243 Ida

243 Ida, este un asteroid din familia Koronis din centura de asteroizi. A fost descoperit pe 29 septembrie 1884 de astronomul austriac Johann Palisa la Observatorul din Viena și a fost numit după o nimfă din mitologia greacă. Observațiile telescopice ulterioare au catalogat-o pe Ida drept un asteroid de tip S, cel mai numeros tip din centura interioară de asteroizi. Pe 28 august 1993, Ida a fost vizitată de nava spațială Galileo, în timp ce se afla în drum spre Jupiter. A fost al doilea asteroid vizitat de o navă spațială și primul care s-a dovedit a avea un satelit natural.

Orbita Idei se află între planetele Marte și Jupiter, ca toți asteroizii din centura principală. Perioada sa orbitală este de 4,84 ani, iar perioada de rotație este de 4,63 ore. Ida are un diametru mediu de . Are o formă neregulată și alungită, aparent compusă din două obiecte mari legate între ele. Suprafața sa este una dintre cele mai puternic craterate din Sistemul Solar, prezentând o mare varietate de dimensiuni și vârste ale craterelor.

Satelitul Idei, Dactyl, a fost descoperit de membrul misiunii Ann Harch în imaginile returnate de la Galileo. A fost numit după Dactilii, creaturi care au locuit pe Muntele Ida în mitologia greacă. Dactyl are doar 1,4 km în diametru, aproximativ 1/20 de mărimea lui Ida. Orbita sa în jurul Idei nu a putut fi determinată cu multă acuratețe, dar constrângerile posibilelor orbite au permis o determinare aproximativă a densității Idei și au scos la iveală faptul că aceasta este însărăcită de minerale metalice. Dactyl și Ida multe caracteristici în comun, sugerând o origine comună.

Imaginile primite de la Galileo și măsurarea ulterioară a masei lui Ida au oferit noi perspective asupra geologiei asteroizilor de tip S. Înainte de zborul lui Galileo, au fost propuse multe teorii diferite pentru a explica compoziția lor minerală. Determinarea compoziției lor permite o corelație între meteoriții care cad pe Pământ și originea lor în centura de asteroizi. Datele returnate din zbor au indicat asteroizii de tip S ca sursă pentru meteoriții de condrită obișnuită, cel mai comun tip găsit pe suprafața Pământului.

Descoperire și observații Ida a fost descoperită pe 29 septembrie 1884 de astronomul austriac Johann Palisa la Observatorul din Viena. A fost cea de-a 45-a descoperire a sa al unui asteroid. Ida a fost numită de Moriz von Kuffner, un berar vienez și astronom amator. În mitologia greacă, Ida a fost o nimfă a Cretei care l-a crescut pe zeul Zeus. Ida a fost recunoscută ca membru al familiei Koronis de către Kiyotsugu Hirayama, care a propus în 1918 că grupul cuprinde rămășițele unui corp precursor distrus.

Spectrul de reflecție al lui Ida a fost măsurat pe 16 septembrie 1980 de astronomii David J. Tholen și Edward F. Tedesco, ca parte a studiului de asteroizi cu opt culori (ECAS). Spectrul său se potrivea cu cel al asteroizilor din clasificarea de tip S. Multe observații ale lui Ida au fost făcute la începutul anului 1993 de către Observatorul Naval al SUA din Flagstaff și Observatorul Oak Ridge. Acestea au îmbunătățit măsurătorile orbitei lui Ida în jurul Soarelui și au redus incertitudinea poziției sale în timpul zborului Galileo de la 78 la 60 de km.

Explorare Zborul Galileo Ida a fost vizitată în 1993 de sonda spațială Galileo, în drum spre Jupiter. Întâlnirile sale cu asteroizii Gaspra și Ida au fost secundare misiunii spre Jupiter. Acestea au fost selectate ca ținte ca răspuns la o nouă politică a NASA care îi îndrumă pe planificatorii misiunilor să ia în considerare zboruri pe lângă asteroizi pentru toate navele spațiale care traversează centura. Nicio misiune anterioară nu încercase un asemenea zbor. Galileo a fost lansat pe orbită de misiunea navetei spațiale Atlantis STS-34 pe 18 octombrie 1989. Schimbarea traiectoriei lui Galileo pentru a se apropia de Ida a necesitat ca acesta să consume de propulsant. Planificatorii misiunii au întârziat decizia de a încerca un zbor până când au fost siguri că acest lucru va lăsa navei spațiale suficient propulsant pentru a-și finaliza misiunea spre Jupiter.

Traiectoria lui Galileo l-a dus în centura de asteroizi de două ori în drum spre Jupiter. În timpul celei de-a doua traversări, a zburat pe lângă Ida pe 28 august 1993 cu o viteză de 12.400 m/s în raport cu asteroidul. Imagerul de la bord a observat-o pe Ida de la o distanță de până la cea mai mare apropiere de . Ida a fost al doilea asteroid, după Gaspra, care a fost fotografiat de o navă spațială. Aproximativ 95% din suprafața Idei a intrat în vizorul sondei în timpul zborului.

Transmiterea multor imagini cu Ida a fost întârziată din cauza unei defecțiuni permanente a antenei direcționale a navei spațiale. Primele cinci imagini au fost primite în septembrie 1993. Acestea au cuprins un mozaic de înaltă rezoluție al asteroidului la o rezoluție de 31-38 m/ pixel. Imaginile rămase au fost trimise în februarie 1994, când proximitatea navei spațiale de Pământ a permis transmisii cu viteză mai mare.

Descoperiri Datele returnate de la zborurile Galileo de la Gaspra și Ida și de la misiunea ulterioară spre asteroizi NEAR Shoemaker, au permis primul studiu al geologiei asteroizilor. Suprafața relativ mare a Idei a prezentat o gamă diversă de forme de relief. Descoperirea satelitului lui Ida, Dactyl, primul satelit confirmat al unui asteroid, a oferit informații suplimentare asupra compoziției Idei.

Ida este clasificat ca un asteroid de tip S pe baza măsurătorilor spectroscopice de la sol. Compoziția tipurilor S era incertă înainte de zborul lui Galileo, dar a fost interpretată ca fiind unul dintre cele două minerale găsite în meteoriți care căzuseră pe Pământ: condrită obișnuită (OC) și fier-pietros. Estimările densității lui Ida sunt limitate la mai puțin de 3,2 g/cm 3 prin stabilitatea pe termen lung a orbitei lui Dactyl. Acest lucru nu exclude o compoziție de piatră-fier; dăcă Ida era făcută din 5 g/cm 3 material bogat în fier și nichel, ar trebui să conțină mai mult de 40% spațiu gol.

Imaginile Galileo au condus, de asemenea, la descoperirea că pe Ida are loc degradarea spațială, un proces care face ca regiunile mai vechi să devină mai roșii în timp. Același proces afectează atât Ida, cât și satelitul său, deși Dactyl prezintă o schimbare mai mică. Degradarea suprafeței Idei a dezvăluit un alt detaliu despre compoziția sa: spectrele de reflecție ale părților proaspăt expuse ale suprafeței semănau cu cele ale meteoriților OC, dar regiunile mai vechi se potriveau cu spectrele asteroizilor de tip S. miniatura|Secțiune șlefuită a unui meteorit condrită obișnuită Ambele descoperiri – efectele degradării spațiale și densitatea scăzută – au condus la o nouă înțelegere a relației dintre asteroizii de tip S și meteoriții OC. Tipurile S sunt cele mai numeroase tipuri de asteroizi din partea interioară a centurii de asteroizi. Meteoriții OC sunt, de asemenea, cel mai comun tip de meteorit găsit pe suprafața Pământului. Cu toate acestea, spectrele de reflecție măsurate prin observații de la distanță ale asteroizilor de tip S nu se potriveau cu cele ale meteoriților OC. Zborul lui Galileo al lui Ida a descoperit că unele tipuri S, în special familia Koronis, ar putea fi sursa acestor meteoriți.

Caracteristici fizice

Masa Idei este între 3,65 și 4,99 × 10 16 kg. Câmpul său gravitațional produce o accelerație de aproximativ 0,3 până la 1,1 cm/s 2 peste suprafața sa. Acest câmp este atât de slab încât un astronaut care stă pe suprafața sa ar putea sări de la un capăt la altul al Idei și un obiect care se mișcă cu peste 20 m/s ar putea scăpa complet de pe asteroid.

Ida este un asteroid distinct alungit, cu o suprafață neregulată. Ida este de 2,35 ori mai lungă decât este lată, și o „talie” o desparte în două jumătăți geologic diferite. Această formă restrânsă este în concordanță cu faptul că Ida este făcută din două componente mari și solide, cu resturi libere umplând golul dintre ele. Cu toate acestea, nu au fost observate astfel de resturi în imaginile de înaltă rezoluție făcute de Galileo. Deși există câteva pante abrupte care se înclină până la aproximativ 50° pe Ida, panta în general nu depășește 35°. Forma neregulată a Idei este responsabilă pentru câmpul gravitațional foarte neuniform al asteroidului. Accelerația de suprafață este cea mai mică la extremități datorită vitezei mari de rotație a acestora. De asemenea, este scăzut în apropierea „taliei”, deoarece masa asteroidului este concentrată în cele două jumătăți, departe de această locație.

Forme de relief stanga|miniatura|Mozaic de imagini făcute de Galileo cu 3,5 minute înainte de cea mai mare apropiere Suprafața Idei pare puternic craterizată și în mare parte gri, deși variații minore de culoare marchează zone nou formate sau dezgropate. Pe lângă cratere, sunt evidente și alt forme de relief, cum ar fi canale, creste și proeminențe. Ida este acoperită de un strat gros de regolit, resturi libere care ascund roca solidă de dedesubt. Cele mai mari fragmente de resturi, de mărimea unui bolovan, sunt numite blocuri de resturi, dintre care câteva au fost observate la suprafață.

Regolit Suprafața Idei este acoperită de o pătură de rocă pulverizată, numită regolit, care are aproximativ grosime. Acest material este produs în evenimente de impact și redistribuit pe suprafața Idei prin procese geologice. Galileo a observat dovezi ale mișcării recente a regolitului în jos.

Regolitul lui Ida este compus din minerale silicate olivină și piroxen. Aspectul său se schimbă în timp printr-un proces numit degradare spațială. Din cauza acestui proces, regolitul mai vechi pare mai roșu în comparație cu materialul proaspăt expus. miniatura|216x216px|Imagine Galileo a unui bloc de bloc la 24,8°S, 2,8°E Aproximativ 20 mari (40-150 m) blocuri de resturi au fost identificate, încorporate în regolitul lui Ida. Blocurile de resturi constituie cele mai mari bucăți ale regolitului. Deoarece blocurile de resturi sunt de așteptat să se descompună rapid în urma evenimentelor de impact, cele prezente pe suprafață trebuie să fi fost fie formate recent, fie dezgropate de un eveniment de impact. Cele mai multe dintre ele sunt situate în craterele Lascaux și Mammoth, dar este posibil să nu fi fost produse acolo. Această zonă atrage resturile din cauza câmpului gravitațional neregulat al Idei. Este posibil ca unele blocuri să fi fost aruncate din tânărul crater Azzurra de pe partea opusă a asteroidului.

Structuri Mai multe structuri majore marchează suprafața Idei. Asteroidul pare să fie împărțit în două jumătăți, denumite aici regiunea 1 și regiunea 2, conectate printr-o „talie”. Este posibil ca această caracteristică să fi fost completată de resturi sau scoasă din asteroid în urma impacturilor.

Regiunea 1 a Idei conține două structuri majore. Una este o creastă proeminentă de numită Townsend Dorsum care se întinde pe 150 de grade în jurul suprafeței Idei. Cealaltă structură este o adâncitură mare numită Vienna Regio.

Regiunea 2 a Idei are mai multe seturi de canale, dintre care majoritatea au lățime sau mai puțin și până la lungime. Sunt situate în apropierea craterelor Mammoth, Lascaux și Kartchner, dar nu sunt conectate cu acestea. Unele canale sunt legate de evenimente majore de impact, de exemplu un set pe cealaltă parte a lui Vienna Regio.

Cratere