Jean Reinhardt, zis Django (n. 23 ianuarie 1910, Liberchies, Belgia; d. 16 mai 1953 Fontainebleau), a fost un chitarist francez de jazz, compozitor și șef de formație de origine romă. Este considerat unul din cei mai mari chitariști de jazz ai tuturor timpurilor și este primul muzician de talie mondială „produs” de continentul european. Cvintetul înființat de Django Reinhardt împreună cu violonistul Stéphane Grappelli, Quintette du Hot Club de France, este considerat unul din cele mai inovative din întreaga istorie a muzicii de jazz. Este autorul unor teme nemuritoare, precum „Minor Swing”, „Daphne”, „Belleville”, „Djangology”, „Swing '42” și „Nuages”, devenite piese standard în muzica de jazz.
Biografie Primii ani Jean „Django” Reinhardt s-a născut în data de 23 ianuarie 1910 în satul Liberchies, Pont-à-Celles, Belgia, în familia unor romi nomazi. Tatăl său, Jean Eugene Weiss, care își schimbase numele în Jean-Baptiste Reinhardt pentru a evita serviciul militar, era muzician. Mama sa, Laurence Reinhardt, zisă „Négros”, era dansatoare. Nu se cunoaște originea apelativului „Django”, care în limba romani înseamnă „mă trezesc”. Acești romi nomazi Sinti, cărora francezii le spun „Manouches”, (din sanscrită Manushya, Manu = bărbat), trăiau în caravane cu care parcurgeau Europa în lung și în lat, închiși în micile lor comunități, complet refractari la civilizație, majoritatea analfabeți și cu concepții de viață medievale. Se ocupau mai ales cu muzica, circul și cu diverse meșteșuguri artizanale. O parte din membrii familiei Reinhardt se ocupau cu confecționarea de mobilier din răchită, alții erau muzicieni. Micuțul Django nu a urmat nici o școală, petrecându-și copilăria alături de părinții săi, în Franța, apoi Italia și Algeria, pentru a evita vicisitudinile primei conflagrații mondiale. După război, familia lui se va stabili în împrejurimile Parisului, mai întâi în zona rău-famată de lângă Porte de Choisy, apoi lângă Porte d'Italie. A luat contact de mic cu muzica, primul instrument fiind vioara. La fel ca majoritatea muzicienilor Manouches, nu cunoștea scrierea muzicală, învățând să cânte după ureche și observând alți muzicieni. La 12 ani a primit cadou un banjo, care se pare că de fapt era o combinație banjo-ghitară. În scurtă vreme, exersând asiduu, a căpătat o dexteritate ieșită din comun, astfel că a putut să se integreze în orchestra condusă de tatăl său, care cânta la pian și țambal. În această perioadă a fost influențat de doi bătrâni muzicieni romi, Gusti Mahla, care cânta la banjo, și chitaristul Jean „Poulette” Castro. În afară de orchestra tatălui său, tânărul Django începe să cânte în stradă, apoi în cabarete și la baluri musette, dar și la diverse petreceri. Este remarcat de acordeonistul Vetese Guerino, care îl convinge să-l acompanieze. Începe să fie tot mai cunoscut printre amatorii de muzică, astfel încât alt acordeonist cunoscut în epocă, Jean Vaissade, îi va da posibilitatea să scoată primul său disc în 1928. Dat fiind că tânărul Django nu știa să scrie și să citească, nici măcar propriul său nume, etichetele discului vor purta textul „Jiango Renard, banjoïste”.
Accidentul Impresionat de virtuozitatea sa ieșită din comun, un impresar și șef de orchestră de dans faimos în epocă, Jack Hylton, îi propune un contract pentru un turneu la Londra. Chiar înainte de plecare, în 26 octombrie 1928, în Saint-Ouen, în periferia de nord a Parisului, aproape de Rue des Rosiers, în rulota ce-i servea de locuință izbucnește un incendiu violent. Incendiul a pornit de la o lumânare, de la care s-au aprins florile de celuloid pe care le confecționa prima sa soție, Bella Baumgartner (Florine „Bella” Mayer). În urma incendiului deosebit de violent, celuloidul fiind un material extrem de inflamabil, atât el cât, și soția s-au ales cu răni grave. Django, în special, va avea arsuri deosebit de puternice la mâna stângă și la piciorul drept. Arsurile erau atât de puternice, încât medicii îi vor propune amputarea piciorului, ceea ce Django va refuza categoric. În ceea ce privește mâna stângă, degetele inelar și cel mic deveniseră aproape inutilizabile, o adevărată catastrofă pentru un chitarist. Deoarece rănile nu i se vindecau, s-a optat în final pentru cicatrizarea acestora cu nitrat de argint. Django a fost nevoit să rămână în spital pentru tratament aproape 18 luni. Deoarece banjo-ul era prea zgomotos, fratele său i-a adus o chitară pentru a exersa. Dovedind o voință ieșită din comun, dezvoltă o nouă tehnică de interpretare, folosind doar cele două degete valide, arătătorul și cel mare pentru solo-uri, și celelalte trei, pe care le mișca cu mare greutate, pentru acorduri. Filme realizate mai apoi ne prezintă tehnica sa extraordinară și precisă, de unde și un sound inimitabil. Pe la începutul lui 1930, pe când era încă în spital, o comisie militară de control vine să-l consulte, deoarece avea deja 20 de ani și nu răspunsese la niciuna dintre convocările trimise de autoritățile militare. Comisia nu poate decât să constate incapacitatea sa de a satisface serviciul militar, astfel încât va fi reformat definitiv.
Descoperirea jazz-ului Anii 1929-1933 vor fi cruciali pentru cariera artistică a lui Django Reinhardt. În primul rând, va abandona definitiv banjo-ul în favoarea chitarei. Apoi va renunța progresiv la stilul musette pe măsură ce va descoperi muzica jazz. Émile Savitry, fotograf, asistent al lui Brassaï, mare amator de jazz, îi descoperă pe frații Django și Joseph Reinhardt, pe care îi aduce la Paris, cazându-i împreună cu familiile lor în apartamentul său din Boulevard Edgar Quinet. Pe Django îl întâlnise în 1931 pe Coasta de Azur, pe când cânta la barul „Coq Hardi” din Toulon, apoi la „Lido” și „Palm Beach” din Cannes. Prin intermediul colecției de discuri a fotografului, Django va lua contact cu muzica lui Duke Ellington, Louis Armstrong, Joe Venuti și Eddie Lang. Descoperirea jazz-ului va fi o adevărată revelație pentru Reinhardt, care decide să se consacre în continuare definitiv acestui gen. Jazz-ul îl va consacra definitiv, deși va continua să cânte ocazional cu acordeonistul de origine italiană Vetese Guerino, unul din veteranii stilului musette, sau alături de frații Baro și Matelo Ferret. Émile Savitry îi va introduce pe cei doi frați Reinhardt în lumea cluburilor de jazz din Paris: „La Boîte à Matelots” din rue Fontaine 10, unde cei doi frați își fac debutul parizian, apoi în cabaretele „La Roulotte” din rue Pigalle 62, „L'Aéroport” din 11 rue Jules-Chaplain 11, inaugurat în iunie 1932, și în clubul „Le Ponton 2” din Montparnasse în 1934. De asemenea, cântă cu jazzmeni consacrați deja, precum Stéphane Mougin, André Ekyan, Alix Combelle, la clubul „Croix du Sud”. Din 1933 datează și primele portrete ale lui Reinhardt, realizate tot de Émile Savitry. Spre sfârșitul anului 1933, va achiziționa și primul său instrument de calitate, o chitară Selmer. Expresivitatea sunetului acestui instrument deosebit va deveni parte integrantă a stilului său inconfundabil.
Quintette du Hot Club de France
Quintette of the Hot Club de France a fost primul pas spre consacrarea internațională făcut de Django Reinhardt. Considerat de către marea majoritate a istoricilor jazz-ului ca fiind cel mai important grup de jazz european interbelic, cvintetul a debutat în 1933 printr-un jam session la „Hotel Claridge” (Rue Francois 1er., 37, Paris). Inițiativa constituirii acestui grup a aparținut secretarului „Hot Club of France”, Pierre Nourry, care i-a invitat pe Django Reinhardt împreună cu violonistul Stéphane Grappelli să formeze un grup de jazz. Celor doi li s-a alăturat fratele lui Django, Joseph, împreună cu alt chitarist, Roger Chaput, și Louis Vola la contrabas. Grupul s-a făcut rapid cunoscut în mediul amatorilor de jazz, atât prin concerte, cât și prin înregistrări pe disc. Cu un sound inimitabil, fiind un grup alcătuit în exclusivitate din instrumente cu coarde, lipsa compartimentului de percuție determinând membrii grupului să adopte utilizarea de acorduri percutante, Quintette of the Hot Club de France a devenit extrem de popular în epocă. Ocazional, Roger Chaput a fost înlocuit de alt chitarist Manouche, prietenul lui Django, Pierre „Baro” Ferret. Unele înregistrări au și intervenții vocale, aparținănd solistului Eddie Taylor, care apare în piesele „Georgia on My Mind” și „Nagasaki”. Începând din 1933, Jean Sablon, un cântăreț extrem de popular în epocă, va înregistra 33 de piese împreună cu Django. De asemenea, în înregistrări vor începe să-și facă apariția instrumente de suflat, pian, chitara și vioara rămânând totuși în prim-plan. De asemenea, grupul a avut numeroși invitați de peste ocean, precum Adelaide Hall, Coleman Hawkins, Benny Carter, Rex Stewart și Louis Armstrong. În 1937, solista americană de jazz Adelaide Hall a deschis un club în Montmartre, împreună cu soțul, Bert Hicks, „La Grosse Pomme”. Django, împreună cu Quintette of the Hot Club de France, au fost invitați să cânte noapte de noapte în acest club, devenind grupul favorit al publicului. Alt club din vecinătate a fost salonul artistic „R-26”, unde Reinhardt și Grapelli erau invitați cu regularitate. Grupul s-a destrămat odată cu izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale. Se găseau în turneu la Londra atunci când Anglia a declarat război Germaniei. Grapelli a decis să rămână, în timp ce Reinhardt s-a întors în Franța. Aveau să se revadă de abia în 1946.
Al Doilea Război Mondial Revenit în Franța, la Toulon, autoritățile militare încearcă din nou mobilizarea acestuia, dar este reformat din nou din cauza arsurilor. Se reîntoarce la Paris, în zona ocupată, pentru a-și relua activitatea muzicală. Va rămâne pe toată durata războiului în Franța ocupată, călătorind mult. A încercat să fugă în Elveția, după un sejur la Thonon-les-Bains, fără succes însă. Atmosfera melancolică din Parisul sub ocupație se reflectă în piesa „Nuages”, pe care o înregistrează în 1940, împreună cu clarinetistul și saxofonistul Hubert Rostaing. În decembrie 1940, înregistrează cu orchestra lui Pierre Allier. În 1943, la Salbris, în Loir et Cher, unde Django cumpărase o casă, se căsătorește a doua oară cu Sophie „Naguine” Ziegler. În anul următor, aceasta îi va dărui un fiu, Babik Reinhardt, care va deveni la rândul său, un chitarist reputat. Atmosfera de nesiguranță din Parisul anului 1943 îl determină să încerce din nou să fugă în Elveția. Arestat de germani aproape de frontiera elvețiană, se va întoarce la Paris, unde deschide un club, „Chez Django Reinhardt”, și își formează un nou cvintet împreună cu Hubert Rostaing la clarinet și Pierre Fouad la instrumente de percuție. Stilul swing era la apogeu, astfel încât „Nuages” devine rapid un mare hit. După eliberarea Parisului, se va reîntâlni cu Grapelli, împreună cu care va înregistra o versiune swing a Marseillezei, devenită ulterior celebră. Django Reinhardt a putut să se miște și să cânte nestânjenit prin Franța ocupată de naziști datorită protecției de care se bucura din partea ofițerului Luftwaffe Dietrich Schulz-Köhn, „Dr. Jazz”, mare amator de jazz. Django Reinhardt are meritul de a fi printre primii muzicieni din Europa care a înțeles revoluția produsă de apariția stilului be-bop, cei mai proeminenți promotori de peste ocean fiind saxofonistul Charlie Parker și trompetistul Dizzie Gillespie, astfel că spre sfârșitul războiului a integrat și el în compozițiile sale acorduri be-bop, fără a părăsi însă stilul său original.
Turneul american 888x928pixelspx|miniatura|dreapta|Django Reinhardt cu Duke Ellington