Meningita este o inflamație a membranelor de protecție care învelesc creierul și măduva spinării, cunoscute sub denumirea colectivă de meninge. Inflamația poate fi provocată de infecția cu virusuri, bacterii sau alte microorganisme, sau, în cazuri mai rare, de anumite medicamente. Meningita poate fi letală din cauza proximității inflamației față de creier și măduva spinării; prin urmare, afecțiunea este clasificată drept urgență medicală.
Cele mai frecvente simptome ale meningitei includ: durere de cap și redoare (înțepenirea cefei) asociate cu febră, confuzie sau nivel scăzut de conștiență, vărsături și intoleranță la lumină (fotofobie) sau zgomot (fonofobie). De regulă, copiii prezintă numai simptome nespecifice, cum sunt iritabilitatea și somnolența. Prezența unei erupții cutanate poate indica o anumită cauză a meningitei; de exemplu, meningita cauzată de meningococ poate fi însoțită de o erupție cutanată caracteristică.
Diagnosticul de meningită este stabilit sau exclus în urma efectuării unei puncții lombare. Procedura constă în introducerea unui ac în coloana vertebrală în scopul prelevării unei mostre de lichid cefalorahidian (LCR) care înconjoară creierul și măduva spinării. Analiza LCR se efectuează în cadrul unui laborator medical. Tratamentul primar în cazul meningitei acute constă în administrarea imediată de antibiotice și, în unele cazuri, de medicamente antivirale. De asemenea, se pot administra corticosteroizi pentru a împiedica eventualele complicații în urma inflamației excesive. Meningita poate determina consecințe de durată, cum sunt pierderea auzului, epilepsie, hidrocefalie și deficiențe cognitive, îndeosebi dacă nu este tratată prompt. Unele forme de meningită (cum sunt cele asociate infecției cu meningococ, Haemophilus influenzae tip B, pneumococ sau cu virusul oreionului) pot fi prevenite prin imunizare.
Semne și simptome Caracteristici clinice thumb|Caz de meningită manifestată prin redoare, epidemia de meningită din Texas din anul 1911–1912. În cazul adulților, cel mai frecvent simptom de meningită este durerea de cap severă, care se produce în aproape 90% din cazurile de meningită bacteriană, urmat de rigiditatea cervicală (incapacitatea de a înclina capul înainte din cauza înțepenirii mușchilor cefei și a tensiunii musculare sporite). În general, prezența concomitentă a următoarelor trei semne este specifică bolii: rigiditate cervicală, febră subită și stare mintală alterată; totuși, cele trei semne nu se manifestă împreună decât în 44–46% din cazurile de meningită bacteriană. Dacă niciunul dintre cele trei semne nu este prezent, probabilitatea de meningită este extrem de redusă. Alte semne asociate frecvent meningitei includ fotofobia (intoleranța la lumină puternică) și fonofobia (intoleranța la zgomot puternic). Adesea, copiii mici nu prezintă simptomele menționate mai sus, ci doar o stare de iritabilitate, însoțită de o stare generală deteriorată. Fontanela (moalele capului) se poate inflama în cazul nou-născuților cu vârsta sub 6 luni. Alte simptome care deosebesc meningita de alte boli mai puțin grave în cazul copiilor sunt: durere la nivelul membrelor inferioare, extremitățile reci și anomalii ale culorii pielii.
Rigiditatea cervicală se manifestă în 70% din cazurile de meningită bacteriană în rândul adulților. Alte semne ale meningismului includ prezența semnului Kernig sau a semnului Brudzinski. Pentru depistarea semnului Kernig, pacientul trebuie să se afle în decubit, cu coapsele și genunchii îndoiți la 90 de grade. În cazul persoanelor cu semn Kernig pozitiv, durerea limitează extensia pasivă a genunchilor. Semnul Brudzinski pozitiv constă în flectarea cefei care produce flexia involuntară a coapselor și genunchilor. Deși semnul Kernig și semnul Brudzinski sunt utilizate frecvent pentru stabilirea diagnosticului de meningită, sensibilitatea acestor teste este limitată. Totuși, acestea au o specificitate ridicată în cazul meningitei, manifestându-se rareori în alte boli. Un alt test, de accentuare a durerii de cap prin mișcare bruscă, ajută la stabilirea diagnosticului de meningită în cazul persoanelor cu febră și cefalee. Pacientului i se cere să își rotească rapid capul pe plan orizontal; dacă mișcarea nu accentuează durerea de cap, probabilitatea ca acesta să sufere de meningită este scăzută.
Meningita provocată de bacteria Neisseria meningitidis (cunoscută sub denumirea de „meningită meningococică”) poate fi deosebită de alte forme de meningită prin faptul că poate debuta cu purpură, cu evoluție rapidă. Purpura este o erupție de pete roșii, mici, neregulate, hemoragice („peteșii”) în zona toracelui, pe membrele inferioare, membranele mucoase, conjunctivă și (ocazional) pe palme sau pe tălpi. Leziunile nu își schimbă culoarea, roșeața nedispărând prin apăsare cu degetul sau cu un pahar din sticlă. Deși purpura nu este neapărat prezentă în cazul meningitei meningococice, simptomul este caracteristic acestei boli; totuși, poate apărea în cazul meningitei provocate de alte bacterii. Alte simptome care pot oferi indicii privind cauza meningitei sunt cele care însoțesc boala „mână-gură-picior” și herpesul genital, ambele afecțiuni fiind asociate cu diverse forme de meningită virală.
Complicații în faza inițială thumb|Charlotte Cleverley-Bisman a suferit în copilăria timpurie de meningită meningococică severă; în cazul ei, leziunile de purpură au evoluat până la cangrenă, necesitând amputarea tuturor membrelor. Fetița a supraviețuit, devenind cazul emblematic într-o campanie de vaccinare împotriva meningitei în Noua Zeelandă. În faza inițială a bolii pot apărea și alte probleme care pot necesita tratamente specifice și care, în unele cazuri, pot indica o gravitate mai mare a bolii sau un prognostic mai pesimist. Infecția poate declanșa o stare septică, sindromul de răspuns inflamator sistemic sau scăderea tensiunii arteriale, accelerarea ritmului cardiac, temperatură corporală ridicată sau neobișnuit de scăzută și accelerarea ritmului respirației. În faza de început a bolii se poate produce o scădere puternică a tensiunii arteriale, îndeosebi, dar nu exclusiv în cazul meningitei meningococice; aceasta poate determina irigarea insuficientă a altor organe. Coagularea intravasculară diseminată, activarea excesivă a coagulării, poate obstrucționa fluxul sangvin către organe, crescând în mod paradoxal riscul de hemoragie. În cazul meningitei meningococice se poate produce cangrenarea membrelor. Infecțiile cu meningococ și pneumococ severe pot provoca hemoragii la nivelul glandelor suprarenale, determinând sindromul Waterhouse-Friderichsen, care este adesea letal.
Țesutul cerebral se poate inflama, presiunea din interiorul craniului poate crește, iar inflamarea creierului poate provoca hernierea acestuia la baza craniului. Acest fapt se caracterizează prin scăderea nivelului de conștiență, pierderea reflexului pupilar fotomotor și adoptarea unei posturi anormale. De asemenea, inflamarea țesutului cerebral poate obstrucționa fluxul normal de lichid cefalorahidian în zona creierului (hidrocefalie). Convulsiile pot apărea din diverse motive; în cazul copiilor, convulsiile sunt frecvente în fazele de început ale meningitei (în 30% din cazuri), fără a indica neapărat cauza bolii. Convulsiile pot fi rezultatul presiunii ridicate și inflamării țesutului cerebral. Convulsiile focale (convulsii care implică un membru sau o parte a corpului), convulsiile persistente, cele cu manifestare târzie și cele dificil de controlat cu medicamente indică un prognostic pe termen lung mai rezervat.
Inflamarea meningelui poate provoca anomalii ale nervilor cranieni, un grup de nervi cu originea în trunchiul cerebral care asigură inervația capului și a gâtului și care controlează, printre altele, motilitatea oculară, mușchii feței și auzul. Simptomele vizuale și pierderea auzului pot persista după încheierea unui episod de meningită. Inflamarea creierului (encefalită) sau a vaselor de sânge din creier (vasculită cerebrală), precum și formarea de cheaguri de sânge în vene (tromboză venoasă cerebrală), pot provoca stări de slăbiciune, pierderea sensibilității sau anomalii ale mișcărilor sau funcțiilor părților corpului inervate de nervii care își au rădăcina în zona afectată a creierului.
Cauze De obicei, meningita este cauzată de o infecție cu microorganisme. Majoritatea infecțiilor se datorează virusurilor, urmate cel mai frecvent de infecțiile cu bacterii, fungi și protozoare. De asemenea, poate fi provocată de diverse cauze neinfecțioase. Termenul meningită aseptică se referă la cazurile de meningită în care nu se poate demonstra infecția bacteriană. Acest tip de meningită este de obicei provocat de virusuri, dar poate apărea și din cauza unor infecții bacteriene care au fost deja tratate parțial, când bacteriile dispar din meninge, sau agenții patogeni infectează un spațiu adiacent meningelui (de exemplu sinuzită). Endocardita (o infecție a valvelor cardiace cu difuzia unor mici grupuri de bacterii în circulația sanguină) poate provoca meningită aseptică. Meningita aseptică poate fi, de asemenea, rezultatul infecției cu spirochete, un tip de bacterii care includ Treponema pallidum (cauza sifilisului) și Borrelia burgdorferi (cunoscută prin faptul că provoacă boala Lyme). Meningita poate fi întâlnită în malaria cerebrală (malarie care infectează creierul) sau meningita amibiană, o meningită produsă de infecția cu amibe precumNaegleria fowleri, contractată din surse de apă dulce.
Bacterii Tipurile de bacterii care provoacă meningita bacteriană sunt diferite, în funcție de grupa de vârstă în care se încadrează persoanele infectate. La copiii prematuri și nou-născuți cu vârsta de până la trei luni, cauzele frecvente sunt streptococii de grup B (subtipurile III, care populează în mod obișnuit vaginul și reprezintă cauza principală de infecție în prima săptămână de viață) și bacteriile care se găsesc în mod normal în tractul digestiv, cum este Escherichia coli (purtător al antigenului K1). Listeria monocytogenes (serotipul IVb) poate afecta nou-născutul și apare în caz de epidemii. Copiii mai mari sunt cel mai frecvent afectați de Neisseria meningitidis (meningococ) și Streptococcus pneumoniae (serotipurile 6, 9, 14, 18 și 23) iar cei sub cinci ani, de Haemophilus influenzae tip B (în țările în care nu se efectuează vaccinarea). La adulți, Neisseria meningitidis și Streptococcus pneumoniae reprezintă, împreună, 80% din cauzele de meningită bacteriană. Riscul infecției cu Listeria monocytogenes este crescut la persoanele cu vârsta de peste 50 de ani. Introducerea vaccinului pneumococic a scăzut ratele de meningită pneumococică atât la copii, cât și la adulți.
Traumatismele craniene recente pot permite pătrunderea bacteriilor de la nivelul cavității nazale în spațiul meningeal. În mod similar, dispozitivele amplasate la nivelul creierului și meningelui, de exemplu șunturi cerebrale, drenuri extraventriculare sau rezervoare Ommaya, pot determina un risc crescut de meningită. În aceste cazuri, este mai probabilă infecția cu Stafilococi, Pseudomonas, și alte bacterii Gram-negative. Acești agenți patogeni sunt de asemenea asociați cu meningită la persoanele cu sistem imunitar deficitar. O infecție la nivelul capului și gâtului, cum este otita medie sau mastoidita, poate duce la meningită în cazul unui procentaj redus de persoane. Persoanele cu implanturi cohleare pentru pierderea auzului prezintă un risc mai mare de meningită pneumococică.
Meningita tuberculoasă, care este o meningită provocată de Mycobacterium tuberculosis, este mai frecventă la persoanele din țările în care tuberculoza este endemică, dar este de asemenea întâlnită la persoane cu probleme imunitare cum este SIDA.