Complotul prafului de pușcă din 1605, adesea denumit în secolele anterioare complotul de trădare cu praf de pușcă sau Trădarea Iezuită, a fost o tentativă de asasinat împotriva regelui Iacob I al Angliei și al VI-lea al Scoției de către un grup de catolici englezi provinciali conduși de Robert Catesby.
Planul era să arunce în aer Camera Lorzilor în timpul deschiderii lucrărilor Parlamentului Angliei la , ca preludiu pentru o revoltă populară în Midlands în urma căreia fiica de nouă ani a lui Iacob, prințesa Elisabeta, urma să fie pusă pe tron ca șef de stat catolic. Este posibil ca Catesby să se fi lansat în acest plan după ce speranțele de a asigura toleranță religioasă din partea regelui Iacob s-au redus, dezamăgind numeroși catolici englezi. Ceilalți participanți la complot au fost John Wright, Thomas Wintour, Thomas Percy, Guy Fawkes, Robert Keyes, Thomas Bates, Robert Wintour, Christopher Wright, John Grant, Ambrose Rookwood, Sir Everard Digby și Francis Tresham. Fawkes, care avea 10 ani de experiență militară de luptă în Țările de Jos Spaniole în suprimarea Revoltei Olandeze, a primit sarcina de a se ocupa de explozibili.
Complotul a fost dezvăluit autorităților printr-o scrisoare anonimă trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, la 26 octombrie 1605. În timpul unei percheziții a Camerei Lorzilor efectuată în preajma miezului nopții de 4 noiembrie 1605, Fawkes a fost descoperit păzind 36 de butoaie de praf de pușcă—suficient pentru a distruge complet Camera Lorzilor—și arestat. Majoritatea conspiratorilor au fugit din Londra după ce au aflat de descoperirea complotului, încercând să-și asigure susținere pe drum. Câțiva au opus rezistență șerifului de Worcester și oamenilor lui în Casa Holbeche; în lupta care a urmat, mai mulți dintre conspiratori, printre care și Catesby, au fost împușcați și uciși. În procesul lor de pe 27 ianuarie 1606, opt dintre supraviețuitori, inclusiv Fawkes, au fost condamnați la a fi spânzurați, târâți și sfârtecați în patru.
Detalii despre tentativa de asasinat ar fi fost cunoscute de către principalul iezuit al Angliei, părintele Henry Garnet. Deși a fost judecat pentru trădare și condamnat la moarte, nu se știe cât de multe știa despre complot. Oricât ar fi știut, întrucât existența lui i-a fost dezvăluită prin spovedanie, Garnet nu a putut informa autoritățile din cauza confidențialității absolute a spovezii. Deși imediat după descoperirea complotului au fost introduse legi anticatolice, mulți catolici importanți și credincioși și-au păstrat funcțiile înalte timpul domniei regelui Iacob I. Zădărnicirea complotului prafului de pușcă a fost comemorată timp de mulți ani după aceea, prin predici speciale și alte evenimente publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor, obiceiuri care au evoluat în sărbătoarea cu focuri de tabără de astăzi.
Context
Religia în Anglia thumb|right|Elisabeta I Între 1533 și 1540, regele Henric al VIII-lea Tudor a luat controlul asupra Bisericii Angliei, anterior supusă Romei, ceea ce a marcat începutul mai multor decenii de tensiuni religioase în Anglia. Catolicii englezi au întâmpinat dificultăți într-o societate dominată de proaspăt despărțita și din ce în ce mai protestanta Biserică a Angliei. Fiica lui Henric, Elisabeta I, a răspuns diviziunii religioase prin introducerea Înțelegerii Religioase Elisabetane, prin care orice persoană numită într-o funcție publică sau ecleziastică trebuia să jure credință față de monarh în calitate de cap al Bisericii și statului. Sancțiunile pentru refuz erau dure au fost aplicate amenzi pentru recuzare, și recidiviștii riscau pedepse cu închisoarea și chiar execuția. Catolicismul a devenit marginalizat, dar, în ciuda amenințării cu tortura sau execuția, preoții au continuat să-și practice credința în secret.
Succesiunea Regina Elisabeta, necăsătorită și fără copii, a refuzat cu fermitate să numească un moștenitor. Mulți catolici considerau că verișoara ei catolică, Mary, Regina Scoției, era moștenitoarea legitimă a tronului Angliei, dar ea a fost executată pentru trădare în 1587. Secretarul de stat englez, , a negociat în secret cu fiul lui Mary, Iacob al VI-lea al Scoției, care avea o pretenție credibilă la tronul Angliei, ca strănepot de văr al Elisabetei. În lunile dinainte de moartea Elisabetei pe 24 martie 1603, Cecil a pregătit calea pentru ca Iacob să-i urmeze la tron.
Unii catolici exilați o susțineau pe fiica lui Filip al II-lea al Spaniei, Infanta Isabella, ca succesoare a Elisabetei. Catolicii mai moderați căutau spre verișoara lui Iacob și a Elisabetei, , o femeie despre care se credea că are simpatii catolice. Când sănătatea Elisabetei s-a deteriorat, guvernul i-a reținut pe cei pe care îi considera a fi „principalii papistași”, și Consiliul Coroanei s-a îngrijorat într-atât încât Stuart a fost mutată mai aproape de Londra, pentru a preîntâmpina riscul de a fi răpită de către papistași. thumb|right|upright|Regele Iacob, c. 1606 (portret de ) Tranziția de putere după moartea Elisabetei a mers fără probleme, în ciuda pretențiilor concurente la tronul englez. Succesiunea lui Iacob a fost anunțată printr-o declarație oficială a lui Cecil la 24 martie, care a fost sărbătorită în toată societatea. La aflarea veștii, în loc să producă probleme, cum se anticipa, liderii papistașilor au oferit un sprijin entuziast noului monarh. Preoții iezuiți, a căror prezență în Anglia era pedepsită cu moartea, și-au manifestat și ei sprijinul pentru Iacob, despre care se credea că întruchipează „ordinea naturală a lucrurilor”. Iacob a ordonat încetarea focului în conflictul cu Spania, și chiar dacă cele două țări erau încă teoretic în război, regele Filip al III-lea l-a trimis în solie pe , să-l felicite pe Iacob cu ocazia accederii la tron.
Timp de zeci de ani, englezii trăiseră sub un monarh care refuza să ofere un moștenitor, dar acum Iacob venea cu o familie și o întreagă linie de succesiune. Soția sa, Ana de Danemarca, era fiica unui rege. Fiul lor cel mai mare, Henry, de nouă ani, era considerat un băiat frumos și încrezător, și cei doi copii mai mici, prințesa Elisabeta și prințul Carol, erau dovada că Iacob este în măsură să ofere moștenitori pentru a continua monarhia protestantă.
Începutul domniei lui Iacob I Atitudinea lui Iacob față de catolici a fost mai moderată decât cea a predecesoarei sale, poate chiar tolerantă. El a promis că nu va „persecuta pe cineva care stă liniștit și se supune pasiv legii”, și credea că exilul este o soluție mai bună decât pedeapsa capitală: „aș fi bucuros să despart și capul, și trupul lor de întreaga insulă și să fie duși peste mări.” Unii catolici credeau că martiriul mamei lui Iacob, Mary, regina Scoției, l-ar încuraja pe Iacob să se convertească la credința catolică, speranță posibil împărtășită și de casele catolice ale Europei. Iacob a primit o solie a arhiducelui Albert de Habsburg din Țările de Jos Meridionale, domnitor asupra teritoriilor rămase catolice după peste 30 de ani de război în Revolta Olandeză declanșată de rebelii protestanți cu susținere engleză. Pentru exilații catolici angajați în această luptă, restaurarea prin forță a unei monarhii catolice era o posibilitate interesantă, dar în urma eșecului invaziei spaniole a Angliei în 1588, papalitatea a adoptat o abordare pe termen mai lung privind reinstaurarea unui monarh catolic pe tronul englez.
De-a lungul secolului al XVI-lea, catolicii au făcut mai multe tentative de a asasina conducători protestanți în Europa și în Anglia, punând la cale chiar și otrăvirea Elisabetei I. Lucrarea iezuitului din 1598, Despre Regi și Educația Regilor justifica în mod explicit asasinarea regelui francez Henric al III-lea—care a fost înjunghiat mortal de un catolic fanatic în 1589—și până în anii 1620, unii catolici englezi credeau că regicidul este justificat pentru a elimina tiranii de la putere. Mare parte din „destul de nervoasele” scrieri politice ale lui Iacob I erau „preocupate de amenințarea asasinatului catolic și respingerea argumentului [catolic] că «credința nu trebuie păstrată cu ereticii»”.
Primele comploturi În absența oricărui semn că Iacob ar manevra pentru a pune capăt persecuției catolicilor, așa cum sperau unii, mai mulți membri ai clerului (inclusiv doi preoți antiiezuiți) au hotărât să ia problema în propriile mâini. În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de , preoții William Watson și William Clark au pus la cale răpirea lui Iacob și închiderea lui în Turnul Londrei până când ar fi acceptat să fie mai tolerant față de catolici. Cecil a prins de veste despre această conspirație din mai multe surse, inclusiv de la protopopul , care i-a instruit pe preoți să nu ia parte la nicio astfel de mașinațiune. Aproximativ în același timp, lordul Cobham, lordul Grey de Wilton, și Walter Raleigh au pus la cale ceea ce a devenit cunoscut sub numele de , care implica eliminarea lui Iacob și a familiei lui și înlocuirea lor cu . Printre alții, ei l-au abordat pe Henric al IV-lea al Franței pentru finanțare, dar nu au avut succes. Toți cei implicați în cele două comploturi au fost arestați în iulie și judecați în toamna anului 1603; a fost executat, dar Iacob, dornic să nu aibă un început prea sângeros al domniei, i-a grațiat pe Cobham, Grey și Markham în timp ce ei erau pe eșafod. Raleigh, care a fost martor la grațierea tovarășilor lui, și care urma să fie executat câteva zile mai târziu, a fost și el iertat. Stuart a negat orice cunoștință despre Complotul Principal. Cei doi preoți, condamnați de papă, și „cu mâinile pline de sânge”, au fost executați.
Comunitatea catolică a fost surprinsă la vestea acestor comploturi. Faptul că Complotul Lateral a fost dezvăluit de către catolici înșiși a fost un factor esențial în salvarea lor de alte persecuții, și Iacob a fost atât de recunoscător încât a acordat grațierea oricărui recuzant a cerut-o, și i-a păsuit cu plata amenzilor timp de un an.
La 19 februarie 1604, la scurt timp după ce a descoperit că soția sa, regina Ana, primise un rozariu din partea papei prin unul dintre spionii lui Iacob, Sir Anthony Standen, Iacob a denunțat Biserica Catolică. Trei zile mai târziu, el a ordonat ca toți iezuiții și toți ceilalți preoți catolici să părăsească țara, și a reintrodus colectarea de amenzi pentru recuzanță. Iacob a mutat accentul de la temerile catolicilor englezi pe crearea unei uniuni anglo-scoțiene. El a numit la curtea sa nobili scoțieni, cum ar fi , care s-au dovedit nepopulari în Parlamentul Angliei. Unii parlamentari au precizat că, după părerea lor, „alaiul de oameni din părțile de miază-noapte” este de nedorit, și îi comparau pe aceștia cu niște „plante strămutate dintr-un pământ sterp într-unul mai roditor”. Și mai multe nemulțumiri s-au iscat atunci când regele a permis nobililor scoțieni să colecteze amenzi pentru recuzare. Erau 5.560 de condamnări pentru recuzare în 1605, dintre care 112 erau proprietari de pământuri. Foarte puținii catolici cu mari averi, care au refuzat să participe la slujbele din parohia lor, au fost amendați cu 20 de lire pe lună. Cei cu mijloace de trai mai modeste a trebuit să plătească două treimi din venitul anual din arendă; recuzanții din clasa de mijloc erau amendați cu un șiling pe săptămână, deși colectarea tuturor acestor amenzi era „discreționară și neglijentă”. Când Iacob a venit la putere, din aceste amenzi s-au strâns anual aproape 5.000 de lire (echivalentul a peste 10 milioane de lire în 2008).