Insula Șerpilor (în , în , în gr. veche Λευκός [Leukos], în gr. Φίδονισι [Fidonisi], în ) este o insulă din Marea Neagră, clasificată drept „stâncă” în sensul Convenției de la Montego Bay privind Dreptul Mării datorită lipsei de surse proprii de apă potabilă, situată la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura.
Tratatul de Pace de la Paris dintre România și Puterile Aliate și Asociate din 1947 a lăsat României Insula Șerpilor, însă aceasta a fost transferată ilegal de URSS după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și anexată în cursul anului 1948. În prezent este parte a raionului Ismail al regiunii Odesa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare, insula Șerpilor nu prezintă o mare importanță din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar și economic.
Curtea Internațională de Justiție de la Haga a hotărât în 2009 că României îi revin 9.700 km pătrați din platoul continental de lângă insulă, deși pretențiile teritoriale ale ambelor state aflate în dezacord (România și Ucraina) erau semnificativ mai mari. Se remarcă a fi prima și unica extindere de jurisdicție suverană și drepturi suverane ale României de după Marea Unire din 1918.Ministerul Afacerilor Externe; 11 ani de la procesul României la Haga, care a adus României 9.700 km² de platou continental și zonă economică exclusivă, 3 februarie 2020
Geografie Localizare Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică. Adâncimea mării în jurul insulei este redusă: în Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.
Geograful grec Ptolemeu (care a trăit în secolul I d. Hr.) menționează în opera sa „Îndreptar geografic” că „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena” (numele antic al Niprului și al golfului acestuia, între gurile Dunării și Crimeea) „și insula lui Achile sau Leuce” („albă”).
Istorie naturală left|thumb|250 px|Coasta de nord a insulei Șerpilor. Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Șarpele de casă Natrix natrix, de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime până la 2 metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicând înmulțirea rozătoarelor. Fiind considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua parte a secolului al XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de sovietici.
Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.
Istorie Antichitate
În Antichitate, este menționată „la gurile Dunării” o insulă numită de către greci Λευκός (Leucos: „insula Albă”), denumire care apare pentru întâia oară în secolul VI înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunei lui Arctinos din Milet a Iliadei, rămășițele pământești ale lui Ahile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Nu este absolut sigur că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii concordante.
De exemplu, în anul 1823, căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise de către germanul Köhler. Câteva bazoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa. Toate sunt din Antichitatea clasică, și nu există nicio rămășiță „ciclopeană” mai veche, cum s-a scris uneori fără dovezi.
Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” (2 vol., București, 1988), descrie prezența civilizațiilor antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre: „Unul din popasurile cele mai vechi este cel din «insula Albă», Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalță în plină mare în largul gurilor Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarchos, protectorul navigației și al comerțului. (...) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice și populației indigene ale hinterland-ului, geți sau sciți.“
Tot în Antichitate, apare în scrierile grecilor mențiunea unei insule sacre adăpostind un templu dedicat zeului Apollo.Hecateu - "Insula cea sfântă a lui Apollo se află în părțile de nord (din viziunea greacească) și anume față in față cu ținuturile Celților".(Diodor Siculi lib.II. 47.-Έν τοΐς άντιπέραν της Κελτιχης τόποις χατά τόν "Ωχεανόν εΐνα νησον) După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de aceeași construcție cu mausoleul lui Ahile, care a putut fi transformat în templu. Mai târziu același templu elenic va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.
Evul Mediu După perioadele de stăpânire grecească și romană, insula Șerpilor ajunge în stăpânirea themei bizantine Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”.A. Rădulescu, I.Bitoleanu - Dobrogea (București, 1979), pag. 197 Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra insulei Șerpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile Dunării, în stăpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile lui Ștefan cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol sau spre principatul de la Mangop. În anul 1484 insula Șerpilor intră sub stăpânirea otomană.
Epoca modernă right|thumb|250 px|Insula văzută din larg în 1896, cu primul bric “Mircea“ în față. În urma Războiului Crimeii, Rusia cedează către Principatul Moldovei, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, delta Dunării, insula Șerpilor (anexate în 1829) și partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812). Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al Moldovei, revendicase și cedarea Cetății Albe (pe atunci „Ak-Kerman”) de Rusia către Moldova, pentru a relua el însuși direct în stăpânire Delta și insula Șerpilor. În final Turcia recuperează delta Dunării și insula Șerpilor, dar fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă. Protocolul de la Paris semnat la 6 ianuarie 1857 stabilește că insula Șerpilor va aparține statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment Imperiul Otoman) care se obliga să ridice pe insulă un far pentru navigația navelor care se îndreptau spre Dunăre sau spre Odesa (far care a fost ridicat în 1860 de către inginerul francez de origine armeană Artin Aslan). Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 confirmă aceste hotătâri.
Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea de România către Rusia a sudului Basarabiei (cele trei județe moldovene din Bugeac), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei de la est de Silistra până la Ofidaki/Yilanlîk, la sud de Mangalia, era cedat României de Imperiul Otoman (frontiera actuală). Articolul 46 preciza că „Atât insulele formând delta Dunării, cât și insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.Tratatul de la Berlin din 1878, art. 45 si 46, Anexa 1.
În Primul Război Mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat insula Șerpilor, deteriorând farul (care a fost reconstruit de România în anul 1922).
right|thumb|250 px|Faleza insulei, cu farul românesc din 1922 vizibil deasupra. Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stăpânirea românească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării (mai anume sectorul Dunării maritime). Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv insula Șerpilor în administrarea directă a statului Român, în cadrul căreia a rămas până după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Patrula de marinari sovietici care a debarcat pe insulă în vara anului 1944 în urmarea ofensivei sovietice din Moldova, a ocupat-o ca teritoriu român.
La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva prevederilor acestui Tratat, că Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS”Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS, art. 1, lit. b.. Inițial, Petru Groza ceruse la schimb retrocedarea ținutului Herței și a unei părți din Bucovina de Nord, însă sovieticii au refuzat ideea, ambasadorul Serghei Kavtaradze spunând că granițele au fost deja stabilite la Paris.
În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto-română sub comandament sovietic, s-a abătut de la talvegul brațului Chilia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu pe acesta, ci pe brațe laterale de pe partea dreaptă, românească, incluzând astfel în teritoriul sovietic nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și insula Maican și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, în timp ce linia frontierei în apele teritoriale pornind de la golful Musura era mutată de la nord, la sud de insula Șerpilor. În procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la U.R.S.S. În schimb, ostroavele Tatomirului (Tatarskii, acum Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi (Cerniovskii), și ele ocupate în vara 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele. left|thumb|250 px|Planul insulei.