right|thumb|250px|Zona rusofonă în zilele noastre Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ale culturii rusești de către comunitățile neruse. Într-un sens mai larg, rusificarea este folosită pentru a denumirea influența limbii ruse asupra limbilor slave, baltice sau a altor limbi vorbite în regiunile care au fost sau continuă să fie controlate fie direct de Imperiul rus sau de Uniunea sovietică, fie indirect de Rusia modernă, care au dus la apariția importurilor lingvistice masive în unele limbi, așa cum este limba bielorusă sau limba ucraineană. În sens istoric, termenul se referă la politicile oficiale sau neoficiale din Imperiul Rus și Uniunea Sovietică cu privire națiunile constituente ale țării și la minoritățile naționale supuse dominației imperiale.
Principalele zone de interes ale rusificării sunt cele ale politicii și culturii. În politică, principalul element al rusificării a fost și rămâne în continuare practica numirea rușilor în poziții administrative importante în instituțiile naționale ale altor popoare componente ale Imperiului Rus sau ale Federației Ruse. În cultură, rusificarea se manifestă în primul rând prin dominația limbii ruse în afacerile oficiale și prin puternica influență a limbii ruse asupra limbilor naționale. Modificarea compoziției etnice a regiunilor dominate de Imperiul Rus sau Federația Rusă în favoarea rușilor este de asemenea considerată de asemenea o acțiune de rusificare.
Unii cercetători fac o distincție între rusianizare: anume diseminarea neconstrânsă a limbii și culturii ruse și a rușilor în regiunile și culturile neruse, și rusificare: anume procesul de schimbare prin constrângere a identității naționale a unei persoane neruse într-una rusă.Vernon V. Aspaturian, , "The Non-Russian Peoples (New York: Praeger, 1968): 143-198. Aspaturian face o distincție între rusianizare și rusificare pe de-o parte, și sovietizare pe de alta: anume răspândirea instituțiilor comuniste sovietice și a restructurării sovietice a relațiilor sociale și economice în conformitate cu politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere, răspândirea limbii și culturii ruse și a etnicilor ruși (rusianizare) nu este echivalentă nici cu asimilarea culturală a nerușilor (rusificare) nici cu comunizarea societății și economiei (sovietizare) chiar dacă cele trei procese sunt compatibile și se pot desfășura concomitent.
Istoric Exemplul cel mai vechi de rusificare a avut loc în secolul al XVI-lea în Hanatul Kazanului după cucerirea acestuia de către ruși. Cel mai important element al acestui proces a fost creștinarea unei părți dintre tătari și impunerea limbii ruse ca singură limbă folosită în administrație și biserică.
Polonia și Lituania După dezmembrarea Uniunii statale polono-lituaniană și ocuparea a unei părți a Poloniei, Lituaniei, Bielorusiei și Ucrainei în secolul al XIX-lea, s-a început înlocuirea limbilor poloneză, lituaniană, belaruse și ucrainene cu limba rusă în comerț și în administrația de stat. După revolta polonezilor din 1831, procesul de rusificare s-a intensificat, și a ajuns la apogeu după răscoala din ianuarie 1863 a polonezilor și lituanienilor.Kevin O’Connor, „The History of the Baltic States”, Greenwood Press, ISBN 0313323550, Google Print, pag.58 În 1864, limbile poloneză și belarusă au fost interzise în locurile publice. În penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, limba poloneză a fost interzisă în școlile și birourile Poloniei Congresului, iar studierea și predarea limbii și istoriei poloneze sau a catolicismului au fost interzise. Aceste măsuri au dus la crearea unei rețele clandestine de învățământ, care a inclus și o vestită universitate clandestină („Universitatea zburătoare/plutitoare”).
Un proces asemănător a avut loc și în Lituania. Guvernatorul general al Lituaniei, Mihail Muraviov, a interzis folosirea limbii lituaniene și a închis școlile cu predare în lituaniană și polonă, iar în regiune au fost aduși profesori vorbitori doar de limbă rusă, care să predea în școlile lituaniene. Muraviov a interzis folosirea alfabetului latin sau a celui gotic în publicații. Lui i se atribuie spusele: „Ceea ce nu au realizat baionetele rusești va desăvârși școala rusă”. („”что не доделал русский штык — доделает русская школа.””) Împotriva acestei interdicții, care a fost ridicată doar în 1904, au luptat așa numiții „knygnešiai” – contrabandiștii lituanieni de carte. Campania de rusificare a promovat ortodoxismul rus în defavoarea catolicismului. S-au luat măsuri pentru închiderea unor mănăstiri catolice, s-a interzis în mod oficial construirea de noi biserici catolice, iar unele dintre cele vechi au fost transferate bisericii ortodoxe. Au fost interzise școlile catolice, în schimb au fiind înființate școli de stat în care se învăța numai dogma ortodoxă. Preoților catolici li s-a impus să slujească numai în cadrul unor ceremonii aprobate oficial, iar catolicilor care doreau să se căsătorească cu ortodocși li se impunea convertirea. Nobilii catolici erau obligați să plătească o taxă suplimentară de 10% din profiturile lor, iar țăranilor catolici li s-a impus o limită a suprafeței de teren agricol deținut. S-a impus trecerea de la calendarul gregorian (folosit de catolice]] la cel iulian (folosit de membrii bisericii ortodoxe ruse). După răscoalele din 1861 și 1863, au fost confiscate un mare număr de moșii și proprietăți agricole mari ale nobililor polonezi sau lituanieni, acuzați că ar fi sprijinit rebeliunile. Aceste proprietăți au fost oferite sau vândute nobililor ruși. Sătenii care au sprijinit rebeliunile au fost deportați, iar în locul lor au fost colonizați ruși. Universitatea din Vilnius a fost închisă în 1832. Lituanienilor și polonezilor li s-a interzis să ocupe funcții publice (plus cele de profesor sau de doctor) în Lituania. În acest fel, intelectualii lituanieni au fost forțați să se mute în alte regiuni ale Imperiului Rus.
Ucraina
În 1876, prin Ucazul din Ems s-a interzis folosirea limbii ucrainene.
Marele Ducat al Finlandei
Rusificarea Finlandei (1899-1905, 1908-1917, „sortokaudet” (timpul opresiuni în limba finlandeză) a fost o politică guvernamentală în Imperiul Rus prin care s-a încercat eliminarea autonomiei Marelui Ducat al Finlandei.
Basarabia
În Basarabia, procesul de rusificare s-a desfășurat în trei etape cu durate diferite : prima, de 105 ani, începe cu anexarea în 1812 a părții dintre Prut și Nistru a principatului Moldovei odată cu raialele otomane ale Hotinului și Bugeacului, formînd împreună gubernia Basarabiei a imperiului țarist. În 1816 Basarabia a obținut un statut de autonomie, dar numai până în 1828. În 1829, utilizarea limbii române a fost interzisă în administrație de către ocupanții ruși. În 1833 utilizarea limbii române a fost interzisă în biserici. În 1842 predarea în limba română a fost interzisă în școlile secundare; apoi a fost interzisă și în școlile primare începând cu 1860; a doua etapă este cea sovietică, de o durată de 48 de ani, care începe prin anexarea Basarabiei de către URSS în urma pactului Hitler-Stalin și a ocupației de către Armata Roșie în 1940, se întrerupe timp de trei ani între 1941 și 1944, apoi este reluată după prima și a doua ofensivă Iași-Chișinău în 1944 care readuc Basarabia în cadrul stăpînirii sovietice (până în 1991): autoritățile sovietice au proclamat limba română, rebotezată „moldovenească” (româna scrisă cu alfabetul chirilic) ca fiind limba „poporului locuitor al RSS Moldovenești diferit de cel român”; apărătorii alfabetului chirilic ocultau faptul că din punct de vedere istoric româna/moldoveneasca a fost scrisă cu alfabetul chirilic român, nu cu cel „moldovenesc” adaptat din cel rus. În școli, limba principală de predare a fost cea rusă, „limbă de comunicare interetnică” iar numele de locuri au fost cu toatele rusificate (ceeace nu a fost cazul în țările baltice, ale căror limbi, alfabet și toponime au fost respectate)Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, ed. „Prut Internațional”, Chișinău 2000, 132 pp., ISBN 9975-69-100-5.. Acestea au dus la o rusificare a elitelor și după aceea a altor categorii sociale, cu atît mai ușor, cu cît în perioada sovietică, deportarea românilor moldoveni a fost însoțită de colonizarea slavilor în Basarabia, în special a rușilor și ucrainenilorNikolai Feodorovici Bugai, «Выселение произвести по распоряжению Берии…» О депортации населения из Молдавской ССР в 40-50- е годы – Исторические науки в Молдавии. no 1. Кишинев, 1991. 1.0); Deportarea popoarelor din RSS Bielorusia, Ucraina și Moldova, ed. Dittmar Dahlmann și Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania 1999 (Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии : Лагеря, принудительный труд и депортация. Германия. Эссен. 1999. 1.3, p. 567-581; Prikazul 467cc al Politbiuroului Comitetului Central al PCUS ordonează NKVDiștilor să îndeplinească operația „Iug” (« Sud »): .; a treia etapă, de 26 de ani (în 2019) începe prin transformarea Uniunii sovietice în CSI, în cadrul zonei de influență a Federației ruse, cadru care a împiedicat unirea Republicii Moldova cu România și a favorizat declanșarea războiului de la Nistru, renașterea și creșterea partidului comunist, abandonarea doctrinei „un popor, două state” promovată de Mircea Snegur, reapariția „moldovenismului” ca doctrină constituțională și oficială, și federalizarea Republicii Moldova.Florent Parmentier, articol „État, politique et cultures en Moldavie”, în Revue internationale et stratégique n° 54, 2004/2 (pp. 152 - 160) .
Blocul răsăritean În toate țările blocul răsăritean au existat perioade mai lungi sau mai scurte în care limba rusă a fost limbă obligatorie de studiu, iar cultura rusă a fost puternic promovată în noile state socialiste. După 1965, numai în România nu mai erau obligatorii lecțiile în limba rusă.
Perioada Uniunii Sovietice După revoluția bolșevică, autoritățile sovietice au hotărât să interzică folosirea alfabetului arab în republicile vorbitoare de limbi turcice sau persană din Asia Centrală, Caucaz și zona fluviului Volga, (inclusiv în Tatarstan). Noul alfabetal acestor limbi a fost bazat pe cel latin și a fost inspirat de alfabetul turc. O hotărâre asemănătoare a fost luată și pentru RSSA Moldovenească. Această inițiativă avea la bază teoria lingvistului Nicolai Iakovlevici Marr, care postula că limbile moderne au tendința să se unească într-o singură limbă a societății comuniste. Totuși, la sfârșitul deceniului al patrulea, politica în această privință a fost schimbată, guvernul sovietic reînființând anumite instituții ale Imperiului Țarist. În perioada 1939-1940, guvernul central sovietic a hotărât ca anumite limbi – limba tătară, limba kazahă, limba uzbecă, limba turkmenă, limba tadjică, limba kîrgîză, limba azeră și limba bașkiră și limba moldovenească – să folosească din acel moment diferite variante ale alfabetului chirilic rus. S-a afirmat că această schimbare a fost făcută „ca urmare a cererilor oamenilor muncii” din republicile respective. Se pare că a fost vorba doar de o asprire a politicii de rusificare, în 1938 trecându-se de altfel la impunerea în toate școlile a limbii ruse ca materie obligatorie de studiu.
Indigenizarea – începutul deceniului al treilea – mijlocul deceniului al patrulea