Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință, medic fiziolog, profesor universitar la Facultatea de Medicină din București și politician fascist român, care a contribuit la izolarea hormonului pancreatic antidiabetic, numit mai târziu insulină.
Ca politician, a fost adept al fascismului și al antisemitismului,Manu, Peter și Bozdoghină, Horia: „Polemica Paulescu : știință, politică, memorie” Admin Metadata 2012-01-19 devenind co-fondator al Ligii Apărării Național-Creștine și membru important al Mișcării Legionare.
Biografie thumb|Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din București, dezvelită la 31 august 2001, în prezența președintelui Federației Internaționale de Diabet, Sir George Alberti Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în mahalaua Răzvan din Bucureștidr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu, - Omul și opera sa medicală, colecția Fapte, idei, documente, Editura Vremea, București, 2009, p. 13, pe Calea Moșilor nr. 69, fiu al lui Costache Paulescu, negustor și, al Mariei Paulescu (născută Dancovici). El învață la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (azi Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o înclinare pentru științele naturii, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile clasice și moderne.
Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de medic cu teza „Cercetări asupra structurii splinei” (în ). A lucrat în spitale din Paris, mai întâi ca extern la spitalul „Hôtel-Dieu” (1891-1894) cu profesorul Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog și apoi, ca intern (1894-1897) și medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, ca adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat și cursuri de biochimie și fiziologie la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauze determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la verticală. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația „Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii” (în ).
Revenit în România în anul 1900, Nicolae Paulescu este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină și șeful secției de medicină internă la spitalul St. Vincent de Paul din București.
În anul 1902 își deschide cursul de fiziologie cu prelegerea „Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale” iar în 1905 ține trei lecții („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie, publicat în același an și reeditat în 1944 și 1999. Concepțiile sale antidarwiniene vor declanșa o polemică cu biologul Nicolae Leon, profesor la Universitatea din Iași și Dimitrie Voinov, fondatorul școlii românești de citologie și membru titular (din 1927) al Academiei RomâneMembrii Academiei Române din 1866 până în prezent – V, în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul.
Activitate științifică Cercetările științifice ale lui Paulescu s-au concentrat în domeniul fiziologiei, în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimilația nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite ș.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a glandei hipofize, situată profund, între creier și baza craniului, pe cale trans-temporală, întâi pe câine, apoi la om. Cercetările lui inovatoare în chirurgia hipofizei au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.Nicolas C. Paulescu, from the "Encyclopædia Britannica", Primary Contributor: Kara Rogers. To cite this page: MLA Style: Nicolas C. Paulescu. Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 09 Mar. 2013.
În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății Franceze de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazuri de diabet, publicate în revista Societății.."In 1916 he had found that an aqueous extract injected into a diabetic dog gave immediate, if temporary, relief of symptoms, but at this point his work was interrupted by enemy occupation of Bucharest. When he was able to resume his research in 1920, further experiments quickly confirmed this finding. His results, published in August 1921, proved convincingly that he had succeeded in isolating the antidiabetic hormone of the pancreas and demonstrating its action in lowering the blood sugar in both diabetic and normal dogs."
Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina, în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia.
În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”.
Conflicte, suspiciuni, dubii Este de menționat că în publicațiile sale, Paulescu nu pomenește de experimentele pe temă publicate de Israel Kleiner încă din 1915 și 1919.
Aceste publicații au precedat anunțarea de către Frederick Banting și Charles Best din Toronto, Canada a descoperirii insulinei, care neagă influența rezultatelor la care ajunsese Paulescu și afirmă că deși el a demonstrat o eficacitate a extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor cu diabet indus, el a recunoscut că injecțiile nu au avut efectul scontat deoarece, datorită reacției vehemente de sindrom toxic, cu febră foarte crescută, experimentul lui Paulescu a fost sistat. Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick Banting și John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.
La 6 noiembrie 1923 Paulescu a trimis o reclamație Președintelui Comisiei Nobel susținând că „Grupul de cercetători canadieni i-a furat cercetările deci, el cere să i se facă dreptate” și a alăturat o copie a articolului publicat de el cu șase luni anterior premiului.
În fruntea cercetătorilor care au considerat că Paulescu a fost frustrat de Comitetul Premiului Nobel și au activat pentru „repunerea sa în drepturi” sunt de menționat scoțianul Ian Murray I. Murray: Paulesco and the Isolation of Insulin.J Hist Med Allied Sci, 26 (1971), pp. 150-157 Medline și, în fruntea grupei de români, profesorul Ioan Pavel:Paulescu cited in: Pavel I. The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin. [Weber M. Book Reviews]. JHR, 5 (1984), pp. 101-105, I. Pavel: The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin. București, Editura Academiei, (1976), I. Pavel: Correspondence Lending Support to the Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, Editura Academiei, (1986), I. Pavel:Le cinquantenaire de la découverte de l'insuline. La priorité de cette découverte. Le Diabéte, 18 (1970), pp. 172, I. Pavel: Comments on the Report of the Special Commission of Buenos Aires (IDF) on Summary Work Leading Up to the Discovery of Insulin. News Bulletin of the IDF, 17 (1971), pp. 74, I. Pavel, D. Sdrobici: The Role of Paulescu in the Discovery of Insulin. Isr J Med Sci, 8 (1971), pp. 488 etc.
În octombrie 1969, profesorii Ioan Pavel și S.M. Milcu (Vicepreședintele Academiei Române) i-au trimis a scrisoare profesorului Arne Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, pretinzând priotitatea lui Paulescu la descoperirea insulinei. Profesorul A.W.K. Tiselius, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale.
În ce-i privește pe Banting și Best, Ian Murray îi considera drept cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu. Ian Murray a scris: „Au fost lăudați drept descoperitori. Munca lor, totuși, poate fi interpretată mai realist ca o confirmare a descoperirilor lui Paulescu.” "Discovery of Insulin", Michael Bliss, University of Chicago Press 2000, p. 16. (Ian Murray wrote: "They have been hailed as its "discoverers". Their work, however, may more accurately be construed as confirmation of Paulescos findings.") Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray,. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente care atestă meritele lui Paulescu.
Prioritățile medico-chirurgicale Prof. univ. Constantin Ionescu-Târgoviște în articolul ”Despre știința lui Paulescu si neștiința altora” enumeră 20 de priorități medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:
1897: Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice. 1897: Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului. 1897: Clasifică glandele vasculare în trei categorii și anume: a) glande de natură epitelială cu secreție exocrină și endocrină, exemplu ficatul și pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreție doar endocrină, exemplu tiroida și glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici. 1898: Elaborează un tratament pentru anevrisme în general și al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injecțiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat. 1898: Priorități în studiul funcției tiroidei și tulburările asociate acesteia. 1898: Priorități în cercetarea „specificității celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenței celulare”, adică a caracterului nespecific al acestei maladii.
Cine a descoperit insulina?
Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans, descoperite de acesta în 1869, produc o substanță care controlează metabolismul carbohidraților.. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie și Thomas Fraser au încercat fără succes un tratament oral cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renunțat datorită efectelor secundare.
Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel Kleiner (1915, 1919). Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparține lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.
În 1916, Paulescu a izolat un extract de pancreas pe care l-a numit "pancreină" care conținea insulină și alte impurități. Paulescu va raporta descoperirea într-un articol din 1921 în condițiile în care dascălul savantului român, Étienne Lancereaux, a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care își are originea într-o afectare a pancreasului.