Literatura portugheză se referă la scrierile artistice de factură cultă (cu autor cunoscut) în limba portugheză și cuprinde numai scriitorii născuți în Portugalia. Toți ceilalți scriitori din alte țări unde se vorbește portugheza (Angola, Brazilia, Mozambic) aparțin literaturilor respectivelor țări.De exemplu: Paulo Coelho este un scriitor de limbă portugheză (de reținut: în Brazilia, fostă colonie portugheză, se vorbește portugheza și nu spaniola) dar este de naționalitate braziliană și deci face parte din literatura braziliană.
În Portugalia, literatura își începe epoca de aur prin realizarea de texte (cronici) care glorifică faptele regilor, a nobililor și a țării, toți luând parte, din 1415, anul ocupării Ceutei, la faptele eroice ale cuceririi și ale descoperirilor maritime. Teatrul se află în momentul său de apogeu în această perioada prin Gil Vicente. Coincizând cu momentul de apogeu al istoriei sale, literatura portugheză atinge, în 1550, faza sa clasică. Camões publică Lusiada în 1572. De asemenea, mișcarea umanistă îmbogățește literatura portugheză. Romantismul se va manifesta prin scriitori precum: Almeida Garrett și Camilo Castelo Branco. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, un grup de intelectuali (Generația de la 1870) vor introduce realismul în Portugalia. În această perioadă, se remarcă și Eça de Queirós, considerat a fi unul dintre cei mai importanți prozatori portughezi. În epoca modernă, cunoscut este poetul Fernando Pessoa; și José Saramago, care în 1998 obține Premiul Nobel pentru Literatură.
Limba
Primele documente în proză, texte neliterare, datează de la sfârșitul secolului XII-lea și sunt mai ales de natură notarială - înștiințări de datorii, recursuri, donații și testamente. Cele mai vechi texte poetice în limba portugheză, cu care va începe literatura portugheză scrisă - încă se discută astăzi probleme de prioritate, autori și poeme - se ridică la începuturile secolului al XII-lea (António J. Saraiva) sau la sfârșitul aceluiași secol (Rodrigues Lapa și G. Tavani), sau chiar, conform altora, la începutul secolului al XIII-lea. Sub impulsul regilor Portugaliei, și în mod special al lui D. Dinis, el însuși cel mai renumit dintre trubadurii portughezi, portugheza devine limba obligatorie a Statului.Formarea limbii portugheze - Universitatea Ovidius din Constanța - accesat 25.12.08
Cultura și evoluția Renașterii a dus la o separare între oamenii învățați și popor, respectiv, între limba scrisă și vorbită, care cu puține excepții, a durat până la începutul secolului al XIX-lea. Atunci romanticii (Almeida Garrett și Camilo Castelo Branco) s-au întors la tradiție și s-au inspirat în poeziile lor din limba de zi cu zi a poporului.
Începuturile Pentru a înțelege evoluția literaturii portugheze de la începuturile ei până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, este necesar ca aceasta să fie integrată în istoria culturii Peninsulei Iberice. Deși limba castiliană era înțeleasă în Portugalia, totuși limba portugheză este, încă din epoca primilor regi ai Portugaliei, nu numai o limbă scrisă, dar și o limbă oficială, folosită de cancelaria regală alături de latină. În timp ce militarii ocupau teritorii, călugării duceau cu ei cultura ocupanților. În secolul al XII-lea apar numeroase ordine călugărești, apariție care coincide cu o importantă mișcare de reformă. Congregația benedictină de la Cluny și Ordinul Cistercienilor tind să ajungă importante organizații internaționale. Cuceritor al sudului Peninsulei, Don Afonso Henriques a fost și protectorul Ordinului CistercienilorCatholic Encyclopedia - Cistercians - The golden age (1134-1342) - accesat 04.12.08, fondând în 1152, Mânăstirea Alcobaça, care se transformă rapid în principalul focar de cultură clericală portugheză.Mosteiro de Alcobaça, Instituto Português do Património Arquitectónico (Portuguese Institute for Architectural Heritage) Mânăstirile benedictine, ca cea din Lorvão,Lorvão Monastery ( Penacova ) - Guia da Cidade - accesat 04.12.08 întemeiate înainte de Reformă, sau care n-au fost cuprinse de ea, erau în declin. Cultura clericală și poezia curteană au fost primele manifestări culturale ale unei clase conducătoare în Portugalia.
Evul Mediu thumb|253px|left|De la stânga la dreapta: primul rând de sus-> Afonso Henriques, Gil Vicente, Garrett; rândul din mijloc-> Antero de Quental, Luís de Camões, Eça de Queiroz; rândul de jos-> Fernando Pessoa, Camilo Castelo Branco, Ferreira de Castro
Cultura clericală
Pentru a înțelege rolul acesteia, trebuie mai întâi să amintim că în Europa medievală au coexistat două culturi distincte, una de largă circulație, clericală, cu caracter erudit, în latina clasică, și o cultură în limba latină „vulgară”, accesibilă neștiutorilor de carte, cu caracter regional, într-un anumit sens populară. Prima este alcătuită din lucrări cu caracter teologic, mistic și didactic: comentarii ale Sfinților Părinți ai Bisericii, tratate de teologie, gramatică, retorică și dialectică, colecții de drept canonic, vieți de sfinți, predici, cărți liturgice, imnuri și poezie religioasă. Mânăstirile Alcobaça și Santa Cruz din Coimbra sunt principalele centre de cultură latină medievală din Portugalia. Dar nesiguranța vieții în evul mediul și reproducerea cărților prin copii manuscrise făceau posibilă o activitate culturală continuă și asiduă, doar în calmul mânăstirilor. Cultura literară era, prin forța lucrurilor, un monopol sacerdotal. Destinată instruirii clerului, această literatură nu era difuzată în rândul maselor decât indirect, prin intermediul predicilor și al cântecelor liturgice. Contribuția sa la literatura portugheză constă mai ales în unele traduceri de vieți de sfinți și de miracole (secolele XIV — XV), cum este „Vida de Maria Egipcíaca” (numită și Taís), „Vida dos Santos Barlaão e Josafate” (versiunea creștină a legendei lui Budha) și „Visão de Túndalo” (Viziunea lui Túndalo),Kren & S McKendrick, 112. 43 from Easting descrierea unei călătorii în Infern și în Paradis.
Cultura trubadurească
O mult mai mare importanță, în crearea unei literaturi naționale, are însăși cultura laică, în limba „vulgară”, care se adresează unui public incult sau cel mult puțin știutor de carte, destinată divertismentului și recreației, serbărilor câmpenești și celor de la palat. În această categorie se înscriu literatura romanească și poezia. Spre deosebire de cea clericală, această cultură este de circulație restrânsă, are un caracter oral și de aceea este ritmată sau versificată. Era răspândită de menestreli, acei artiști ambulanți care aveau pregătit un repertoriu de poeme și se duceau acolo știau că vor fi răsplătiți și vor primi cadouri - la petreceri, căsătorii, turniruri - acompaniindu-se la un instrument muzical și dând diferite reprezentații. În Portugalia, activitatea menestrelilor a dat naștere unui gen de poezie lirică, păstrată în așa-numitele cancioneiros primitivos (culegeri de poezii medievale), și de poezie epică, din care se mai păstrează fragmente în Crónicas Breves de Santa Cruz de Coimbra (Cronica scurtă a mânăstirii Santa Cruz din Coimbra).
Poezia galiciană
Cea mai veche dintre poeziile aflate în aceste culegeri, atribuită călugărului Soares de Taveiró,His name is also spelled Paay Soarez de Taveiroos. Paio can also be Pai and the "de" is sometimes omitted. datează probabil din 1189. Bogata tradiție orală, răspândită de către menestrelii galicieni, precede culegerile de poezii realizate la sfârșitul domniei lui Don Afonso al III-lea (epoca manuscrisului Cancioneiro da Ajuda).Origins of Portuguese Literature - Instituto Camőes - accesat 05.12.08 Atât prin ritmul lor caracteristic cât și prin atmosfera epocii pe care o evoca, unele cântece aparțin cu siguranța unui trecut foarte îndepărtat, anterior momentului formării națiunii portugheze: este cazul cântecelor cu o anumită structură ritmică, care în districtul Bragança se mai numesc și astăzi retornadas ori paralelisticas pentru că sunt formate din două serii de strofe paralele. Fiecare serie este formată din două strofe, care se deosebesc între ele prin cuvintele de la sfârșitul versurilor ce schimbă rima păstrând sensul; fiecare strofă e compusă din două versuri, dintre care al doilea se repetă în seria următoare, în așa fel încât aceasta este formată dintr-un vers nou și altul aparținând seriei precedente. Fiecare din strofe este urmată de un refren care trebuie să fi fost cântat în cor. Rima este vocalică: Galiciană Română Mia madre velida vou-m'a la bailia do amor. Mia madre loada, vou-m'a bailada do amor. Vou-me a la bailia que fazem em vila do amor. Vou-m'a la bailada que fazem em casa do amor. Bătrâna mea mamă mă duc la hora dragostei. Lăudata mea mamă, mă duc la jocul dragostei. Mă duc la hora ce se face în satul dragostei. Mă duc la jocul ce se face în casa dragostei.
Cântecele de dragoste și influența provensală
Începând din secolul al XII-lea, trubadurii și menestrelii din Provența (sudul Franței) pratică la curțile Italiei, Franței, Aragonului și a altor țări, o poezie lirică ce, prin finețea ei psihologică, prin fluența, gingășia și frumusețea ritmurilor și a imaginilor, era o poezie singulară în contextul cultural al acelor vremuri. Provensalii au fost precursorii poeziei medievale culte și, mai ales, ai poeziei lui Dante și Petrarca. Menestrelii galicieni și-au impus cu ușurință propria lor tradiție la curte, ajutați fiind și de limba în care cântau, mult mai accesibilă în Castilia, Leon și Portugalia decât la langue d'oc folosită de menestrelii provensali. Influența trubadurilor și menestrelilor din Provența a ridicat la rang de poezie de curte o poezie de origine populară, grefând-o pe tradiția galiciană. Din această fuziune au rezultat caracteristicile „cântecelor de dragoste”, în care seniorul respectă convențiile iubirii curtene - divinizarea femeii, statornicia timidă și supusă a iubitului, exagerarea suferinței din dragoste etc.) - într-un limbaj artificial înfrumusețat de termeni provensali.Antonio Restori, Letteratura provenzale, pp. 200214 (Milano, 1891)
Poezia satirică
Menestrelii compuneau și versuri satirice, fie sub forma unei ironii sarcastice („cântece de zeflemea”), fie sub forma unei apostrofe directe („cântece de blestem”). și acest gen își are tradiția sa populară la care s-a adăugat influența provensală a acelei forme poetice cu caracter moral sau satiric numită sirventes. Cele mai multe dintre ele reflectă viața menestrelilor, acei declasați care își puneau în versuri desfrâul și certurile cu tovarășele lor vivandierele. Beția, excesele erotice, rivalitățile profesionale, etc. constituie tema multor cântece, iar de cele mai multe ori au un limbaj violent și licențios.
Poezia epică thumb|170px|right|Trubadurii - Cancioneiro da Ajuda În Peninsula Iberică a fost cultivat, alături de genul liric, și genul epic. Cea mai importantă operă a acestui gen este Cantar de Mio Cid (Cântecului Cidului), biografia versificată și semilegendară a unui erou național din timpul luptei împotriva arabilor. Existența unor autori de epopee, în Portugalia, a fost recent atestată. În cea de-a 3-a și a 4-a Crónicas Breves de Santa Cruz de Coimbra s-au descoperit fragmente dintr-o gestă a lui Afonso Henriques. Ciclul epic despre Afonso Henriques ne prezintă un erou crud, pradă instinctelor, adevărata întruchipare a nobilimii războinice din secolul al XII-lea în lupta cu leonezii, cu clerul și cu arabii.
Curtea portugheză, focar literar Începând cu regele Afonso al III-lea, care și-a fixat capitala la Lisabona a adus cu sine pedagogi francezi cărora le-a încredințat educația prințului moștenitor Don Dinis. Don Dinis, în afara faptului că a scris și el versuri, i-a protejat pe trubadurii și menestrelii de la curte și a ordonat realizarea unui anumit număr de lucrări, cum ar fi traducerea volumului Geografia scris de arabul Razis. El este cel care a fondat Universitatea din Lisabona, în 1290, transferată mai târziu la Coimbra.
Romanul cavaleresc