Serbia și Muntenegru (în ), cunoscută până în 2003 drept Republica Federală Iugoslavia, RF Iugoslavia sau pur și simplu Iugoslavia, a fost o țară în sud-estul Europei situată în Balcani, care a existat din 1992 până în 2006, după destrămarea Republicii Socialiste Federale Iugoslavia (RSF Iugoslavia), care se învecina cu Ungaria la nord, România la nord-est, Bulgaria la sud-est, Macedonia la sud, Croația și Bosnia și Herțegovina la vest și Albania cu sud-vestul. Statul a fost fondat la 27 aprilie 1992 și organizat sub formă de federație care cuprinde Republica Serbia și Republica Muntenegru. În februarie 2003, a fost transformată dintr-o republică federală într-o uniune politică până când Muntenegru s-a separat de uniune în iunie 2006, ceea ce a dus la independența deplină atât a Serbiei, cât și a Muntenegrului.

Ambițiile de a fi unicul stat succesor legal al RSF Iugoslavia nu au fost recunoscute de către Națiunile Unite, în urma adoptării Rezoluției 777 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite,Murphy (2002), p. 130 care a stipulat că Republica Socialistă Federativă Iugoslavia a încetat să mai existe, iar Republica Federală Iugoslavia era un stat nou. Toate fostele republici aveau dreptul la succesiune de stat, în vreme ce niciuna dintre ele nu a continuat autoritatea juridică internațională a RSF Iugoslavia. Cu toate acestea, guvernul lui Slobodan Milošević s-a opus oricăror astfel de revendicări și, ca atare, RF Iugoslavia nu i s-a permis să se alăture Națiunilor Unite.

Iugoslavia a fost izolată pe plan internațional, fiind privită ca un paria de comunitatea internațională, o reputație agravată de conflictul din Kosovo din 1999, care a implicat confruntări directe cu NATO iar sancțiunile economice severe au afectat grav țara, economia rămânând într-o stare catastrofală pe tot parcursul anilor 1990.Dryzek & Holmes, p.61 Drept urmare, țara cunoscut o hiperinflație între 1992 și 1994. Implicarea RF Iugoslaviei în războaiele iugoslave s-a încheiat odată cu Acordul de la Dayton, care a recunoscut independența Republicilor Croația, Slovenia și Bosnia și Herțegovina, precum și înființarea relațiilor diplomatice între state și i-a fost garantat un rol populației sârbe în viața politică bosniacă. Ulterior, datorită creșterii separatismului în Provinciei Autonome Kosovo și Metohia, o regiune a Serbiei populată în procent majoritar de etnici albanezi, a condus la insurecție a Armatei de Eliberare din Kosovo, un grup separatist albanez. Declanșarea Războiului din Kosovo a reintrodus sancțiunile occidentale, precum și implicarea ulterioară a Occidentului în conflict. Conflictul s-a încheiat cu adoptarea Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a oferit garanția separării economice și politice în Kosovo față de RF Iugoslavia, pentru a fi plasată sub Administrația ONU.

Dificultățile economice și războiul s-au răsfrâns tot mai mult față de guvernul lui Slobodan Milošević și aliațiilor săi, care conduceau atât Serbia, cât și Muntenegru ca o dictatură reală. În cele din urmă acestea au culminat cu revoluția buldozer, care i-au răsturnat guvernul și l-au înlocuit cu Vojislav Koštunica din partea Opoziției Democrate din Serbia, și a obținut statut de membru al ONU.

Republica Federală Iugoslavia și-a încetat existența în 2003, după ce Adunarea Federală a Iugoslaviei a votat pentru adoptarea Cartei Constituționale a Serbiei și Muntenegrului, care a înființat Uniunea Statală Serbia și Muntenegru. Prin urmare, numele Iugoslavia a fost consemnat în istorie. Întrucât a existat o creștere pentru dobândirea independenței în Muntenegru, care a fost condusă de Milo Đukanović, în Constituția Serbiei și Muntenegrului a fost inclusă o clauză care a permis organizarea unui referendum cu privire la dilema independenței Muntenegrului, trei ani mai târziu. În urma referendumului din 21 mai 2006 a fost votată independența statului.Nițu (2006) pp. 106-107 Prin urmare s-a desființat Uniunea Statală Serbia și Muntenegru și-au format republicile independente Muntenegru și Serbia, aceasta din urma devenind o țară fără ieșire la mare.

Nume Țara a fost cunoscută cu denumirea Republica Federală Iugoslavia și s-a format ca urmare a destrămării Iugoslaviei și a pretins să fie unicul stat succesor al fostei federații. Cu toate acestea, Comisia Baditern a declarat că noul stat nu poate fi considerată singura republică succesoare și este nevoită să aplice pentru un statut nou de membru în organizațiile internaționale.Ramcharan, p. 1288Ramcharan, p. 1290 În 2003 parlamentul iugoslav a proclamat Serbia și Muntenegru.

Istorie Fondare Odată cu dizolvarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și a instituțiilor sale în anii 1990, doar Serbia și Muntenegru au fost de acord să continue existența statului iugoslav, și a elaborat o nouă constituție pentru noul stat. Astfel, cele două republici au proclamat Republica Federală Iugoslavia pe 27 aprilie 1992.Bianchini, pp.164-165 Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat pentru noul stat să facă schimbări democratice. Simbolurile comuniste au fost abandonate: steaua roșie a fost scoasă de pe drapel iar stema a fost înlocuită printr-un vultur alb cu două capete cu pajurile Serbiei și ale Muntenegrului în interiorul acesteia. Noul stat a abandonat președenția colectivă ale fostei RSFI și a înlocuit-o printr-un sistem care era constituit dintr-un singur președinte, care era inițial anumit prin acordul republicilor Serbia și Muntenegru până în 1997 când președintele era ales prin vot direct.

Războaiele iugoslave

După destrămarea federației, republicile Serbia și Muntenegru au dorit includerea în granițele noii entități politice și teritoriile în care sârbii constituiau o majoritate în Croația și Bosnia, însă această ipoteză a devenit o problemă. Pe 7 septembrie 1991, Lord Carrington a convocat la Haga o conferință pentru rezolvarea conflictului din Croația dar și pentru prevenirea eventualelor conflicte din Iugoslavia, fiind chemați la discuții reprezentanții celor șase republici. Slobodan Milošević, care era la acea vreme Președintele Serbiei, acceptase inițial planul, însă pe 18 octombrie 1991 se răzgândise și l-a respins, argumentând că varianta finală a planului prevedea ca fiecare republică iugoslavă să devină suverană și independentă.Lukic & Lynch, p.265 Restul liderilor iugoslavi, inclusiv Momir Bulatović, Președintele Muntenegrului care era apropiat al lui Milošević, au acceptat planul. Milošević a fost surprins de decizia protejatului său, afirmând într-o discuție purtată cu diplomatul olandez Henri Wejnaendts că „Momir nu va mai fi președinte în Muntenegru pentru mult timp”. În urma presiunilor și a informațiilor transmise prin presă, Bulatović a fost nevoit să își schimbe decizia susținând opinia lui Milošević.Dodder & Branson, pp.137-138

Pe 26 decembrie 1991, Guvernul Serbiei anunțase că Serbia, Muntenegru și Republica Sârbă Krajina (entitate nerecunoscută internațional) din Croația vor constitui „a treia Iugoslavie”.Ramet, p.55 Începând din vara anului 1991 s-au depus eforturi pentru includerea RS Bosnia și Herțegovina în cadrul federației, negocierile fiind purtate între reprezentantul Organizației Musulmanilor Bosniaci, Adil Zulfikarpašić și conducerea Partidului Democrat Sârb din Bosnia și Herțegovina (SDS). Zulfikarpašić avea convingerea că Bosnia putea să aibă beneficii de urma unei uniuni cu Serbia, Muntenegru și Krajina, prin urmare a sprijinit o uniune care să asigure unitatea dintre sârbi și bosniaci.Burg & Shoup, p.72 Discuțiile, care au fost purtate între reprezentanții principalelor trei grupuri etnice (musulmani, sârbi și croați), pe tema împărțirii teritoriului bosniac au eșuat; drept urmare, sârbii și croații bosniaci au înființat mai multe entități separatiste pe spațiul Bosniei.Burg & Shoup, p.73

Armata Iugoslavă (JNA) s-a retras la începutul anului 1992 din Slovenia și Croația, majoritatea trupelor fiind staționate în Bosnia. Prin aceasta, Milošević a ordonat printr-o directivă secretă, transferul tuturor ofițerilor sârbi născuți în Bosnia în vederea creării unei noi armate a sârbilor bosniaci.Dodder & Branson, p.143

Deoarece autoritățile sârbo-muntenegrene nu au respectat Rezoluția 752 a Consiliului de Securitate ONU, care solicita stoparea luptelor din Bosnia și Herțegovina, retragerea Armatei Iugoslave și predarea tuturor armelor sub control internațional, au fost impuse sancțiuni economice asupra RFI pe 30 mai 1992 prin adoptarea Rezoluției 757 de Consiliul de Securitate al ONU. Sancțiunile aplicate de ONU au fost cele mai drastice măsuri de embargo economic, izolare diplomatică, culturală, etc. pe care comunitatea internațională le-a impus unui stat. Acestea prevedeau și interzicerea tuturor exporturilor din Serbia și Muntenegru, precum și a tuturor importurilor, exceptând proviziile alimentare și medicamentele. Zborurile internaționale către și din Serbia și Muntenegru au fost interzise iar activitățile diplomatice au fost de asemenea reduse. Tranzacțiile financiare au cunoscut o limitare severă asemănătoare tuturor legăturilor de transport; cooperările în domeniul științific, tehnic, cultural și sportiv au fost întrerupte.Dyker, Vejvoda, p.185 Prin impunerea sancțiunilor, Serbia se văzuse izolată complet la nivel internațional.Dodder & Branson, p.158 Milošević a declarat cu emfază: „Blocada economică nu va face altceva decât să restructureze economia noastră, să o facă mai competitivă”Dodder & Branson, p.167 iar sancțiunile urmau să fie prezentate poporului sârb ca o dovadă a existenței unei „conspirații mondiale” declanșate împotriva lui.

Colapsul economic în perioada războaielor iugoslave În urma adoptării sancțiunilor economice de către comunitatea internațională împotriva RF Iugoslavia, economia acesteia a suferit un colaps. Sancțiunile asupra combustibilului au dus la golirea stațiilor de alimentare din întreaga țară, iar activele externe au fost confiscate. Venitul mediu al locuitorilor din RF Iugoslavia s-a înjumătățit, scăzând de la 3.000 de dolari la 1.500 de dolari. Se estimează că aproximativ 3 milioane de iugoslavi (sârbi și muntenegreni) trăiau sub pragul sărăciei, ratele sinuciderilor au crescut cu 22%, iar spitalele nu aveau echipamente de bază. În plus, legăturile de aprovizionare au fost întrerupte, ceea ce a împiedicat creșterea economiei iugoslave, iar importurile și exporturile necesare industriei nu au mai fost posibile, forțând închiderea acestora. Starea precară a economiei iugoslave a afectat, de asemenea, capacitatea acesteia de a purta război, iar după 1992, RF Iugoslavia a avut un rol militar extrem de limitat în cadrul războaielor iugoslave, deoarece unitățile Armatei Iugoslave (VJ) nu au putut opera fără petrol sau muniții.

Pe lângă acestea, în perioada 1992-1994, dinarul iugoslav a trecut printr-o hiperinflație majoră, inflația atingând 313 milioane la sută,Djokić, p.501 a doua cea mai gravă hiperinflație din istorie. Multe regiuni din RF Iugoslavia, inclusiv întregul Muntenegru, au adoptat marca germană și euro în locul dinarului iugoslav. Sancțiunile internaționale au paralizat economia iugoslavă, împiedicând-o să joace un rol activ în sprijinirea republicilor separatiste sârbe. După Acordul de la Dayton, Consiliul de Securitate al ONU a votat ridicarea majorității sancțiunilor, însă acestea au fost reimpuse odată cu izbucnirea unei insurgențe albaneze în Kosovo. Impactul economic de durată poate fi considerat unul dintre factorii care au contribuit la prăbușirea RF Iugoslavia și a regimului lui Slobodan Milošević, precum și la dorința tot mai accentuată a Muntenegrului de a părăsi Iugoslavia.

Războiul din Kosovo