Carol Martel () a fost majordom (maior domus) și duce al francilor (dux francorum), având atribuțiile unui rege. Și-a extins stăpânirea peste toate teritoriile france: Austrasia, Neustria și Burgundia. S-a născut la Herstal, în Belgia de astăzi, fiul nelegitim al lui Pepin cel Mijlociu și a concubinei sale Alpaida (sau Chalpaida).
Este cunoscut mai ales pentru victoria sa de la Tours din 732 asupra unei armate invadatoare musulmane. Această victorie este considerată ca fiind salvarea restului Europei de expansionismul islamic care cucerise deja Iberia. În afară de victoria de la Tours, Carol Martel a fost și un mare general, care a pus bazele cavaleriei grele medievale, a cavalerismului, a Imperiului Carolingian, și un catalizator al sistemului feudal care a existat în Europa din Evul Mediu.
Martel nu și-a asumat titlul de rege, dar a împărțit Francia, precum un rege, între fii săi, Carloman și Pepin cel Scurt. Nepotul lui Martel, Carol cel Mare, a extins teritoriile francilor, incluzând cea mai mare parte a vestului Europei, devenind primul împărat de la căderea Romei.
Tinerețea Martel s-a născut ca fiul nelegitim al lui Pepin de Herstal și a concubinei Alpaida. A avut un frate pe nume Childebrand, care mai târziu a devenit duce franc de Burgundia. Frații fiind nelegitimi, nu au fost considerați a fi parte din familia tatălui lor, Pippinizii, care de la începutul secolului al șaptelea, a dominat politica Franciei. După domnia lui Dagobert I (629-639), merovingieni au cedat în mod eficient puterea Pippinizilor. Au controlat trezoreria regală și împroprietăriți cu pământ și privilegii în numele regelui. Tatăl lui Martel, Pepin, a fost al doilea membru al familiei care îi conducea pe franci. Pepin a fost capabil de a uni toate tărâmurile francilor prin cucerirea Neustriei și Burgundiei.
Pepin a murit de bătrânețe în 714. Nepoții săi legitimi s-au declarat a fi adevărații urmași ai săi, au încercat să-și asume puterea în domeniul. Pepin a fost de acord să-l numească pe unul dintre ei, Theudoald, moștenitor al Franciei. Plectrude l-a închis ulterior pe Charles, dar a reușit să scape. Charles a fost capabil de a aduna o armata, după ce a câștigat favoarea printre franci, în primul rând pentru priceperea sa militară. Într-adevăr, el a fost poreclit Martel, care înseamnă "ciocan", mai târziu, în cronicile din secolul al IX-lea. Deși, a fost complet neglijat în voia tatălui său, fiind un fiu bastard, Martel a devenit acum conducătorul întregii Francii.
Contestarea puterii În decembrie 714, Pepin de Herstal a murit. Înainte de moartea sa, l-a desemnat pe Theudoald, nepotul său, fiul lui Grimoald, moștenitorul întrgului domeniul. Acest lucru a fost imediat contestat de nobili, deoarece Theudoald era un copil de numai opt ani. Pentru a preveni utilizarea neliniștii în beneficiul lui Carol, Plectrude l-a închis în Köln, oraș care a fost desemnat capitala ei. Aceasta a împiedicat o revoltă în Austrasia, dar nu și în Neustria.
Războiul civil 715-718 În 715, nobilii neustrieni l-au proclamat pe Ragenfrid, cu sprijinul lui Dagobert al III-lea, care în teorie avea autoritatea legală de a selecta un primar, deși de data aceasta dinastia merovingiană a pierdut cele mai multe puteri. Austrasienii nu ar fi sprijinit o femeie și pe fiul acesteia. Înainte de sfârșitul anului, Carol Martel a evadat din închisoare și a fost aclamat de către nobilii din regat. Neustrienii au atacat Austrasia, iar nobilii au așteptat un om puternic să-i conducă împotriva compatrioților lor invadatori. În acel an, Dagobert a murit și neustrienii l-au proclamat rege pe Chilperic al II-lea fără sprijinul tuturor francilor.
În 716, Chilperic și Ragenfrid au condus împreună o armată în Austrasia. Trupele neustriene aliate cu o altă forță invadatoare condusă de Redbad, regele a frizilor, și s-au întâlnit cu Charles la Koln, care era încă deținută de Plectrude. Charles a avut puțin timp pentru a aduna oamenii, sau să-i pregătească, iar rezultatul a fost singura înfrângere a vieții sale. Potrivit lui Strauss și Gustave, Martel a luptat o luptă genială, dar și-a dat seama că nu a putut câștiga, deoarece era depășit numeric, astfel s-a retras.
Charles a fugit de pe terenul de luptă, dar și-a dat seama că nu are timp, așa că s-a retras în munții Eifel pentru a aduna și instrui oameni. Regele și majordomul său s-au întors să-și asedieze celălalt rival din oraș, capturând trezoreria și recunoașterea lui Chilperic ca rege și Ragenfrid ca primar. Plectrude s-a predat în numele lui Theudoald.
Geniu militar Cu toate acestea, evenimentele au devenit favoarabile lui Charles. Care a făcut pregătiri adecvate, a căzut peste armata triumfătoare în apropriere de Malmedy, s-a întors în propria provincie, și, în bătălia care a urmat la Amblève. Cele câteva trupe care nu au fost ucise sau capturate, au fugit. Mai multe lucruri s-au remarcat cu privire la această bătălie, în care Charles a stabilit modelul pentru restul carierei sale militare: a apărut în momentul în care dușmanii săi nu se așteptau, în timp ce aceștia au fost în marș triumfal spre acasă.
De asemenea, l-a atacat atunci când nu se așteptau, la amiază, când armatele lui, care în mod tradițional se odihneau. În cele din urmă, l-a atacat cum se aștepta mai puțin, prin simularea unui refugiu pentru a-și atrage adversarii într-o capcană. Retragerea simulată, necunoscută în Europa de Vest la acea vreme - era o tactică răsăriteană - este necesar atât disciplina extraordinara din partea trupelor și momentul exact din partea comandantului lor. Charles, în această luptă, a început să demonstreze geniul militar care îi va marca domnia sa.
Rezultatul a fost o lungă victorie neîntreruptă, care a durat până la moartea sa. În primăvara anului 717, Carol a revenit în Neustria cu o armată și și-a confirmat supremația cu o victorie în bătălia de la Vincy, lângă Cambrai. L-a urmărit pe regele fugar și majordomi la Paris, înainte de a avea din nou de a face cu Plectrude și Köln. A capturat orașul, a permis atât Plectrudei și tânărului Theudoald de a trăi, tratându-i cu o bunătate neobișnuită pentru acele vremuri, când mila pentru un fost temnicer, sau un potențial rival, erau rare.
După acest succes, l-a proclamat pe Chlotar al IV-lea, regele al Austrasiei și l-a detronat pe arhiepiscop de Reims, Rigobert, înlocuindu-l cu Milo, un susținător.
Consolidarea puterii După ce subjugă toată Austrasia, a mărșăluit împotriva lui Redbad și l-a împins înapoi pe teritoriul său, forțându-l chiar să-i concesioneze Frizia de Vest (mai târziu o parte din comitatul Olanda). A trimis, de asemenea, saxonii înapoi peste Weser și, astfel, și-a asigurat frontierele sale în numele noului rege Clotaire, desigur. În 718, Chilperic a răspuns ascensiunii lui Charles cu o alianță cu Odo cel Mare (sau Eudes), ducele de Aquitania, care a devenit independent în timpul războiului civil din 715, dar a fost din nou învins, în bătălia de la Soissons, de către Charles.
Regele a fugit cu aliatul său ducal la sud de ținutul Loarei, iar Ragenfrid în Angers. Curând Clotaire al IV-lea a murit și Odo a renunțat la Chilperic, iar în schimbul recunoașterii ducatului său, s-a predat regelui Charles, care a recunoscut domnia sa asupra tuturor francilor în schimbul de afirmare regală legitimă al ducatului său.
Războaiele dintre 718-732 Anii următori au fost plini de conflicte. Între 718 și 723, Charles și-a asigurat puterea printr-o serie de victorii: a câștigat loialitatea mai multor episcopi importanți și a stareților (prin donarea de terenuri și bani pentru fondarea de mănăstiri, cum ar fi Echternach), a subjugat Bavaria și Alemannia, învingându-i pe saxonii păgâni.
După ce i-a unificat pe franci sub stindardul său, Charles a fost determinat să-i pedepsească pe saxonii care au invadat Austrasia. După 718, le-a pustiit țara dintre Weser, Lippe și Ruhr, învingându-i în pădurea Teutoburg. În 719, Charles a ocupat Frizia Occidentală fără o rezistență importantă din partea frizonilor. Deși Charles nu avea încredere în păgâni, conducătorul lor, Aldgisel, a acceptat creștinismul, iar Charles l-a trimis pe Willibrord, episcop de Utrecht, faimosul "Apostolul frizian" pentru a-i converti pe oameni. Charles, de asemenea, a făcut multe pentru a-l sprijini pe Winfrid, mai târziu Sfântul Bonifaciu, "Apostolul germanilor".
Când Chilperic al II-lea a murit în 720, Charles l-a numit succesor al său pe fiul lui Dagobert al III-lea, Theuderic al IV-lea, care era încă minor, și care a ocupat tronul între 720-737. În acest moment, Charles din nou a mărșăluit împotriva saxonilor. Apoi neustrienii s-au răzvrătit sub Ragenfrid, care a părăsit regiunea Anjou. Au fost ușor învinși în 724, iar Ragenfrid i-a dat pe fiii săi ca ostatici pentru păstrarea comitatului său. Aceasta a pus capăt războaielor civile din timpul domniei lui Charles.
Următorii șase ani au fost dedicați în totalitate pentru a-și asigura autoritatea asupra triburilor germanice dependente. Între 720 și 723, Charles a luptat în Bavaria, unde ducii Agilolfingi au devenit treptat în conducători independenți, recent, în alianță cu lombardul Liutprand. I-a forțat pe alemani să-l însoțească, și ducele Hugbert a acceptat suzeranitatea francă.
Între 725 și 728, a intrat din nou în Bavaria și legăturile de domnie păreau puternice. Din prima sa campanie, i-a adus înapoi pe prințesa agilolfingă, Swanachild, care se pare că a devenit concubina lui. În 730, a mărșăluit împotriva lui Lantfrid, duce de Alemannia, care a devenit independent, dar a fost ucis în luptă. A forțat capitularea alemanilor și acceptarea suzeranității francilor, nedesemnând un succesor al lui Lantfrid. Astfel, sudul Germaniei încă o dată a devenit parte a regatului franc.
Dar, din 731, propriul său teritoriu a devenit nesigur, Charles a început să se pregătească exclusiv pentru furtuna care venea din sud-vest. În 721, emirul din Córdoba a construit o armată puternică din Maroc, Yemen, Siria și a cucerit Aquitania, marele ducat din sud-vestul Galiei, nominal sub suzeranitatea francilor, dar, în practică, aproape independent în mâinile lui Odo cel Mare, duce de Aquitaine, deoarece regii merovingieni și-au pierdut puterea. Musulmanii invadatori au asediat orașul Toulouse, cel mai important oraș din Aquitania, iar Odo a plecat imediat pentru a găsi ajutor.
A revenit trei luni mai târziu, chiar înainte ca orașul să se predea, învingându-i pe invadatorii musulmani pe 9 iunie 721, în bătălia de la Toulouse. Această înfrângere critică a fost în esență rezultatul unei mișcări clasice învăluitoare ale forțelor lui Odo. După ce Odo a fugit inițial, musulmanii au devenit prea încrezători și nu au reușit să-și mențină apărarea. Astfel, atunci când Odo a revenit, el a fost capabil de a lansa un atac surpriză aproape complet asupra forței de asediu, împrăștiind-o în primul atac.
Ridicarea unei armate Având în vedere situația din Iberia, Martel a considerat că avea nevoie de o armată întreagă - care să se antreneze intens (În Evul Mediu timpuriu, trupele au fost disponibile numai după ce culturile au fost plantate și înainte de recoltare timp.). Pentru a antrena un fel de infanterie, care ar putea rezista cavaleriei grele musulmane, de care Charles avea nevoie de ei pe tot parcursul anului, de asemenea, avea nevoie să le plătească astfel încât familiile lor ar putea cumpăra alimentele pe care le-ar fi crescut.
Pentru a obține banii, a confiscat terenurile bisericii, și a folosit fondurile pentru a-și plăti soldații săi. Același Charles, care și-a asigurat sprijinul ecclesiei prin donarea de unei părți de teren confiscat de el înapoi între 724 și 732. Desigur, oficialii Bisericii s-au înfuriat, și, pentru un timp, se părea că ar fi putut fi chiar excomunicat pentru acțiunile sale. Dar apoi a venit o invazie semnificativă.
Bătălia de la Tours