miniatura|Paharnicul Constantin Obedeanu din Craiova, anii 1750. După o copie din 1860 realizată de Constantin Lecca, el însuși paharnic Paharnic era un titlu purtat, în evul mediu, de boierul de la curtea domnilor români din Țara Românească și din Moldova, care avea în grijă băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia, pentru a se convinge că nu este otrăvită.
Dregătoria de paharnic (latină pincerna sau buticularius), apare menționată documentar pentru prima dată în data de 8 ianuarie 1392 în Țara Românească și în data de 18 noiembrie 1393 în Moldova.
În lucrarea Din albumul unui bibliofil de Vasile Alecsandri se vorbește despre Boierii așezate de Alexandru-Vodă cel Bun și Bătrân. Între acestea apar și dregătoriile de: Paharnic mare (în limba latină magister picernorum) Dregătorii în Tara Românească:importanță și atribuții (1601-1654) și pârcălab de Cotnar și de Hârlău are obicei să direagă (să verse vin) domnului la zile mari, la masă, cu paharul. Paharnic al 2-lea după dvorba paharnicului celui mare dvorește la masă și direge pahar cu băutură la domn. Paharnic al 3-lea când nu direge al 2-lea, direge el.
Paharnicul era asimilat dregătorilor, uneori putând fi chiar mai important decât ei, deoarece avea acces la secrete la care dregătorii nu aveau acces.
Paharnicul cel mare făcea parte din categoria boierilor de sfat sau sfetnici alături de alți șapte; logofătul cel mare, vornicul din Țara de Jos, hatmanul, postelnicul cel mare și vistiernicul. Paharnicul cel mare la ospețe întindea domnitorului primul pahar cu vin. El priveghea viile domnitorului pentru a fi lucrate și culese la timp. Nimeni nu putea culege viile decât atunci când el dădea slobozire, după datină în Ziua Crucii - 14 septembrie. Porunca culesului obliga la un mic plocon care forma venitul paharnicului.Tot el ridica desetina (a zecea parte) pe vin, cuvenită domnitorului. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 126, 143
Sinonime: cupar, ceașnic, picernic.
Soția paharnicului era numită păhărniceasă.
Etimologie Termenul paharnic este unul românizat, având originea în forma slavonă „Пєхарник" (Peharnik).Panaitescu, p. 214 Dimitrie Cantemir, principele cărturar al Moldovei, a fost primul care a observat că instituția a fost preluată din nomenclatura veche sârbească, spre deosebire de alte titluri boierești, care erau de origine bizantină sau, într-un caz, maghiară.Bacalov, p. 60 Totuși, istoricul dreptului Ivan Biliarsky arată că atât termenul sârbesc, cât și cel românesc provin dintr-o dregătorie bizantină, „pinkernes", cele două fiind echivalente funcțional.Bilarsky, p. 329–331, 334–335 Componenta românească a termenului este pahar, cu sensul de „sticlă” sau „potir”, care a pătruns în limba română fie din maghiarul „pohár", fie din sârbo-croatul „pehar".Chirilă, p. 31 După filtrul slavon, paharnic a căpătat o formă specifică românei istorice și scrierii chirilice românești, „Пъхарникȣ" (Păharnic).
Toți acești termeni au continuat să fie scriși cu alfabet chirilic atât timp cât titlurile pe care le desemnau au fost în uz. Cu toate acestea, tentative de romanizare apar încă din 1468, când paharnic este atestat ca „poharnig" într-un document latin renascentist, formă redată și ca „paharnig". În anii 1670, Miron Costin, folosind ortografii poloneze standardizate, a utilizat forma „paharnik". Înainte de 1600, documentele slavone admiteau și o traducere românească, „canatnic", derivată din termenul dialectal „canată". „Ceașnic" a fost o altă variantă slavonă care a intrat în uz în Moldova, unde era scrisă de regulă „Чашникь"; aceeași formă putea apărea și în Țara Românească, dar ca „Чашникȣ".Biliarsky, p. 331–333 Ambele își au originea etimologică în termenul polonez „Cześnik", folosit de nobilimea șleahtă din nord.Biliarsky, p. 333; Tașcă, p. 8 Un termen sinonim provenit din al Doilea Țarat Bulgar, „Пичерникȣ" (Picernic), este atestat o singură dată, în 1392, în Țara Românească.
Note
Legături externe Terminologie
Bibliografie
Categorie:Dregătorii Categorie:Titluri nobile române