Războiul de Succesiune Austriacă (1740–1748) este un eveniment istoric declanșat odată cu moartea împăratului romano-german Carol al VI-lea, care instituise în timpul vieții sale Pragmatica Sancțiune, recunoscută inițial de toate puterile europene. Împotriva Mariei Terezia, fiica împăratului defunct, s-au ridicat următorii principi, care au emis pretenții asupra Țărilor Ereditare Austriece : Carol Albert de Bavaria, căsătorit cu Maria Amalia, fiica cea mică a împăratului Iosif I, fratele mai mare al defunctului Carol al VI-lea; Filip al V-lea al Spaniei, din dinastia de Bourbon, care succedase liniei spaniole a Casei de Habsburg, respectiv Frederic August al Saxoniei, căsătorit cu Maria Josepha, fiica cea mare a împăratului Iosif I.
Regele Frederic al II-lea al Prusiei s-a folosit de ocazie pentru a condiționa recunoașterea Mariei Terezia ca succesoare, cu anexarea Sileziei de către Prusia.
Bavaria și Spania s-au aliat împotriva Austriei în anul 1741 prin Tratatul de la Nymphenburg (München), la care au aderat ulterior Prusia, Saxonia, Franța, Suedia, Regatul Napolitan, Palatinatul și Kölnul. Cu Austria s-au aliat Anglia și Țările de Jos, rivalii tradiționali ai Franței.
Un conflict european complicat în care principala problemă a fost dreptul împărătesei Maria Terezia a Austriei să moștenească teritoriile tatălui ei, Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, și al soțului ei, Francisc I, să acceadă la titlul imperial. Pretențiile lui Francisc erau contestate de Carol Albert, elector de Bavaria (viitorul Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman), sprijinit de Frederic al II-lea al Prusiei și Ludovic al XV-lea al Franței. Pe lângă acestea, Filip al V-lea al Spaniei și Maria Terezia erau într-o dispută privind controlul Italiei, iar Anglia contesta dominația Franței și Spaniei în Mediterana în Războiul Urechii lui Jenkins, și lupta pentru controlul Indiei și Americii.
Războiul a început prost pentru Austria. La moartea lui Carol al VI-lea în 1740, Frederic al II-lea a invadat Silezia, care făcea parte din regatul austro-habsburgic al Boemiei. Francezii au cucerit capitala Boemiei, Praga, o armată spaniolă a intrat în partea de nord a Italiei, stăpânită de austrieci, iar Carol Albert a fost ales Sfânt Împărat Roman. Dar după ce capturarea Sileziei de către Frederic al II-lea a fost confirmată prin tratat în 1742, Anglia a venit în ajutorul Austriei, și trupele conduse de George al II-lea al Marii Britanii i-au învins pe francezi la Dettingen in 1743.
Savoia s-a alăturat Austriei și Angliei în Tratatul de la Worms din septembrie 1743. În 1744-1745 Frederic II a reintrat în război, hotărât să păstreze Silezia. Între timp, Carol Albert a murit și Francisc I a fost ales Împărat romano-german în schimbul returnării de către Austria a cuceririlor sale din Bavaria către moștenitorul electorului. Frederic al II-lea a obținut o serie de victorii împotriva Austriei, și Tratatul de la Dresda (1745) a confirmat stăpânirea sa asupra Sileziei. Lupta dintre Franța si Anglia s-a intensificat. Francezii au sprijinit invazia iacobită a Angliei, iar în India francezii au cucerit în 1746 regiunea Madras, controlată de englezi, care au câștigat bătălii pe mare: lângă capul Finisterre, Spania, și Belle-Ile, Franța, în 1747. Până în 1748 toți participanții la război erau gata să facă pace, încheiată la Aachen. Fundal
În 1740, după moartea tatălui său, împăratul Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman, Maria Terezia a moștenit titlurile de Arhiducesă a Austriei, Regină a Boemiei, Regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei și Ducesă de Parma. Deși nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, era cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ștefan de Lorena (în ), care a fost ales împărat romano-german în 1745, purtând numele de Franz I Stephan.
Tatăl ei a fost împărat romano-german, dar ea, fiind femeie, nu putea deține acest titlu. De aceea, planul ei era să obțină toate teritoriile ereditare austriece, iar soțul ei, Francisc Ștefan, să devină împărat romano-german. Carol al VI-lea a convins majoritatea statelor germane să accepte Pragmatica Sancțiune, diplomă oficială emisă pe care prevedea pe de o parte indivizibilitatea țărilor Coroanei Habsburgice, iar pe de altă parte admitea succesiunea feminină la conducerea acestor țări. Pragmatica Sancțiune a devenit necesară deoarece împăratul Carol al VI-lea nu avea descendenți masculini, iar în aceste condiții exista la moartea sa riscul destrămării sau împărțirii țărilor Coroanei Habsburgice.
Frederic al II-lea al Prusiei nu a acceptat Sancțiunea Pragmatică și la 16 decembrie 1740 a invadat Silezia folosind drept pretext tratatul de la Brieg încheiat în 1537 prin care Hohenzollernii de Brandenburg moșteneau Ducatul Briegului. Maria Terezia, ca femeie, era percepută ca fiind un conducător slab în timp ce alți pretendenți, precum Carol Albert de Bavaria, concurau la coroană ca moștenitori de sex masculin, cu o bază genealogică sigură, fiind gata să moștenească titlul imperial.
Strategii
Încă de la începutul secolului al XVIII-lea Franța a abordat războaiele în același mod. Își permitea să-și apere propriile colonii doar oferind un sprijin minim, trimițând un număr limitat de trupe sau soldați neexperimentați, anticipând că lupta pentru colonii va fi pierdută. Această strategie a fost inițiată de Franța din anumiți factori geografici, datorită superiorității flotei navale britanice ce împiedică Franța să ofere bunuri suficiente și sprijin semnificativ pentru coloniile sale. Având în vedere necesitățile militare, guvernul francez, pe baza strategiei sale, menținea o majoritate covârșitoare a armatei sale în Europa în speranța că va ieși victorioasă aproape de casă. La sfârșitul războiului, Franța și-a recuperat teritoriile cucerite și posesiunile de peste mări ca Louisburg, reabilitând status quo anterior. Britanicii aveau tendința să evite luptele terestre la scară largă pe continent. Căutau să-și compenseze dezavantajul creat în Europa, aliindu-se cu unul sau mai multe puteri continentale ale căror interese erau comune. În Războiul de Succesiune Austriac, britanicii s-au aliat cu Austria, străduindu-se în mod activ să urmărească războiul din colonii odată ce s-au implicat și acestea în război, profitând deplin de puterea sa navală. Britanicii au urmărit o dublă strategie de blocada navală și bombardament asupra porturilor inamice și s-a folosit de capacitatea acestora de a muta trupele pe mare. Au hărțuit transportul maritim al inamicilor și avanposturile inamice, utilizând recruți din coloniile britanice din apropiere, din America de Nord în special, ce avea să devină ulterior scena Războiului de Șapte Ani.
Invadarea Sileziei
În 1740 Prusia era un stat mic, dar bine organizat, fiind o putere emergentă internațională nouă, condusă de un rege bine educat, Frederic al II-lea, care dorea să unifice teritoriile dispersate și împrăștiate ale coroanei austriece într-un stat unitar. Prințul Frederic avea doar 28 de ani când tatăl său, Frederic Wilhelm I al Prusiei, s-a stins la 31 mai 1740 și l-a urmat la tron. Cu toate că Prusia și Austria erau aliați în războiul de succesiune polonez (1733–1738), interesele celor două țări erau diferite atunci când împăratul romano-german, Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman, a murit la 20 octombrie 1740.
Împăratul Carol al VI-lea a lăsat titlurile și posesiunile la dispoziția fiicei sale, Maria Terezia a Austriei, deși legea salică împiedica succesiunea pe linie feminină. Dar încă din timpul vieții, împăratul Carol al VI-lea a obținut consimțământul a multor state germane prin Pragmatica Sancțiune din 1713 pentru a permite fiicei sale să obțină tronul. În timp ce monarhia habsburgică austriacă era distrasă de succesiune, Frederic, la venirea sa pe tron, a respins Pragmatica Sancțiune din 1713 și a invadat Silezia bogată în resurse minerale și cărbune, la 6 decembrie 1740. În sprijinul invaziei sale, Frederic a folosit tratatul dintre Hohenzollerni și Brieg ca pretext.
Frederic se temea că alți prinți din Europa se pregăteau să lupte pentru succesiunea și dobândirea titlului imperial. Frederic se temea cel mai adesea de Augustus al III-lea, Elector de Saxonia și rege al Poloniei ce se pregătea să invadeze Silezia și să unească Polonia cu Saxonia. Norman Davies, God's Playground: A History of Poland: Volume I: The Origins to 1795 (Columbia University Press: New York, 1982) p. 507.
Avea experiență militară obținută în armata prusacă în participarea la războiul de succesiune polonez, în campania din Renania din 1733-1735. Prusacii erau ținuți departe de câmpul de bătălie și atacuri decisive fiindcă nimeni de la curtea imperială romano-germană nu avea încredere în aceștia , și prin urmare, Sfântul Imperiu Roman nu a apelat deseori la prusaci ce le erau vasali. Armata prusacă avea o reputație neinspirată și era considerată a fi una dintre armatele minore ale Sfântului Imperiu Roman. Dar era o armata permanentă alcătuită din 80 000 de soldați, reprezentând 4% din populația de 2,2 milioane de locuitori a Prusiei. Armata prusacă era disproporționată față de mărimea statului apărat. Imperiul Austriac avea 16 de milioane de locuitori, dar armata era numai la jumătatea dimensiunii populației din cauza restricțiilor financiare. Apărarea austriacă părea mai degrabă să fie o „sită” decât un scut împotriva invaziei străine. Reed Browning, The War of Austrian Succession, p. 20. Armata prusacă era una dintre cele mai bine pregătite armate europene. Regele Frederic William I și geniul militar, Leopold I, prinț de Anhalt-Dessau sau „bătrânul Dessauer” au perfecționat armata prusacă. Soldatul prusac de infanterie era bine pregătit și bine echipat, putând trage trei focuri pe minut în timp ce austriecii abia dacă puteau să tragă un foc pe minut. Cavaleria și artileria prusacă erau relativ mai puțin eficiente, dar erau de o calitate bună.Reed Browning, Frederick the Great: The Magnificent Enigma, p. 697. Austriecii trebuiau să aștepte mobilizarea armatei datorită recrutărilor pentru a completa forțele de teren. Regimentele prusace erau mobilizate instantaneu. Nu era de mirare că Frederic a fost capabil să anexeze Silezia. Acesta a căutat mai multe avantaje și a inițiat planificări. L-a avut ca ministru de externe pe Heinrich von Podewils ce a negociat în secret un tratat cu Franța pentru a lovi Austria din două părți. În acest fel, Prusia putea să atace Austria din est în timp ce Franța atacă Austria din vest. Tratatul cu Franța a fost semnat în aprilie 1739. Asprey, p. 129.
La începutul lunii decembrie, armata prusacă s-a stabilit în liniște de-a lungul malului râului Oder, iar pe 16 decembrie 1740, fără nicio declarație de război, Frederic a mutat armata peste frontieră, în Silezia. Forțele disponibile ale generalilor austrieci locali nu puteau face față, acestea constând în doar câteva garnizoane ale unor cetăți. S-au retras la frontieră de munte a Boemiei și Moraviei cu doar o mică rămășiță a forțelor disponibile. Dintre fortărețele din Silezia, doar Glogau, Breslau și Brieg au rămas în mâinile austriecilor în urma campaniei inițiate de Frederic. Prusacii au reușit să captureze cetatea Ohlau imediat, folosind-o ca pe o baza militară de iarnă și au anexat fortărețele Glogau, Brieg și Neisse. Astfel, Prusia și-a dublat efectiv populația și au obținut câștiguri uriașe în producție și resurse.
Campanii 1741
La începutul anului 1741 armata austriacă condusă de generalul desemnat, Wilhelm von Reinhard Neipperg, a plecat din Neisse și a mărșăluit spre Brieg, amenințând să divizeze armata prusacă. La 10 aprilie, armata lui Frederic i-a surprins pe austrieci pe terenurile acoperite de zăpadă la Mollwitz.