Prima Republică Franceză

Prima Republică Franceză este denumirea convențională dată de istorici formei de guvernământ pe care a avut-o Franța de la 21 septembrie 1792 până la 18 mai 1804. Ea debutează în timpul Revoluției Franceze începută la 5 mai 1789 și depășește 9 noiembrie 1799, data la care se sfârșește Revoluția. Prima Republică este de fapt un ansamblu de trei forme de guvernământ republicane prin care Franța a evoluat treptat spre forma de guvernământ autocratică pe care a constituit-o Primul Imperiu Francez al împăratului Napoleon I.

Nașterea republicii La începutul Revoluției a început să se formeze o nouă clasă politică, ai cărei membri erau practic în totalitate pentru păstrarea monarhiei lui Ludovic al XVI-lea, dar transformată într-o monarhie constituțională. Parlamentul, format curând după începutul Revoluției, la 9 iulie 1789, ca Adunare Națională Constituantă, a avut ca activitate principală elaborarea unei constituții în acest sensTulard 1985, p. 55.. Lucrarea a durat până la 3 septembrie 1791 și, conform prevederilor ei, au avut loc alegeri pentru Adunarea Națională Legislativă între 29 august și 5 septembrie 1791, astfel Franța devenind monarhie constituționalăTulard 1985, p. 87.. Încă de la început, regele nu a fost de acord cu limitarea puterii sale prin constituție, dar a fost nevoit să o accepteTulard 2014, p. 39.. Totuși, s-a confruntat de mai multe ori cu Adunarea, refuzând să promulge decrete votate de aceasta, cu suspendarea aplicării lor pentru un timp, el având acest drept prin constituțieTulard 1985, p. 94 și 98..

Între timp, începând cu 20-21 iunie 1791, când regele a încercat să fugă din țară, dar a fost readus de la Varennes-en-Argonne la Paris, deputații au devenit tot mai neîncrezători în Ludovic al XVI-lea. Pe măsură ce atitudinea lui față de regim devenea tot mai suspectă în ochii politicienilor de stânga, ideea republicană câștiga teren în rândurile lorTulard 1985, p. 88-89..

De la începutul Revoluției, inclusiv în perioada monarhiei constituționale, Franța a fost frământată de tulburări violente din cauza confruntărilor dintre revoluționari și contrarevoluționari, pe fondul unei crize economice și sociale, la care s-a adăugat și un război, început la 20 aprilie 1792. Acesta era dorit din motive diferite de către rege și de către revoluționari. Primul spera ca puterea lui să fie restabilită printr-o înfrângere din partea Austriei și a Prusiei, iar cei din urmă voiau prin el să consolideze revoluția în interior și să o extindă în exterior, împotriva regilor în generalTulard 2014, p. 48..

Războiul a început rău pentru Franța. Trupele străine împreună cu o armată de emigrați francezi contrarevoluționari au pătruns în țară, ceea ce a ațâțat spiritul revoluționar patriotic și sentimentele antimonarhice. În noaptea de 9 spre 10 august a izbucnit o insurecție la Paris. Palatul Tuileries, reședința regelui, a fost ocupat de insurgenți și Adunarea Legislativă a suspendat puterea regelui, iar acesta a fost încarceratAntonetti 1994, p. 205.. Astfel, regatul a luat practic sfârșit.

Adunarea a hotărât de asemenea că va fi aleasă, prin vot universal limitat la bărbați, o Convenție Națională care va avea de elaborat o nouă constituțieTulard 2014, p. 54.. Alegerile au avut loc în două trepte. În prima s-au reunit la nivel local adunări primare, în care s-au ales electori, iar în a doua, aceștia s-au reunit în capitalele de departament în adunări electorale, pentru a alege deputații în Convenție. Procedurile alegerilor s-au desfășurat între 26 august și 19 septembrie. Nu au fost alegeri corecte: secretul votului nu a fost respectat în mai multe departamente și s-au făcut presiuni asupra alegătorilor moderați, de aceea nu au votat circa 6.300.000 de alegători din circa 7.000.000Tulard 1985, p. 108..

Perioada Convenției Naționale Convenția s-a reunit pentru prima oară la 21 septembrie 1792 și a proclamat abolirea monarhiei. Cu aceasta a început perioada Primei RepubliciAntonetti 1994, p. 210..

Convenția Națională thumb|260px|left|Convenția Națională reunită în sala manejului din palatul Tuileries

Din Convenția Națională făceau parte 749 de deputați. Din punctul de vedere al orientărilor politice, configurația ei era în parte diferită de cea a parlamentelor anterioare. Nu mai era prezentă dreapta din acestea, care fusese monarhistă. În Convenție, dreapta era reprezentată de cei numiți „girondini”, în număr de circa 160De la numele departamentului Gironde din care care proveneau o parte din cei care fuseseră de stânga în Adunarea Legislativă.. Majoritatea lor erau burghezi din provincie, oameni cu profesii juridice, jurnaliști și negustori din sudul și vestul Franței, adepți ai libertății economice și potrivnici tendinței centralizatoare a Parisului. Personalitățile lor centrale, principalii lor oratori erau jurnalistul și filozoful Nicolas de CondorcetTulard 1985, p. 108-109..

Cei de stânga, în jur de 250 de deputați, erau numiți Montagnards („munteni”), pentru că, pe rândurile de scaune în trepte, le ocupau pe cele de sus. Alcătuiau un ansamblu heteroclit. Principala lor caracteristică era calitatea majorității lor de aleși ai Parisului. Îi aveau ca șefi pe avocatul Maximilien de Robespierre, avocatul Georges Jacques Danton și jurnalistul Jean-Paul MaratTulard 2014, p. 58..

Aproape 400 de deputați se situau între celelalte două grupuri. Erau numiți la Plaine („câmpia”) sau, în mod depreciativ, le Marais („mlaștina”). Ei erau prudenți sau nehotărâți, votând uneori cu dreapta, alteori cu stângaTulard 2014, p. 59..

Între dreapta și stânga erau mai mult conflicte între persoane decât diferențe ideologice. La început au fost toți de acord cu abolirea monarhiei, cu datarea actelor publice începând cu „anul I al Republicii”, apoi cu adoptarea formulei „Republica Franceză este una și indivizibilă”. Unanimitatea a dispărut curând, atunci când cei de dreapta au început să-i atace pe șefii celor de stânga cu diverse acuzații: pe Danton de nereguli financiare, pe Marat pentru responsabilitatea în masacrarea în septembrie 1792 a multor prizonieri, în majoritate contrarevoluționari, pe Robespierre de tendințe autocraticeTulard 1985, p. 110..

În afara Convenției, viața politică continua să se desfășoare și în cluburile politice înființate încă de la începutul Revoluției, care funcționau în clădiri ale unor foste mănăstiri, și au păstrat numele ordinelor călugărești care le avuseseră, de exemplu Clubul Iacobinilor și Clubul Cordelierilor. Un număr de deputați din Convenție și alte personalități politice erau și membri ai cluburilorTulard 1985, p. 88-89..

Parisul era împărțit din iunie 1790 în 48 de secțiuni revoluționare în locul vechilor cartiere. Interveneau și ele în viața politică prin acțiuni pe care le hotărau în adunările lor primare pentru alegeri și în comitetele lorFuret 1988, p. 102..

Procesul regelui thumb|left|Execuția lui Ludovic al XVI-lea

În Convenție, conflictul a culminat în legătură cu atitudinea de adoptat față de regele arestat. Convenția primea petiții care cereau punerea sub acuzare a lui Ludovic al XVI-lea. Girondinii ezitau, căci constituția în vigoare declara persoana regelui „inviolabilă și sacră”. Robespierre era pentru executarea lui fără proces. Când în palatul Tuileries s-au găsit documente care dovedeau relații ale regelui cu emigrații contrarevoluționari și cu puteri străine cu care Franța era în război, acuzarea lui de conspirație și de atentat la siguranța națională a fost votată de Convenție aproape în unanimitate. Tot Convenția l-a judecat pe rege. Procesul a început la 11 decembrie 1792. În cursul acestuia, acuzatul a compărut de două ori și au avut loc mai multe dezbateri încheiate cu votări. La 27 decembrie, un girondin a propus ca sentința să fie exprimată de națiune prin adunările primare pentru alegeri, dar propunerea a fost respinsă. La 16 ianuarie 1793 a fost adoptată condamnarea la moarte. 26 deputați au cerut ca sentința să fie cu suspendare, dar propunerea lor a fost respinsă. Regele a fost condamnat la moarte și executat prin ghilotinare la 21 ianuarie, în piața numită Place de la Concorde începând cu 1795Tulard 1985, p. .111-112.Furet 1988, p. 110..

Războiul După primele înfrângeri, Franța a obținut o primă victorie în bătălia de la Valmy, la 20 septembrie 1792, a unei părți a armatei, comandată de generalii Dumouriez și KellermannAntonetti 1994, p. 209..

În aceeași lună, în sud-est, armata condusă de generalul a cucerit Savoia în septembrie 1792, și aceasta a fost anexată de Franța prin decretul din 27 noiembrie al Convenției Tulard 2014, p. 61..

Între timp, în nord-est, o altă parte a armatei, sub comanda generalului a ajuns, în octombrie 1792, să cucerească orașele Worms, Mainz și Frankfurt pe MainSmith 1998, p. 28-29..

După Valmy, armata învingătoare acolo a pătruns în Belgia. La Jemappes a învins din nou la 6 noiembrie și a intrat în Mons, apoi în Bruxelles, deși Dumouriez nu primea sprijinul logistic necesar, dându-și seama că ministrul de război și mulți deputați se temeau că putea reveni ca dictatorAntonetti 1994, p. 218-219..

Executarea lui Ludovic al XVI-lea a provocat o reacție puternică din partea celorlalte puteri europene. La 1 februarie 1793, Convenția a declarat război Angliei și Provinciilor Unite (Țărilor de Jos de mai târziu)Antonetti 1994, p. 229.. În aceeași lună și în martie s-a format o coaliție împotriva Franței, prin alăturarea la Austria și Prusia deja în război cu Franța, a Angliei, a Spaniei, a Provinciilor Unite, a principalelor mici state germane și italieneTulard 1985, p. 112.. A început o serie de înfrângeri pentru Franța. La 18 martie 1793, Dumouriez a fost învins la Antonetti 1994, p. 252., și generalul, care era de fapt monarhist, a trecut la austrieci la 4 aprilie. La 28 iulie a căzut Valenciennes, Custine a pierdut cuceririle de pe pământ german, spaniolii au ocupat Perpignan și Bayonne, iar englezii portul ToulonTulard 2014, p. 65..

Contrarevoluția În Vendée și în Bretagne, țăranii se opuneau Revoluției. Erau revoltați de măsurile luate împotriva clerului catolic și mai ales de executarea regelui. Au izbucnit răscoale în martie 1793, când Convenția a decretat recrutarea a 300.000 de oameni pentru lupta împotriva dușmanului extern. Răsculații au format o armată care s-a pus sub ordinele unor nobili contrarevoluționari. Au ocupat câteva orașe mici și au asediat Nantes, ca să primească în portul de acolo arme din AngliaTulard 2014, p. 66.. La începutul lui iunie erau deja cuprinse de insurecția contrarevoluționară 60 de departamente, adică trei sferturi din țarăTulard 1985, p. 114..

Căderea girondinilor left|thumb|Sans-culottes înarmați

În afară de războiul cu puterile străine și de războiul civil, Franța se confrunta în continuare și cu criza economică. În această situație complexă, în Convenție continuau să se înfrunte dreapta (girondinii) și stânga (Montagnards). Pe de altă parte, Convenția dominată de girondini era în conflict cu conducerea Parisului, numită la Commune (Comuna), consiliul ei fiind dominat de revoluționari radicali numiți sans-culottesLiteral, „fără pantaloni până la genunchi”, aceștia fiind purtați de bărbații înstăriți., care acționau în numele parizienilor afectați de penurie alimentară și de șomajTulard 2014, p. 60..

La 10 martie 1793, stânga din Convenție a impus înființarea unor tribunale revoluționare, apoi, la 9 aprilie, a Comitetului de Salvare Publică din nouă membri aleși lunar de Convenție și responsabili față de eaTulard 1985, p. 112..