Honoré de Balzac () a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.
El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,Gérard Gengembre, Balzac, le Napoléon des lettres, coll. Découvertes Gallimard (n° 150), Paris, Gallimard, 1992 G. Vannier,« Balzac », Dictionnaire des littératures de langue française. p. 120- 143, Bordas, 1984 cât și de filozofi sau eseiști ca Alain, Albert Béguin el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin .
În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice, exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.
Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categorii deja existente, aparte.
El a creat un adevărat monument, „Comedia umană” (în ), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 de lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uniunii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.
Constituirea familiei Balzac Tatăl Bernard-François Balsa
În anul 1746 se naște Bernard-François Balssa (1746-1829), scris uneori Balsac, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna Montirat - departamentul Tarn din sudul Franței).
În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani, extrasul de botez clasându-l ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând în Almanahul național pe 1793 printre ofițerii comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile Omului.
Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit, vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător, își părăsește cătunul natal devenind secretar al notarului Albar din Canezac. Ambiția îi îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcții atât în capitală, cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât și sub Revoluție.
Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu misiunea de a organiza serviciul aprovizionării, fiind numit directorul aprovizionării („directeur des vivres).
Se căsătorește cu fiica șefului său, Anne-Charlotte-Laure Sallambier (1778-1854), mai tânără cu 32 de ani decât el , în urma căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde își așează o gospodărie remarcabilă.
În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele sociale ale timpurilor sale.
Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina (drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti), sumele depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la 83 de ani "într-un accident".
În timpul vieții el a născocit povestea nobleței neamului, pretinzând descinderea din niște Balzac d'Entragues, iar înainte de Revoluție semnând cu particula nobiliară de.
Mama Anne-Charlotte-Laure Sallambier 240px|thumb|Imaginea lui Honore de Balzac pe o marcă poștală din Republica Moldova În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-Charlotte-Laure Sallambier, viitoarea mamă a lui Honoré de Balzac.
Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă, ea este preocupată de problemele timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește scrierile mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").
1797 Constituirea familiei
Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din Bernard-François Balssa, în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier în vârstă de 19 ani.
Biografie Anii formării
La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac, fiind primul copil al familiei. Acesta primește un singur nume, Honoré, fapt destul de rar pentru Franța acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului. În anul 1800, la 29 septembrie, se naște Laure-Sophie Balzac (1800- 1871), sora lui Honorė, care va fi întotdeauna prietena apropiată și confidenta preferată a lui Honoré.
În 1805 este luat de la doică și dat la internatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme (actualul liceu Ronsard). Viața din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în romanul Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.
Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:
„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”
La colegiul Vendôme, Honoré primește un accesit pentru latină (în 1809) pentru care i se înmânează Histoire de Charles XII, de Voltaire.Aprecierile profesorilor pentru acest an școlar sunt: comportare: bună; caracter: lent; aptitudini: foarte bune.Balzac, Comedia umană. Vol. I. Ediție critică de Angela Ion. București, 1981, Editura UNIVERS, p. 64 În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.
Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac devine elevul Institutului Lepître.
Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi ca secretar la J. B. Guillonnet-Merville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Victor Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.
Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbona, pe cele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint-Hilaire.
În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.
La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatăl, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris. În anul 1820, sora sa, Laure se căsătorește cu inginerul de poduri și șosele Eugène-Auguste-Louis Midy de La Greneraye, zis Surville.
Primii pași în literatură
Din cauza insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abține de la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gustat plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spune: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la capătul podului Artelor; se numește Gloria.”
Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câștigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reușește să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor Hugo, dar, după el.
Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!”
Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieții austere, a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând: să devină independent.
În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny, o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deși situația doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverența declarațiilor să și-o facă amantă. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de Berny, "Dilecta",i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie.
Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloria către care aspira. Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doamnei Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele și adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.
Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Étienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.