thumb|250px|Trăiască partizanii eroici, care au distrus spatele frontului fasciștilor (Afiș sovietic de propagandă) Partizanii sovietici erau membri ai mișcării de rezistență care au declanșat războiul de gherilă împotriva forțelor Axei care ocupaseră o parte a teritoriului Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial.
Mișcarea era coordonată și controlată de guvernul sovietic și organizată după tiparele Armatei Roșii. Obictivul principal al războiului de gherilă era dezorganizarea spatelui frontului german, fiind vizate în special șoselele, căile ferate și telecomunicațiile.
Apariția rezistenței sovietice antigermane
Programul partizanilor a fost stabilit în directivele Sovnarkom-ului URSS și ale CC al PC al URSS de pe 29 iulie 1941 și în alte documente care au urmat. Detașamentele de partizani erau grupuri diversioniste formate în teritoriile ocupate de Axă, care atacau căile de comunicație, mijloacele de telecomunicație, mici subunități și distrugeau stocurile de alimente, combustibil și diferite alte materiale ale inamicului. Aceste directive au fost reiterate de Stalin în discursul său radiodifuzat din 3 august 1941. Adolf Hitler, referindu-se pe 16 august la discursul mai sus-amintit, declară că Stalin a oferit scuza perfectă pentru distrugerea „o orice se opunea germanilor”. Există istorici care consideră că declanșarea războiului de partizani a fost o hotărâre exclusiv militară și politică, care urma să servească intereselor URSS, fără a se lua în calcul starea de spirit a populației din teritoriile ocupate.Jerzy Turonek. Białoruś pod okupacją niemiecką. Warszawa—Wrocław: WERS, 1989, pag.75.
Primele detașamente de partizani, formate în special din soldați ai Armatei Roșii și din localnici, comandați de ofițeri ai Armatei Roșii sau de activiști locali de partid, au început să fie organizate încă din primele zile ale războiului: detașamentul Starasielski al maiorului Dorodnih din regiunea Jabinka (23 iunie 1941)Гісторыя Беларусі: У 6 т. Т. 5. Беларусь у 1917—1945. — Мн.: Экаперспектыва, 2006. — 613 с.; ISBN 985-469-149-7. pag.492 (Istoria Belarusului), detașamentul Vasili Korj în Pinsk (26 iunie 1941) și altele. Primii partizani care au fost decorați cu ordinul Erou al Uniunii Sovietice pe 6 august a fost detașamentul comandanților Pavlovski și Bumajkov. De-a lungul anului 1941, baza socială a mișcării de partizani a fost formată din soldații Armatei Roșii rătăciți de unitățile lor depășite sau distruse în timpul înaintării rapide a germanilor, din soldați ai batalioanelor sovietice de distrugeri și din comuniști și komsomoliști locali.
Detașamente de partizani, specializate în eliminarea personalului german, acțiuni diversioniste și în organizarea rezistenței au fost infiltrate în teritoriul controlat de germani din vara anului 1941. Grupurile de rezistență urbană erau organizate astfel încât să completeze activităților unităților de partizani, care lucrau cu predilecție în zonele rurale. Rețelele partizanilor au fost dezvoltate neîncetat și au fost sprijinite prin trimiterea de activiști comuniști specializați în activitatea clandestină. La sfârșitul anului 1941, în teritoriile ocupate de germani activau mai mult de 2.000 de detașamente de partizani cu efective de peste 90.000 de luptători.І. А. Літвіноўскі (I. A. Litvinovski) Партызанскі рух у Вялікую Айчынную вайну 1941—1945 // Беларуская энцыклапедыя: У 18 т. Т. 12. — Мінск: БелЭн, 2001. — 560 с, pag. 134. ISBN 985-11-0198-2 (т.12).De obicei, lucrările sovietice și postsovietice împrumută date despre mișcarea de partizani din P. K. Ponomarenko (П.К. Пономаренко, Партизанское движение в Великой Отечественной войне. М., 1943) și B. M. Volin (Б.М. Волин, Всенародная партизанская война. М., 1942). Aceste cărți pot conține exagerări intenționate.
Activitatea partizanilor nu a fost coordonată și aprovizionată corespunzător până în primăvara anului 1942. Pentru coordonarea operațiunilor partizanilor, a fost organizat Cartierul general al mișcărilor de partizani în mai 1942, în frunte cu Panteleimon Ponomarenko. Cartierul general al partizanilor avea proprii ofițeri de legătură în Statele majore ale fronturilor și armatelor sovietice. Au fost create în scurtă vreme organizații de comandă și coordonare la nivel regional, care se ocupau de mișcările de partizani din fiecare republică sovietică și din regiunile ocupate ale RSFS Ruse.
Dacă la începutul războiului o parte a populație locale din Belarus și Ucraina a sprininit ocupantul german în speranța că greutățile generate de guvernarea lui Stalin vor dispărea, a devenit cloar pentru toată lumea că regimul nazist era cu mult mai brutal. Germanii au transferat largi grupuri de persoane tinere în Reich la muncă forțată, au jefutit, au pedepsit arbitrar pe cei presupuși vinovați de diferite infracțiuni, au incendiat sate întregi și au masacrat țăranii suspectați că sprijină activitatea partizanilor, (Vedeți și: Masacrul de la Hatîn). În aceste condiții nu este de mirare că numeroși localnici s-au alăturat mișcării de rezistență antinazistă, iar restul populației a sprijinit în mod pasiv partizanii.
După o vreme, specialiștii NKVD, SMERȘ și GRU au început să instruiască grupuri speciale – comandouri ale forțelor speciale – care au fost parașutate în spatele liniilor inamice. Cei recrutați în aceste grupuri erau de obicei voluntari din rândurile armatei regulate, a trupelor ministerului de interne dar și din rândul sportivilor de performanță sovietici. După ce ajungeau în spatele liniilor inamice, aceste grupuri luau legătura cu formațiunile de partizani deja existente în teritoriile ocupate și le reorganizau și instruiau. În fiecare grup, ofițerii specializați în munca de strângere a informațiilor și în telecomunicații ocupau un loc aparte. Unii dintre membrii acestor comandouri au devenit comandanți renumiți ai unităților de partizani, așa cum a fost Dmitri Nicolaevici Medvedev.
Regiunile de operații Harta activității partizanilor sovietici
Legendă: Zonă verde-deschis – teritorii aflate (uneori doar temporar) sub controlul partizanilor. Linie verde închis – raiduri ale partizanilor (doar cele mai importante). Cerc rușu – alte regiuni de bază ale activităților partizanilor. Linie neagră cu hașuri – linii germane de comunicații atacate sistematic și scoase în afara uzului de către partizani. Flăcără roșie – locația celor mai importante operațiuni diversioniste ale partizanilor și grupurilor de rezistență urbană. Triunghi roșu – locația celor mai importante bătălii ale partizanilor cu mari unități inamice. Stea roșie – locația celor mai importante operațiuni militare efectuare în cooperare de partizani și de unități ale Armatei Roșii.]]
Belarus
Autoritățile sovietice au considerat că Belarusul este un teritoriu de o importanță extremă și au hotărât inițierea și consolidarea mișcării de partizani încă de la începutul războiulu. Cei mai importanți factori în luarea acestei decizii a fost cei de ordin geografic. În republică erau păduri dese și mlaștini și numeroase drumuri strategice străbăteau regiunea dinspre vest spre Moscova. Comuniștii din Belarus au început organizarea unităților de partizani chiar de a doua zi după emiterea primelor directive date de la centru.
După unele estimări sovietice, în august 1941, luptau deja 231 de detașamente de partizani în spatele liniilor inamice. Până la sfârșitul anului 1941, fuseseră parașutate în sprijinul partizanilor din Belarus peste 437 de comandouri speciale cu peste 7.200 de luptători.Всенародная борьба в Белоруссии против немецко-фашистских захватчиков. (Lupta întregului popor din Belarus împotriva invadatorilor germano-fasciști)Т. 1. С. 84, 112., citată în Гісторыя Беларусі (Istoria Belarusiei): У 6 т. Т. 5. Беларусь у 1917—1945. — Мн.: Экаперспектыва, 2006. — 613 с.; іл. ISBN 985-469-149-7. pag.491. Totuși, odată cu înaintarea liniei frontului spre est, condițiile aprovizionării unităților de partizani s-au înrăutățit continuu până în martie 1942. Una dintre cele mai mari greutăți întâmpinate de partizani era lipsa unor legături radio corespunzătoare, situație care nu a fost remediată decât în aprilie 1942.
La început, sprijinul populației era limit.Turonek, pag. 76. Astfel, pentru câteva luni, unitățile de partizani din Belarus au fost lăsate să se descurce pe cont propriu. Iarna 1941-1942 a fost o perioadă deosebit de grea pentru partizanii sovietici, care sufereau din cauza lipsei alimentelor, medicamentelor, muniției etc. Acțiunile partizanilor în această perioadă de început au fost în general răzlețe și necoordonate.
În aceste condiții, acțiunile antigherilă ale germanilor din perioada de vară-toamană 1941 au reușit să diminueze foarte mult activitatea partizanilor. Multe unități de partizani s-au ascuns. De la sfârșitul toamnei 1941 până la începutul anului următor, partizanii au întreprins numai acțiuni sporadice și de mică amploare, fiind preocupați în special de organizare și de recucerirea sprijinului populație și refacerea stocurilor de alimente și muniție. În conformitate cu unele date parțiale, la sfârșitul anului 1941, în Belarus acționau cam 100 de detașamente și 100 grupuri mai mici de partizani.Lupta întregului popor...., vol. 1, pag. 107, citată în istoria Belarusului, pag. 493. La sfârșitul anului 1941, doar în regiunea orașului Minsk acționau cam 50 de grupuri de partizani ca aproximativ 2.000 deluptători. La sfârșitul anului 1941, unitățile de securitate ale Grupului de Armate Centru germa cuprindea 4 divizii de securitate, 2 brigăzi SS și 260 de companii de servicii.Turonek, pag. 78.
Stoparea înaintării germanilor și victoria sovietică din Bătălia de la Moscova a schimbat starea de spirit a partizanilor și a populației locale. Adevăratul punct de cotitură în dezvoltarea mișcării de partizani din Belarus și din restul Uniunii Sovietice a fost marcat de victoria sovietică în cadrul ofensivei de iarnă a anului 1942.
Poarta Vițebsk și vestul Belarusului
Punctul de cotitură în dezvoltarea mișcării de partizani sovietici a apărut odată cu deschiderea în februarie 1942 a porții Vițebsk – coridorul care lega teritoriile controlate de sovietici și cele controlate de partizani din zona ocupată de germani. Unitățile de partizani au fost incluse în planificarea strategică a armatei sovietice și a fost organizat sprijinul corespunzător din punct de vedere logistic și organizațional. În primăvara anului 1942, partizanii sovietici au reușit să hărțuiască în mod eficient trupele germane și să stânjenească numeroase operațiuni ale naziștilor din zonă.
Germanii au tratat dur populația locală (cu excepția notală a administrației civile conduse de Wilhelm Kube), au menținut colhozurile în răsăritul teritoriilor ocupate și au restaurat proprietatea privată asupra pământului în vest, au rechiziționat mari cantități de alimente și au recrutat și trimis la muncă forțată în Germania numeroși localnici tineri.Belarusul a fost republica sovietică cea mai greu lovită de război, care a distrus 25% și 40% din populație. În conformitate cu planurile lui Heinrich Himmler, trei sferturi din populația Belarusului trebuia să dispară, iar restul trebuia folosit pentru muncă forțată. până în vara anului 1942, toate iluziile pe care le-ar fi avut belarușii cu privire la soarta lor sub regimul nazist au fost spulberate. Chiar și regimul brutal stalinist era de preferat noului regim de ocupație, iar mișcarea de rezistență antifascistă s-a dezvoltat expoloziv. Dacă evreii și activiștii de partid aveau motive întemeiate să se simtă mai în siguranță în rândul unităților de partizani, rândurile insurgenților au fost sporite brusc odată cu venirea unui val de foști prizonieri de război sovietici, care fuseseră eliberați și lăsați la vatră în toamna anului 1941, dar care primiseră ordin să se prezinte în lagărele de concentrare în martie 1942.