publice în Franța. Își scria operele mai întâi în română, apoi le traducea el însuși în franceză. Prima sa operă scrisă în emigrație a fost Rendez-vous au jugement dernier (Ne întâlnim la judecata de apoi), apărută în 1961, în care se inspira, între altele, din evenimentele care au dus la emigrarea sa. În același an s-a născut a doua fiică a lui. În 1962 a publicat romanul Incognito, pe baza notelor Colecției..., care a avut o primire favorabilă. Atunci i s-a oferit cetățenia franceză, dar a refuzat-o. După câțiva ani a luat totuși și această cetățenie.

Între timp, în România, Henriette Yvonne Stahl a fost eliberată mai devreme decât părinții scriitorului, deoarece a acceptat să scrie un articol împotriva lui Dumitriu, în care afirma că ea a scris de fapt Cronică de familie. După ce și familia lui Dumitriu a fost eliberată, tatăl și sora lui au primit domiciliu forțat. Cumnata lui a cerut să fie tutoarea nepoțelei sale, dar în zadar.

În 1964, scriitorului i-a apărut scrierea autobiografică L’Extrême Occident (Extremul Occident), în care își exprima decepția cauzată de Occident și sentimentul de dezrădăcinare. Și-a pierdut slujba la editură, ceea ce a contribuit la adâncirea crizei psihice de care suferea. În același an, cumnata lui a fost lăsată să-i aducă fiica mai mare, după ce el a cerut aceasta într-o scrisoare deschisă în ziarul Le Monde, și după ce Ion Gheorghe Maurer, devenit prim ministru, a făcut o vizită oficială la Paris. În acea perioadă, scriitorul își întreținea familia mai ales datorită unor contracte temporare în domeniul publicității.

În 1966, cu romanul Les Initiés (Inițiații), s-a detașat de temele legate de România. În 1968-1969 a publicat o trilogie istorică: L’Homme aux yeux gris (Omul cu ochi suri), recompensat cu Premiul vikingilor, Retour à Milo (Întoarcerea la Milo) și Le beau voyage (Frumoasa călătorie). În 1969 i-a mai apărut și romanul Le Repos ou l’Asie intérieure (Odihna sau Asia interioară), sub pseudonimul Pierre Travel.

În 1970, Dumitriu a suferit o nouă criză, o depresie cauzată de sentimentul dezrădăcinării și al eșecului, cărțile sale neavând o audiență mulțumitoare, și nu a mai publicat până în 1978. Începând cu 1971, Ernst Teves, un prieten german cunoscut încă din liceu, a fost cel care i-a asigurat o rentă lunară până la sfârșitul vieții scriitorului. Acesta s-a întors către religia ortodoxă ca să-și rezolve problemele psihice, și a început să scrie lucrări în acest spirit, de exemplu Au Dieu inconnu (Lui Dumnezeu cel necunoscut) (1978).

În 1980 a încercat să se întoarcă în România cu anumite condiții, precum asigurarea libertății de creație și posibilitatea de a călători în străinătate, dar cererea i-a fost refuzată.

În 1981 s-a convertit la catolicism. În același an s-a stabilit la Bonn, unde a primit o slujbă la Ministerul Poștelor, munca lui constând în a rezuma acte normative destinate angajaților poștelor. A continuat să publice eseuri cu subiect religios, primind în 1982 Premiul scriitorilor credincioși, pentru Zéro ou le point de départ (Zero sau punctul plecării), dar scrierile lui nu aveau succes de public.

În 1986, soția l-a părăsit, iar fiicele lui, adulte, trăiau deja departe de el. În 1988 a renunțat la toate bunurile lui materiale, inclusiv biblioteca, și a închiriat o cameră în apropierea Bonnului, la Bad Godesberg. În acea perioadă a cunoscut-o pe Françoise Mohr, cu 20 de ani mai tânără decât el, profesoară de filosofie la Metz, în Franța. Între ei a început o relație de dragoste și, în 1989, Petru Dumitriu s-a mutat la ea.

În 1990, în România au început să apară scrieri despre el în reviste literare și să se publice opere ale sale, dintre cele dinaintea emigrării, de pildă Cronică de familie, și traduceri dintre cele scrise în exil, de exemplu Incognito. În 1994 a fost prezentat filmul lui Lucian Pintilie, O vară de neuitat.