Vlahi (denumirea alternativă blahi de asemenea) este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Europa de Est, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume daco-românii, aromânii, megleno-românii și istroromânii.Vezi DEX. Această denumire provine din denumirea βλάχοι în limba greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară. Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „vlahi”.calcul lingvistic „Valahi” nu este socotit de Academia Română ca fiind un cuvânt românesc: Dicționarul Enciclopedic (vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4) îl definește ca o denumire dată de străini iar DEX-ul ca un nume dat în evul mediu românilor din stânga și din dreapta Dunării de către alte popoare: vezi .
Vlahi a devenit și un endonim (autodefiniție) la meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român în secolul al XIX-lea, vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna pe români înainte, dar și după apariția statului modern român. +thumb|Un vizitiu român (cocher valaque) desenat de Dieudonné Lancelot în 1860|centruthumb|O țărancă română (paysanne valaque) desenată de Dieudonné Lancelot în 1860|centru Latinitatea Europei provine de la Imperiul Roman din antichitate; după căderea Romei în secolul al V-lea, fostul imperiu roman a fost divizat în două mari părți sau două imperii mai mici, părțile occidentale ale fostului imperiu (devenit Imperiul Roman de Apus) au fost germanizate (i.e. cucerite de popoare migratoare germanice precum goții), cele din mijloc ocupate de slavi sau maghiarizate și numai cele din est (i.e. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, respectiv formațiunile medievale timpurii ale românilor/vlahilor, e.g. cele ale lui Glad, Gelou sau Menumorut) și sud respectiv sud-est și-au menținut latinitatea (deși au fost de asemenea cucerite pentru varii perioade de timp de popoare migratoare precum gepizii, goții, cumanii, pecenegii sau avarii de-a lungul Evului Mediu Timpuriu, e.g. Gutthiuda); supraviețuirea latinofonilor in zona dunăreană se datorează demografiei pozitive a insulelor latinofone din Transilvania și din Balcani; totuși insulele/enclave lingvistice și etnice latinofone din Balcani sunt în pericol de dispariție.Lucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre l'Europe chrétienne (VIIe-XI siècles), Presses Univ. France, 1965, p.195
Istorie: apariția cuvântului thumb|Răspândirea lingvistică a vlahilor în Balcani și Carpați. „Vatra străromână” a vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-i menționează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor și apariția cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes din anul 976 apoi în „Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XIGhiorghios Kedrenos, Compendium, vol. III, p. 141. (vezi istoria vlahilor de la sud de Dunăre). De fapt, populația romanofonă era, până atunci, și aidoma populației elenofone și albanofone, inclusă în denumirea generală de Ῥωμαίοι („Romei” în sensul de „Romani”) cuprinzând toți locuitorii băștinași din fosta „Romanie” (Ῥωμανία, adică Imperiul roman de răsărit).Nicolae Iorga, Les plus anciens états slavo-roumains sur la rive gauche de Danube (VIIe siècle) în: „Revue des Études Slaves”, 1925 (vol. V, fasc. 3-4, p. 173). Astfel Cassius Dio în „Istoria romană” (22,6) nu menționează „vlahii”, ci scrie: Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu – lângǎ țara tribalilor – țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.
Primele limbi romanice sunt atestate abia în perioada marilor migrații: franceza în 842 (Les serments de Strasbourg) și italiana în 960 (Carta capuana)Ecaterina Goga - Introducere în filologia romanică - Studiu socio-linvistic. Editura Didactică și Pedagogică.(1980) p.223-232 Latina populară a vlahilor si românilor s-a manifestat mai pregnant in secolul al X-lea, fiind strâns legată de menționarea vlahilor/românilor in cronici (Ibn al-Nadīm, Mutahhar al-Maqdisi, Cronica lui Nestor, Gesta Hungarorum). În decursul timpurilor, s-a folosit pentru populația latinofonă balcanică denumirile de daci, geți și apoi de vlahi.
Secolul al V-lea Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila, (probabil în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul LisseanuG. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor. Vol. VIII, 1936 arată că bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de corturile nomazilor. Localnicii se ocupau cu agricultura fiind sedentari. În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți sciți.
Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie…: "Theodosius al II-lea respinse pe sciri și pe carpodacai …peste Istru". Carpodacai e o mențiune a autohtonilor daci sau carpi din secolul al V-lea. Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XI
Secolul al VI-lea Prima mențiune a unui cuvânt romanic oriental (din Europa de sud-est) apare în cronica lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!). Ulterior, Primul Imperiu Bulgar cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile romanice de Imperiu, care între timp devine din ce în ce mai puțin roman, și din ce în ce mai grec. Apariția cuvântului βλάχοι (vlahi) în scrierile lui Skilițes și în „Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpânirii bulgare asupra teritoriilor locuite de romanofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.
Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul „vlahi”, arată că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lângă capitalăIlie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8.
Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu câteva evenimente din secolul al VI-lea, din timpul împăratului Mauricius. Theophylact Simocatta, 8.4.11-8.5.4 (ed. C. de Boer, 1972)
Secolul al VII-lea Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti, arătând că „dacii” din vremea lui ar fi urmașii goților. Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.VII
Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia…care se numește și Gepidia” indică venirea nomazilor gepizi. Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XVIII
Secolul al VIII-lea Istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre românii de la sud de Dunăre, numiți „vlaho-rinhini” (posibil „vlahii de la râul Rynhos”), apar într-un document istoric referitor la mănăstirea Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea dar bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea. Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2005, p.126 Conform documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfântul Munte s-au așezat treizeci de familii de vlahorinchini: „În zilele împăraților iconomahi, neamurile din ținuturile de lângă Dunăre, găsind prilej de dezordine, deoarece împărații cei nelegiuiți ai romanilor purtau război contra sfintelor icoane, pe atunci așa-numiții rinhini și, în limba celor simpli, vlahorinhini și sagudați, după ce au ocupat Bulgaria și s-au întins încetul cu încetul în diferite părți, au pus stăpânire și pe Macedonia. În cele din urmă au ajuns și la Athos cu femeile și copiii lor, căci nu se afla nimeni să le stea împotrivă și să-i înfrunte cu război”Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. IV, (ed. Haralambie Mihăescu, Nicolae Șerban Tanașoca, Radu Lăzărescu, Tudor Teoteoi), Ed. Academiei, București, 1982, p. 6 (abreviată infra FHDR) M. Lascaris, Les Vlachorynchines. Une mise au point, în „Revue Historique du Sud-Est Européen”, 20, 1943, p. 182-189
Secolul al IX-lea Iosif Genesios a folosit denumirea de "geți" (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821.Genesios,(l.Engleza) On the reign of emperors, Australian Association of Byzantine Studies,Canberra, 1998, p.29 Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat sub ocupația slavilorJuan Signes Codoñer, The Emperor Theophilos and the East, 829–842: Court and Frontier in Byzantium during the Last Phase of Iconoclasm, Routledge, 2016, p. 51
O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860): ..."gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani." Matila Ghyka. A Documented Chronology of Roumanian History: From Pre-historic Times to the Present Day. Translated from the French by Fernand G. Renier and Anne Cliff, B. H. Blackwell, 1941, p.26
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în randul slavilor Pandele Olteanu, Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie de Nord et le Maramureș, «Romanoslavica», I, 1958, pp. 169–197. rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpină)Radu Mârza, „Contribuția lui Chiril și Metodie la dezvoltarea culturii europene”, Romanoslavica, 49, 2, 2013Józef Maksymilian Ossoliński, Samuel Bogumił Linde "Vincent Kadłubeck: E. Historisch-kritischer Beytrag zur Slavischen Literatur" Biblioteca Bavareză de Stat, 1822, p 565Fruchtbarkeit des Wort Gottes, sowohl in den Anhören als Verkündigen derselben: Lobr. am Feste der H. H. Cyrilli und Methudii, Wien, Bavarian State Library, 1740, p. 232 (scanat in 2010, disponibil pe Google Books)
În codicele mănăstirii aghiorite Sfântul Pantelimon, întocmit în a doua jumătate a secolului trecut, se menționează, printre altele, următoarele: «cei care locuiau în jurul Dunării — bulgarii, moravii (sârbii și valahii) și slavii Iliriei — au fost în cele din urmă luminați prin sfântul botez în cursul secolului al IX-lea, în timpul autocratorului Mihail și al slăvitului patriarh Fotie».
Secolul al X-lea Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Constantin presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Constantinus Porphyrogrnitus, De thematibus et administrando imperio, Bonn 1840,Greek text: G. Moravcsik, In English by: R.J.H.Jenkins, Dumbarton Oaks,1967, p.125 Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația.