Evul MediuEvul Mediu TimpuriuEvul Mediu Mijlociuthumb|center|305px|Moscheea Mezquita din CordobaEvul Mediu Târziuthumb|center|305px|Călăreți mongoli Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost în istoria europeană perioada dintre Antichitate și epoca modernă. Perioada medievală este subdivizată în trei faze: Evul Mediu Timpuriu, Evul Mediu clasic și Evul Mediu Târziu.
În funcție de continent, această epocă a început în anii 200-600 și s-a încheiat în 1500-1700. Civilizații clasice majore ca Regatul Han, Imperiul Roman de Apus, Imperiul Gupta și Imperiul Sassanid s-au dezintegrat în secolele III-VII. Epoca s-a caracterizat prin invazii din Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari religii: creștinismul, islamul și budismul, precum și amploarea contactelor comerciale și militare dintre civilizații.
În istoria Europei, epoca medievală sau Evul Mediu a debutat cu Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476 și s-a încheiat cu Căderea Constantinopolului în 1453, marcând tranziția spre Renaștere, epoca marilor descoperiri și modernitate.
La începutul Evului Mediu, populația din Europa a intrat în declin, autoritatea centrală a instituțiilor a intrat în colaps, gradul de urbanizare, igienă și alfabetizare a scăzut, în timp ce se derulau marile migrații în masă ale populațiilor tribale.
Situația a fost ceva mai bună pentru oamenii din Africa de Nord și Orientul Apropiat și Mijlociu. Aflați sub ocupația imperiilor islamice (califatele), gradul de urbanizare, alfabetizare și igienă a crescut, iar orașe ca Bagdad, Ctesiphon și Cordoba au prosperat. În China, deși au existat mai multe dinastii și imperiul chinez a rămas divizat, au prosperat orașele Kaifeng și Chang'an.
Imperiul Bizantin a păstrat moștenirea civilizației romane prin continuitatea creștină, deși populația sa a fost vorbitoare de limbă greacă. Constantinopolul a fost cel mai mare oraș al lumii între secolele IV și VI, fiind impus dreptul secular, prin Codul lui Iustinian (Corpus Juris Civilis).
Latinitatea a fost continuată în Europa de Vest de către Biserica Romano-Catolică și a fost sporită de Carol cel Mare între secolele VIII-IX, marcând Renașterea carolingiană și un ușor progres pe plan cultural și socio-economic. Regatele creștin-europene au preluat instituțiile romane, în timp ce erau formate episcopii și mânăstiri pe măsură ce religia creștină se extindea în cea mai mare parte a Europei.
Renașterea carolingiană nu a ținut mult, iar civilizația vest-europeană a sucombat din cauza conflictelor interne și invaziilor externe ale vikingilor din nord, ale maghiarilor și mongolilor din est, respectiv ale musulmanilor din sud.
Din 900 până în 1250, a fost Perioada caldă medievală, când Pământul a trecut printr-o încălzire accentuată și temperatura medie globală a fost cu până la 0.5 °C mai mare decât în prezent. Din cauza topirii ghețurilor, vikingii au explorat țărmurile arctice și au stabilit colonii în Islanda (874), sudul Groenlandei (980-990, Erik cel Roșu) și estul Americii de Nord (Leif Eriksson, cca. 1000).
Abia la începutul Evului Mediu Târziu, Europa și-a mai revenit economic pe măsură ce s-au făcut progrese pe plan agricol și tehnologic, permițând comerțului să înflorească, în special în nordul Europei, rezultând chiar alianțe comerciale ca Liga Hanseatică.
Dar mica glaciațiune care a făcut iernile mai aspre a marcat un alt declin pentru europeni, culminând apoi cu cea mai catastrofală pandemie din istorie - ciuma bubonică sau Moartea neagră, care a ucis un sfert din populația Europei între 1347 și 1351.
Feuda sau moșia, locul unde munceau țăranii dependenți pentru nobili, și Feudalismul, prin care cavalerii și nobilii cu rang scăzut își datorau serviciile militare către seniori cu rang crescut în schimbul dreptului de a deține pământuri și moșii, erau două căi prin care se putea organiza societatea europeană.
Regii și împărații au devenit conducători ai unor state centralizate și naționale, precum Franța și Anglia. Sfântul Imperiu Roman a fost mai degrabă un conglomerat federal, alcătuit din mai multe entități statale, împăratul având rol figurativ.
Evul Mediu a presupus și divizarea formală a Bisericii Catolice de bisericile ortodoxe, cu Marea Schismă din 1054, apoi cu reformele protestante și apariția sectelor și bisericilor protestante din 1517, când Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze în care critica Papalitatea pentru corupție.
Cruciadele, începute în 1095, au fost tentativele creștinilor europeni pentru a căpăta control asupra Țării Sfinte (Levantul) și a „elibera” Ierusalimul de sub ocupația musulmană, fiind inspirați de Evangheliile Noului Testament și de răstălmăcirea acestora de Biserica Catolică. Au rezultat o serie de expediții militare cu jefuiri și masacre în numele religiei, unele chiar împotriva creștinilor (Constantinopol 1204, Cruciada a patra). Inchiziția, ce a urmărit stârpirea ereziei și a altor credințe non-creștine, a provocat numeroase victime (printre care creștinii reformatori considerați eretici, musulmanii și evreii), dar abia în ajunul modernității a început fenomenul cunoscut ca „vânătoarea de vrăjitoare”.
Prin revoltele țărănești, suprimate în mod brutal, țăranii au încercat să ceară mai multe drepturi.
Viața intelectuală europeană a fost marcată de dogmatism, o filosofie care empatiza cu credința și rațiunea, fiind create primele universități.
Teologia lui Thomas Aquinas, picturile lui Giotto și ale lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, poezia lui Dante Alighieri, călătoriile lui Marco Polo, Cristofor Columb și Fernando Magellan, dar și observațiile astronomice ale lui Copernicus și Galileo Galilei, precum și arhitectura gotică a catedralelor precum Chartres au marcat finalul Evului Mediu.
Istorie În Europa, declinul Imperiului Roman, dezurbanizarea și depopularea, precum și scăderea nivelului de trai a dus la conceptul de "Epoca întunecată", deși în estul Mediteranei, Imperiul Bizantin a prosperat până în 1204. De asemenea, califatele islamice și China au înflorit pe plan cultural și economic.
În Europa depopularea, dezurbanizarea, invaziile și migrațiile populațiilor, începute în antichitatea târzie, au continuat pe parcursul evului mediu mijlociu. Invadatorii barbari, incluzând populații germanice variate, au format noi regate pe teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus. În secolul al VII-lea, nordul Africii și Orientul Mijlociu, ce fuseseră cândva teritorii ale Imperiului Roman de Est au ajuns sub stăpânirea Califatului, un imperiu islamic, fiind cucerite de succesorii lui Mahomed. Deși s-au desfășurat schimbări substanțiale în societate și structurile politice, ruptura dintre antichitate și evul mediu n-a fost completă. Imperiul Bizantin a supraviețuit și s-a menținut ca o putere majoră. Legea imperială, Codul lui Iustinian, a fost redescoperit în nordul Italiei în 1070, fiind admirat pe parcursul epocii. În vest, multe regate au încorporat vechile instituții romane. Mănăstirile au fost fondate în timpul campaniilor de misionarism creștin desfășurate în teritoriile păgâne ale Europei.
Francii, sub dinastia Carolingiană, au pus bazele unui imperiu în vestul Europei, devenind o putere majoră. Imperiul Carolingian, în secolele VIII-IX, a fost sucombat de presiunile războaielor interne civile combinate cu invaziile externe ale vikingilor din nord, maghiarilor din est, și sarazinilor din sud.
De-a lungul Evului Mediu Mijlociu, care a început după anul 1000, populația Europei a crescut de pe urma inovațiilor tehnice și agricole ce au dus la lărgirea rutelor comerciale și la înflorirea economică, precum și la o renaștere urbană treptată. Feudalismul a organizat structurile sociale, țăranii primind loturi de pământ în schimbul prestării serviciilor de muncă către nobili, cavalerii și nobilii cu staturi sociale joase prestau servicii militare către nobilii cei mai bogați în schimbul terenurilor și statuturilor sociale.
Cruciadele, începute din 1095, ce erau inițial pelerinaje, au devenit expediții militaro-religioase organizate de puterile europene creștine pentru a recăpăta controlul asupra "Țării Sfinte" aflate sub stăpânire musulmană.
Regii au devenit capii regatelor centralizate, reducând infracțiunile și violența, însă idealul de unitate creștină era din ce în ce mai imposibil de realizat. Viața intelectuală a fost marcată de scolasticism, filosofia ce empatiza credința cu rațiunea, ceea ce a permis fondarea universităților. Europa se afla sub controlul instituțiilor feudale și ecleziastice. Arta și arhitectura erau caracterizate de teme creștine.
În Asia, expansiunea islamică a generat un nou imperiu și civilizație cu contacte comerciale cu Asia, Africa și Europa, precum și la avansarea științei și culturii. Estul Asiei a experimentat ascensiunea Chinei imperiale după interregnumul haotic al celor șase dinastii, stabilind dinastii prospere ce au influențat Coreea, Vietnam și Japonia. Religii ca Budismul și neo-confugianismul s-au răspândit. Praful de pușcă a fost dezvoltat de chinezi și s-a răspândit rapid în întreagă lume. Imperiul Mongol a afectat o mare parte a Europei și Asiei. Mongolii, deși au cucerit zone întinse, au comis genociduri și au provocat accelerarea răspândirii marii ciume, au creat noi rute dintre cele două continente. În "Lumea Nouă" s-au dezvoltat și au prosperat civilizații ca Maya, Imperiul Aztec și Imperiul Incaș, neatinse și izolate de problemele lumii vechi, dar aflate într-un stadiu primitiv de dezvoltare în privința tehnicii.
Filosofia lui Thomas Aquino, Petrarca, Zhu Xi și Kabir, codul lui Iustinian, matematica lui Fibonacci, Oresme și Al-Khwarizmi, picturile lui Giotto, Behzad și Dong Yuan, poeziile lui Dante, Li Bai, Ruba'i și Chaucer, istoriografia lui Leonardo Bruni și Ibn Khaldun, călătoriile lui Marco Polo și Ibn Battuta, și arhitectura gotică a catedralelor precum Chartres sau minuni arhitectonice ca Mezuita, Angkor Wat sau Machu Picchu au fost realizările remarcabile ale acestei perioade.
Etimologie În cadrul istoriei europene, Evul Mediu este una dintre cele trei epoci majore: Antichitatea clasică, Evul Mediu și Epoca modernă.
Scriitorii medievali au divizat istoria în perioade ca "cele șase epoci" sau "cele patru imperii", considerând că în timpul lor avea să vină sfârșitul lumii. Când fac referire la timpurile lor, ei le denumesc ca fiind "moderne".
În 1330, umanistul și poetul Petrarca a denumit perioada pre-creștină ca fiind "antiqua" (antică), iar perioada creștină a denumit-o "nova' (nouă). Leonardo Bruni a fost primul istoric care a folosit periodizarea tripartită în "Istoria Florentinilor". Bruni și alți istorici târzii au argumentat că Italia a traversat o perioada de revigorare din timpurile lui Petrarca, și de aceea au adăugat o a treia epocă.
Termenul de "Evul Mediu" a apărut în latină în 1469 ca "media tempestas" sau "perioada mijlocie". Au existat și alți termeni timpurii că " medium aevum"-perioada mijlocie în 1604, și ca "media saecula"-perioadele mijlocii în 1625. Termenul alternativ "medieval" a derivat din "medium aevum". Periodizarea tripartită a devenit un standard după istoricul german Cristoph Cellarius care a divizat istoria în trei epoci: Antichitatea, Evul Mediu și Epoca Modernă.
Evul Mediu Timpuriu
Cei mai mulți istorici ca Bruni plasează debutul evului mediu în 476, odată cu colapsul Imperiului Roman de Apus. Istorici moderni ca Henri Pirenne plasează debutul evului mediu mai târziu, în secolul al VII-lea când s-a desfășurat expansiunea islamică, sau în secolul al VIII-lea, când carolingienii împărțeau "feude" (inițial erau vite, ulterior făceau referire la proprietăți, averi și ranguri sociale) ceea ce a dus la stabilirea feudalismului ca sistem dominant în Europa.
Structuri sociale