Barza albă sau cocostârcul alb () este o pasăre mare din familia . său este în principal alb, cu aripile parțial negre. Adulții au picioare portocalii lungi și ciocuri roșii lungi, și măsoară în medie de la vârful ciocului până la capătul cozii, cu o anvergură a aripilor de . Cele două subspecii, care diferă ușor în mărime, se reproduc în Europa (în nord până în Finlanda), în Africa de nord-vest, Asia de sud-vest (estul și sudul Kazahstanului) și în sudul Africii. Barza albă este o pasăre migratoare pe distanțe mari: iernează în Africa, din Africa sub-sahariană tropicală până în Africa de Sud sau pe subcontinentul indian. Atunci când migrează între Europa și Africa, evită să traverseze Marea Mediterană și ocolește prin Levant în est sau pe la strâmtoarea Gibraltar în vest, deoarece de care depind pentru a se ridica în zbor nu se formează deasupra apei.
Carnivoră, barza albă mănâncă o gamă largă de animale, de la insecte, pești, amfibieni, reptile, mamifere mici și păsări mici. Își ia cea mai mare parte a hranei de la sol, din vegetația joasă și din apa puțin adâncă. Este monogamă, dar nu se . Ambii membri ai perechii construiesc un cuib mare, care poate fi folosit mai mulți ani. În fiecare an, femelele pot pune de obicei patru ouă, care eclozează asincron la 33-34 de zile după ouat. Ambii părinți clocesc ouăle pe rând și îi hrănesc pe pui. Puii părăsesc cuibul la 58-64 zile după eclozare și continuă să fie hrăniți de părinți încă 7-20 de zile.
Barza albă a fost evaluată ca fiind în grupa de îngrijorare minimă de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN). Ea a beneficiat de activitățile umane din timpul Evului Mediu, deoarece pădurile erau defrișate, însă schimbările în metodele agricole și industrializarea au adus declinul și dispariția sa din unele părți ale Europei în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Programele de conservare și în întreaga Europă au dus la reluarea reproducerii berzei albe în Țările de Jos, Belgia, Elveția și Suedia. Are puțini prădători naturali, dar poate avea mai multe tipuri de paraziți; în penajul său își găsesc locul și , în timp ce cuiburile mari ajung să fie populate de o gamă variată de acarieni . Această specie are vizibilitate mare și a dat naștere la multe legende în întregul său areal, dintre care cea mai cunoscută este legenda conform căreia bebelușii sunt aduși de berze.
Taxonomie și evoluție Naturalistul englez a scris despre barza albă în secolul al XVII-lea, după ce a văzut un desen trimis de prietenul său pasionat de istoria naturală Sir Thomas Brown din Norwich. El a numit-o Ciconia alba. Ei au remarcat că ele ajung ocazional în Anglia, aduse acolo de furtuni. A fost una dintre multele de către Linnaeus în 1758 în din Systema naturae, unde i s-a dat numele binomial Ardea ciconia. A fost reclasificată în a noul gen (și a fost desemnată specie tip) de către zoologul francez în 1760. Atât genul și epitetul specific, cǐcònia, sunt cuvântul latinesc pentru „barză” înregistrat pentru prima oară în lucrările lui Horațiu și Ovidiu. Cuvântul latin supraviețuiește în majoritatea limbilor romanice (cicogna, cigüeña, cegonha și altele asemenea). Cuvântul românesc este unul de origine etimologică incertă, fiind asemănător cu termenul albanez, , „alb”. Deși nu există dovezi etimologice clare, Bogdan Petriceicu Hasdeu considera că el aparține unui fond autohton de cuvinte al limbii române, presupuse a fi moștenite din limba dacilor. thumb|left|upright|Schelet Există două subspecii :
C. c. ciconia, subspecia nominală descrisă de Linnaeus în 1758, se reproduce din Europa în Africa de Nord-Vest și Asia de Vest, și în sudul Africii, și iernează în principal în Africa la sud de deșertul Sahara, deși unele păsări iernează și în India. C. c. asiatica, descrisă de naturalistul rus Nikolai Severțov în 1873, se înmulțește în Turkestan și iernează din Iran până în India. Este puțin mai mare decât subspecia nominală.
Familia ciconiidelor (Ciconiidae) din care face parte barză albă conține 20 de specii și 6 genuri grupate în 3 grupe mari: prima grupă include genurile Mycteria (tantalii) și Anastomus (berzele cu cioc deschis), a doua grupă ("berzele uriașe") genurile Ephippiorhynchus (jabiruurile din Lumea Veche), Jabiru (jabiru american) și Leptoptilos (marabuurile), iar a treia grupă include genul Ciconia (berzele propriu-zise). Genul Ciconia (berzele propriu-zise) include 8 specii: barză albă și alte șapte specii actuale, caracterizate prin ciocul cu vârful drept și penajul predominant negru și alb. Cele mai apropiate rude ale berzei albe sunt barza orientală (Ciconia boyciana) din Asia de Est care este mai mare și are ciocul negru și care a fost considerată mai înainte ca o subspecie a berzei albe și barză maguari (Ciconia maguari) din America de Sud. Relațiile evoluționare apropiate în cadrul genului Ciconia sunt sugerate de asemănările comportamentale și biochimice - analiza atât a secvențelor genelor mitocondriale ale citocromului b cât și a hibridizării ADN-ADN.
O fosilă Ciconia reprezentând capătul distal al unui humerus drept a fost recuperată din straturile miocene din , Lacul Victoria, Kenya. Fosila veche de 24-26 de milioane de ani ar fi putut proveni fie de la o barză albă, fie de la o barză neagră (C. nigra), care sunt specii de aproximativ aceeași dimensiune cu structuri osoase foarte asemănătoare. Straturile din de pe au produs și alte rămășițe de berze.
Descriere miniatura| Un pui hrănindu-se cu o insectă Barza albă este o pasăre mare. Are o lungime de , și o înălțime de . Anvergura aripilor este de , iar greutatea sa este de . Ca toate berzele, are picioare lungi, gât lung și cioc ascuțit, lung și drept. Sexele sunt identice la aspect, cu excepția faptului că masculii sunt în medie mai mari decât femelele. este în principal alb cu pene de zbor și tectrice negre; negrul este cauzat de melanina pigmentară. Penele de pe piept sunt lungi și zburlite, ansamblul lor fiind uneori utilizat la curtarea femelelor. Irisul este maro sau gri, iar pielea periorbitală este neagră. Adulții au un cioc roșu strălucitor și picioare roșii, a căror colorare este derivată din carotenoidele din hrană. În unele părți ale Spaniei, s-a constatat că pigmentul se bazează pe astaxantină obținută de la o specie de rac introdusă (), iar culorile roșii strălucitor ale ciocului apar chiar și la pui, spre deosebire de ciocurile de culori mai șterse ale puilor de berze albe din alte zone. stanga|miniatura| În zbor. Berzele albe zboară cu gâtul întins. Ca și în cazul altor berze, aripile sunt lungi și largi, permițând păsării să se ridice rapid. Când dau din aripi, mișcările sunt lente și regulate. Barza zboară cu gâtul întins în față și cu picioarele lungi întinse dincolo de capătul cozii scurte. Merge într-un ritm lent și stabil, cu gâtul înălțat. Când se odihnește, adesea își retrage capul între umeri. Năpârlirea nu a fost studiată pe scară largă, dar pare să aibă loc pe tot parcursul anului, penele de zbor primare fiind înlocuite în timpul sezonului de reproducere. alt=Head, neck and upper body of a white stork with a long beak with is reddish at the base fading to black at the tip|dreapta|miniatura| Un pui mai mare, la Vogelpark Avifauna, Țările de Jos. Ciocurile se înroșesc începând de la bază. La ieșirea din ou, puiul de barză albă este parțial acoperit cu un puf scurt, rar și albicios. Acest puf timpuriu este înlocuit în decurs de o săptămână cu un strat mai dens de puf alb lânos. Până la vârsta de trei săptămâni, puiul dobândește pene scapulare și de zbor negre. La eclozare, puii au picioarele roz, care se transformă în gri-negru pe măsură ce cresc. Ciocul lor este negru, cu vârf maroniu. Până în momentul în care începe să zboare, penajul puilor devine similar cu cel al adultului, deși penele negre sunt adesea colorate în maro, iar ciocul și picioarele sunt de un roșu-maroniu mai deschis, sau portocaliu. Ciocul este de obicei portocaliu sau roșu cu un vârf închis la culoare. În vara următoare, puii dobândesc culoarea roșie a adulților, deși vârfurile negre persistă la unii indivizi. Puii adoptă penajul adulților până la a doua lor vară.
Specii similare În arealul său, barza albă este ușor de recunoscut atunci când este văzută la sol. Arealul de iarnă al speciei C. c. asiatica se suprapune cu cel al berzei asiatice cu cioc deschis, care are un penaj similar, dar o altă formă a ciocului. Când sunt văzute de la distanță în zbor, berzele albe pot fi confundate cu alte câteva specii cu modele asemănătoare pe penele de pe partea ventrală, cum ar fi barza cu cioc galben, pelicanul mare alb și vulturul egiptean. Barza cu cioc galben este identificată prin coada ei neagră și ciocul galben mai lung, ușor curbat. Barza albă tinde, de asemenea, să fie mai mare decât barza galbenă. Pelicanul mare alb are picioare scurte care nu se extind dincolo de coada lui, și zboară cu gâtul retras, ținându-și capul aproape de corpul său îndesat, dându-i un profil de zbor diferit. Pelicanii se comportă diferit, zburând în stoluri ordonate, sincronizate, și nu în grupuri dezorganizate de indivizi ca barza albă. Vulturul egiptean este mult mai mic, cu o coadă în formă de triunghi alungit, cu picioare mai scurte și cu un cap mic, gălbui, cu gât scurt. Cocorul comun, care poate părea și el alb-negru în lumină puternică, prezintă picioare mai lungi și un gât mai lung în zbor.
Distribuție și habitat alt=Several black and white birds with long red legs and long red beaks walk in a green grassy area.|stanga|miniatura| Stol de berze căutând hrană în Turcia. Berzele albe evită suprafețele acoperite cu iarbă înaltă și arbuști. Rasa nominală a berzei albe are un areal de vară larg, deși disjunct, în toată Europa, adunat în Peninsula Iberică și Africa de Nord în vest și în mare parte din Europa de Est și Centrală, cu 25% din populația mondială fiind concentrată în Polonia, precum și în părți din Asia de Vest. Populația subspeciei asiatica de aproximativ 1450 de păsări este limitată la o regiune din Asia Centrală între Marea Aral și Xinjiang din vestul Chinei. Se crede că populația din Xinjiang a dispărut în jurul anului 1980. Rutele de migrație extind arealul acestei specii în multe părți ale Africii și ale Indiei. Unele populații aderă la ruta de migrație orientală, care trece prin Israel în Africa de Est și Centrală.
Câteva consemnări ale reproducerii lor în Africa de Sud au fost cunoscute începând din 1933 la Calitzdorp, și aproximativ 10 păsări se știe că se reproduc din anii 1990 în jurul orașului Bredasdorp. O mică populație de berze albe iernează în India și se crede că derivă în principal din populația de C. c. asiatica, fiind observate stoluri de până la 200 de păsări în migrația de primăvară la începutul anilor 1900 prin . Cu toate acestea, păsările în Germania au fost recuperate în vestul (Bikaner) și sudul () Indiei. A fost observat un specimen atipic cu piele orbitală roșie, caracteristică berzei orientale albe și este necesar un studiu suplimentar al populației indiene. La nord de arealul de reproducere, apare doar în trecere sau , în Finlanda, Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Norvegia și Suedia, și la vest în Azore și Madeira. În ultimii ani, arealul s-a extins în vestul Rusiei.
Zonele preferate de hrănire ale berzei albe sunt pajiștile ierboase, terenurile agricole și zonele umede cu ape de mică adâncime. Evită suprafețele acoperite cu iarbă înaltă și arbuști. În zona la Cernobîl din nordul Ucrainei, populațiile de berze albe au scăzut după accidentul nuclear din 1986, unde terenurile agricole au fost de arbuști și iarbă înaltă. În unele părți ale Poloniei, terenurile sărace în hrană naturală au obligat păsările să caute alimente în gropile de gunoi de prin 1999. De asemenea, s-au raportate și berze albe în gropile de gunoi din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Africa de Sud.