thumb|right|300px|Răspândirea actuală a creștinismului în lume. Date din 2011. thumb|right|300px|Bazilica Sfântul Petru din Roma, cea mai mare biserică din lume și unul dintre cele mai importante centre ale religiei creștine.
Creștinismul este una dintre cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric,Hinnells, The Routledge Companion to the Study of Religion, p. 441. însumând aproximativ 2,4 miliarde de adepți.33.39% of 7.174 billion world population (under the section "People and Society") Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5.000 de ani.Jacques Lacarrière, Au coeur de mythologies, Gallimard 2002, collection folio, p. 33: "Les grands thèmes de la Genèse, par exemple: la Création du monde par Yahvé et le Déluge, sont empruntés à des conceptions mésopotamiennes et sumériennes. Le christianisme, qui s'est toujours appuyé sur l'héritage biblique et s'est constamment référé aux Écritures, a perpétué ainsi jusqu'à nous des croyances et des mythes nés sur les rives de l'Euphrate, il y a maintenant plus de cinq mille ans."
Influențele mesopotamiene asupra creștinismului timpuriu nu asigură certitudinea faptului că miturile babiloniene au fost continuate în creștinism, tradițiile respective au fost preluate și reinterpretate în cadrul tradiției iudaice, iar creștinismul s-a format istoric în mediul iudaismului din secolul I.
Cuvântul „creștin” provine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazaret este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul „Hristos”, în limba greacă: Χριστός Christós („cel uns”), este traducerea din limba ebraică a cuvântului: משיח Mașiah (arabă: مَسيح Masīh). Inițial, cuvântul „creștin” a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, Tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei).
Descriere
Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor, Humanitas 1993, p. 100. Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.J. R. Porter, "Biblia", Evergreen (Taschen GmbH) 2007, colecția Istorie Universală, p. 178. În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.
Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică conceperea (de la Duhul Sfânt), nașterea (din Fecioară), viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.Enciclopedia Britannica online 2008, articol "monoteism", p. 14 din 20: "Among the three great monotheistic religions, Christianity has a place apart, because of the trinitarian creed of this religion in its classic forms, in contradistinction to the unitarian creed of Judaism and Islam. The Christian Bible, including the New Testament, has no trinitarian statements or speculations concerning a trinitary deity, only triadic liturgical formulas invoking God the Father, Son, and Holy Spirit. It is true that Christianity also has had its Unitarians, such as the 16th-century Italian theologian Faustus Socinus, but this religion in its three classic forms of Roman Catholicism, Eastern Orthodoxy, and Protestantism acknowledges one God in three Persons: God the Father, God the Son, and God the Holy Spirit. According to Christian theology, this acknowledgment is not a recognition of three gods but that these three persons are essentially one, or as the dogmatic formulation, coined by the early Church Father Tertullian (c. 160–after 220), has it: three Persons and one substance. This conception was not accepted without contradiction as is proved by theological disputes of the 3rd and 4th century. It is evident that trinitarian speculation greatly resembles the way of thinking of pluriform monotheism. It is, of course, unlikely that there are any historical connections between these phenomena; both, however, try to solve what is more or less the same problem in more or less the same manner."
p. 9 din 20: "The complicated relations that exist between monotheism and polytheism become clear when pluriform monotheism is considered, in which the various gods of the pantheon, without losing their independence, are at the same time considered to be manifestations of one and the same divine substance. Pluriform monotheism is one of the efforts to solve the problem of the coexistence of divine unity and divine pluriformity (multiplicity of forms), which was not recognized by an older generation of scholars, although part of the material was already available. It seems, indeed, that in many parts of the world and in many times religious thinkers have struggled with the perplexing problem of the unity and the pluriformity of the divine. The Nuer, a Nilotic pastoral people of the eastern Sudan, venerate a being called Kwoth, the Nuer term for “spirit” (also translated as “God”). He is considered to be the spirit in or of the sky. Like all spirits Kwoth is invisible and omnipresent, but he manifests himself in a number of forms. Each of these manifestations bears a name of its own, but though they are addressed and treated as separate entities, they are essentially nothing but manifestations of the one spiritual being Kwoth and are themselves considered spirits and called kwoth." Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.Enciclopedia Britannica online 2008, articol "monoteism", p. 14 din 20: "The Christian Bible, including the New Testament, has no trinitarian statements or speculations concerning a trinitary deity, only triadic liturgical formulas invoking God the Father, Son, and Holy Spirit."
Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.
Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.
Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt: Simbolul apostolic (anul 50); Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381); Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).