Negru este cea mai închisă culoare, rezultatul absenței sau absorbției complete a luminii vizibile. Este o culoare acromatică, o culoare fără nuanță, precum albul și griul. Este adesea folosit simbolic sau la figurat pentru a reprezenta întunericul, în timp ce albul reprezintă lumina. Albul și negru au fost adesea folosite pentru a descrie lucrurile opuse precum binele și răul, Evul Mediu Întunecat versus Iluminismul și noaptea versus ziua. Încă din Evul Mediu, negrul a fost culoarea simbolică a solemnității și autorității și din acest motiv este încă purtat în mod obișnuit de judecători și magistrați.
Negrul a fost una dintre primele culori folosite de artiști în picturile rupestre neolitice. În secolul al XIV-lea, negru era purtat de regalitate, cler, judecători și oficiali guvernamentali în mare parte din Europa. A devenit culoarea purtată de poeți, oamenii de afaceri și oameni de stat englezi în secolul al XIX-lea, și o culoare vestimentară în secolul XX. În Imperiul Roman, a devenit culoarea doliului, iar de-a lungul secolelor a fost frecvent asociată cu moartea, răul, vrăjitoarele și magia. Conform sondajelor din Europa și America de Nord, este culoarea cea mai frecvent asociată cu doliu, sfârșitul, secretele, magia, forța, violența, răul și eleganța.Eva Heller (2000), Psychologie de la couleur – effets et symboliques, pp. 105–27.
Cerneala neagră este cea mai frecventă culoare folosită pentru tipărirea cărților, a ziarelor și a documentelor, deoarece oferă cel mai mare contrast cu hârtia albă fiind astfel cea mai ușoară culoare de citit. Similar, textul negru pe un ecran alb este cel mai frecvent format folosit pe ecranele computerului.Heller, Eva, Psychologie de la couleur – effets et symboliques (2009), p. 126
Acum cel mai frecventat nume legat de termenul ,,negru,, este chiar Negru Maria.
Etimologie Cuvântul „negru” provine din latinescul niger, nigra, nigrum. Romanii antici aveau două cuvinte pentru negru: ater era un negru mat, șters, în timp ce niger era un negru strălucitor, saturat. Ater a dispărut din vocabular, însă niger a fost sursa denumirii țării Nigeria"African nation, named for the river Niger, mentioned by that name 1520s (Leo Africanus), probably an alteration (by influence of Latin niger "black") of a local Tuareg name, egereou n-igereouen, from egereou "big river, sea" + n-igereouen, plural of that word. Translated in Arabic as nahr al-anhur "river of rivers." (Online Etymological Dictionary) și a cuvântul pentru „negru” în limbile romanice moderne (franceză: noir, spaniolă și portugheză: negro, italiană: nero și română: negru).
Germana veche avea, de asemenea, două cuvinte pentru negru: swartz pentru negru șters și blach pentru un negru luminos. Acestea sunt asemuite cu termenii din engleza medie swart pentru negru șters și blaek pentru negru luminos. Blaek a devenit în engleza modernă black.
Grecii antici foloseau uneori același cuvânt pentru a denumi culori diferite, dacă aveau aceeași intensitate. Kuanos putea însemna atât albastru închis cât și negru.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, p. 34.
În heraldică, cuvântul folosit pentru culoarea neagră este sable, numit după blana neagră a samurului.
Artă Preistorie Negrul a fost una dintre primele culori folosite în artă. Peștera Lascaux din Franța conține desene de tauri și alte animale desenate de artiști din Paleolitic acum 18.000-17.000 de ani. Ei au început prin utilizarea cărbunelui, apoi au făcut pigmenți negri mai aprinși prin arderea oaselor sau măcinarea unei pulberi de oxid de mangan.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, p. 34.
Lumea antică Pentru vechii egipteni, negrul avea asociații pozitive, fiind culoarea fertilității și a solului negru inundat de Nil. Era culoarea lui Anubis, zeul ce oferea protecție spiritelor morților în lumea de dincolo.
Pentru grecii antici, negrul era, de asemenea, culoarea lumii de dincolo, separată de lumea celor vii de râul Aheron, a cărui apă era neagră. Cei care au comis cele mai grave păcate erau în Tartar, cel mai adânc și mai întunecat nivel. În centru se afla palatul lui Hades, zeul infernului, unde era așezat pe un tron negru de abanos. Negrul era una dintre cele mai importante culori folosite de artiștii greci antici. În secolul al VI-lea î.Hr., au început să facă ceramică cu figuri neagre și mai târziu ceramică cu figuri roșii, folosind o tehnică extrem de originală.Stefano Zuffi, Color in Art, p. 270.
În ierarhia socială a Romei antice, violetul era culoarea rezervată împăratului, roșu era culoarea purtată de soldați (mantii roșii pentru ofițeri, tunici roșii pentru soldați); albul era culoarea purtată de preoți iar negrul era purtat de meșteri și artizani. Negrul pe care îl purtau nu era o nuanță puternică și bogată.
În latină, cuvântul pentru negru, ater și pentru a întuneca, atere, au fost asociate cu cruzimea, brutalitatea și răul. Ele au fost rădăcina cuvintelor „atroce” și „atrocitate”.Webster's New World Dictionary of the American Language, New York: World Publishing Company (1964). Negrul era în Roma antică culoarea morții și a doliului. În secolul al II-lea î.Hr., magistrații romani au început să poarte o togă întunecată, numită toga pulla, la ceremonii funerare. Mai târziu, sub Imperiu, familia decedatului purta culori întunecate o perioadă lungă; apoi, după un banchet care marca sfârșitul doliu, negrul se schimba cu o togă albă. În poezia romană, moartea era numită hora nigra, ora neagră.
Popoarele germane și scandinave se închinau la zeița nopții, Nótt, care străbătea cerul într-un car pe care era desenat un cal negru. În același timp, ei se temeau de Hel, zeița împărăției morților, a cărei piele era neagră pe o parte și roșie pe cealaltă. Pentru ei, corbul era sacru. Ei credeau că Odin, zeul suprem nordic, avea doi corbi negri, Hugin și Munin, care serveau ca agenți ai săi, călătorind în lume și care seara îi povesteau zeului Odin tot ce se întâmplă pe pământ.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, pp. 34–45.
Istorie postclasică În Evul Mediu timpuriu, negrul era frecvent asociat cu întunericul și răul. În picturile medievale, diavolul era de obicei înfățișat ca având formă umană, dar cu aripi și piele sau păr negru.Stefano Zuffi, Color in Art, p. 272.
Secolele XII și XIII Negrul nu avea prestigiul roșului, culoarea nobilimii. A fost purtat de călugării benedictini ca semn al smereniei și al penitenței. În secolul al XII-lea a izbucnit o faimoasă dispută teologică între călugării cistercieni, care purtau alb, și benedictini, care purtau negru. Un stareț benedictin, Pierre Venerabilul, i-a acuzat pe cistercieni de mândrie excesivă de a purta alb în loc de negru. Sfântul Bernard de Clairvaux, fondatorul cistercienilor a răspuns că negrul este culoarea diavolului, iadului, „a morții și a păcatului”, în timp ce albul reprezenta „puritatea, inocența și toate virtuțile”.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, p. 80.
Negrul simboliza atât puterea, cât și secretul în lumea medievală. Emblema Sfântului Imperiu Roman al Germaniei era un vultur negru. „Cavalerul negru” în poezia Evului Mediu era o figură enigmatică, de obicei identitatea sa era înfășurată în secret.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, pp. 86–90.
Cerneala neagră, inventată în China, a fost folosită în mod tradițional în Evul Mediu pentru scriere din simplul motiv că negrul era cea mai întunecată culoare și, prin urmare, oferea cel mai mare contrast cu hârtia albă sau pergamentul, ceea ce o făcea culoarea cea mai ușor de citit. A devenit și mai importantă în secolul al XV-lea, odată cu invenția tiparului. A fost creată un nou tip de cerneală din funingine, terebentină și ulei de nucă. Noua cerneală a făcut posibilă răspândirea ideilor către un public de masă prin cărți tipărite și popularizarea artei prin gravuri și printuri alb-negru. Datorită contrastului și clarității sale, cerneala neagră pe hârtie albă a continuat să fie standardul pentru tipărirea de cărți, ziare și documente; și din același motiv textul negru pe un fundal alb este cel mai frecvent format folosit pe ecranele computerului.
Secolele XIV și XV În Evul Mediu timpuriu, prinții, nobilii și bogații purtau de obicei culori aprinse, în special pelerine stacojie din Italia. Negrul făcea parte rar din garderoba unei familii nobile. O singură excepție a fost blana de samur. Această blană neagră lucioasă, de la un animal din familia jderilor, a fost cea mai fină și mai scumpă blană din Europa.
În secolul al XIV-lea, statutul culorii negre a început să se schimbe. În primul rând, coloranții negri de înaltă calitate au început să ajungă pe piață, permițând îmbrăcăminte cu un negru profund, bogat. Magistrații și oficialii guvernamentali au început să poarte haine negre, ca semn al importanței și seriozității pozițiilor lor. Un al treilea motiv a fost trecerea legilor somptuare în unele părți ale Europei, care interzicea purtarea de haine costisitoare și anumite culori de către oricine, cu excepția membrilor nobilimii. Celebrele mantale stacojiu aprins de la Veneția și țesăturile albastru-păun din Florența erau limitate la nobilime. Bancherii înstăriți și comercianții din nordul Italiei au răspuns trecând la la haine și rochii negre confecționate cu cele mai scumpe țesături.Michel Pastoureau, Noir – HIstoire d'une couleur, pp. 93–130.
Trecerea la un negru mai auster, dar elegant, a fost repede aleasă și de regi și nobilime. A început în nordul Italiei, unde ducele de Milano, contele de Savoia și conducătorii din Mantua, Ferrara, Rimini și Urbino au început să se îmbrace în negru. S-a răspândit apoi în Franța prin Ludovic I, Duce de Orléans, fratele mai mic al regelui Carol al VI-lea al Franței. S-a mutat în Anglia la sfârșitul domniei regelui Richard al II-lea (1377-1399), când toată curtea a început să poarte negru. În 1419-1420, negrul a devenit culoarea puternicului duce de Burgundia, Filip cel Bun. Negrul a ajuns în Spania, unde a devenit culoarea habsburgilor spanioli, a lui Carol al V-lea și a fiului său, Filip al II-lea al Spaniei (1527-1598). Conducătorii europeni au văzut că este culoarea puterii, demnității, smereniei și cumpătării. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, era culoarea purtată de aproape toți monarhii din Europa și curțile lor.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, pp. 121–25.
Istorie modernă
Secolele XVI și XVII În timp ce negrul era culoarea purtată de conducătorii catolici ai Europei, a fost și culoarea emblematică a Reformei protestante din Europa și a puritanilor din Anglia și America. Jean Calvin, Philip Melanchthon și alți teologi protestanți au denunțat interioarele bogat colorate și decorate ale bisericilor romano-catolice. Ei priveau culoarea roșie, purtată de Papă și cardinali, drept culoarea luxului, a păcatului și a nebuniei umane.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, pp. 146–47. În unele orașe din nordul Europei, mulțimile au atacat bisericile și catedralele, au spart vitralii și au stricat statuile și decorațiunile. În doctrina protestantă, îmbrăcămintea trebuia să fie sobră, simplă și discretă. Culorile apinse au fost înlocuite de negru, maro și gri; femeilor și copiilor li se recomanda să poarte alb.Michel Pastoureau, Noir – Histoire d'une couleur, pp. 152–53.