miniatura|Cadavre de armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau, în 1915, în apropiere de Ankara. Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei masacre, foamete, epuizare îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” Genocidul armean (în , în ) este un genocid comis din aprilie 1915 până în iulie 1916 sau chiar 1923,Istoriografia recentă consideră că genocidul a luat sfârșit odată cu semnarea tratatului de la Lausanne la 23 iulie 1923, din cauza masacrelor desfășurate în perioada 1920–1923. în care două treimi dintre armenii care trăiau pe teritoriul de astăzi al Turciei au pierit în urma deportărilor, a foametei și a  de mare amploare. A fost planificat și executat de către partidul de la putere în momentul respectiv, Comitetului Uniunii și Progresului (CUP), mai bine cunoscut sub numele de „Junii Turci”, compus în special din , Talaat Paşa, și Jemal Paşa, care conduceau Imperiul Otoman implicat în acea dată în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. Genocidul a costat viețile a aproximativ un milion două sute de mii de armeni din Anatolia și .Această cifră este cea general admisă de comunitatea istoricilor; bilanțul masacrelor și deportărilor armenilor nu întrunește însă o unanimitate.

Deportările și masacrele au fost pregătite și organizate de la Constantinopol, capitala de atunci a Imperiului, și implementate la nivel local de către liderii din diverse districte și provincii. Fiecare birou local era responsabil pentru colectarea armenilor din aria sa administrativă, apoi soldații și jandarmii otomanii escortau convoaiele până în deșert în „” și comiteau ei înșiși asasinate sau dădeau frâu liber violenței grupurilor de bandiți înarmați, în cea mai mare parte kurzi. Mulți criminali, grupați în ceea ce va fi cunoscut sub numele de „” au fost eliberați de către autorități în acest scop.

Politica de recunoaștere a acestui genocid la nivel mondial este încă subiect de dezbatere și controverse, din cauza , mai ales în Turcia. În octombrie 2015, genocidul era recunoscut de către parlamentele a douăzeci și nouă de țări.

Armenii din Imperiul Otoman la începutul secolului al XX-lea

Populația armeană din Imperiul Otoman înainte de 1915 alt=Les Arméniens sont concentrés au Nord-Est, avec les Kurdes au Sud-Est.|miniatura|Compoziția etnică a Anatoliei, în 1910: Armenii sunt afișați cu galben. Situația precedentă genocidului face posibilă în teorie înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat și a consecințelor. Cu toate acestea, date demografice asupra populației armenești care trăia în Imperiul Otoman înainte de izbucnirea Primului Război Mondial variază de la sursă la sursă, de exemplu între cea dată de patriarhia armenească din Constantinopol (numere mai mari) și cifrele date de autoritățile otomane oficiale (numere mai mici).

consideră că trăiau între un milion și jumătate și două milioane și jumătate de armeni în Imperiul otoman înainte de genocid.

Patriarhia armeană a efectuat mai multe recensăminte în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea: trei milioane de armeni conform statisticilor făcute de delegația armenească de la congresul de la Berlin (1878), două milioane șase sute șaizeci de mii, potrivit unei statistici mai noi, din 1882. În cele din urmă, sursele patriarhiei armenești dădeau o populație armenească de aproximativ două milioane o sută de mii de oameni în ajunul Primului Război MondialMarcel Léart, La Question arménienne à la lumière des documents, 1913.Raymond Kévorkian, Les Arméniens dans l'Empire ottoman à la veille du génocide, Paris, Arhis, 1992.. Cum între timp au avut loc , masacrele din Cilicia și mai multe , ceea ce explică cifrele demografice în scădere.

Dacă luăm statisticile oficiale otomane, este de remarcat faptul că recensământul din anul 1844 duce la aproape două milioane numărul de armeni numai din Turcia Asiatică. Douăzeci de ani mai târziu, în 1867, guvernul otoman a făcut public numărul de două milioane de armeni în Turcia Asiatică și încă patru sute de mii în Turcia Europeană, până la un total de două milioane patru sute de mii. Apoi se observă că armenii și ponderea lor demografică a devenit o problemă serioasă în timpul negocierilor din 1878 în vederea tratatului de la San Stefano și apoi de la congresul de la Berlin: atunci a fost menționată pentru prima oară posibila autonomie a Armeniei. Guvernul otoman prezenta atunci cifre reduse cu aproape jumătate, între un milion o sută șaizeci de mii și un milion trei sute de mii de armeni pe teritoriul otoman. Era intenția guvernului la acea dată să minimizeze importanța acestei minorități, care atrăgea intermitent atenția comunității internaționale și care revendica din ce în ce mai viguros respectarea drepturilor sale așa cum erau ele definite prin tratate și prin constituție; acum, cifrele diferă mult între surse, armenești și otomane. Anterior, logica era diferită: cu cât erau mai mulți armeni, cu atât puteau autoritățile să ceară taxe mai mari în conformitate cu sistemul milletului.

Ca o ultima cifră, revelată de carnetul personal de însemnări al lui Talaat Paşa, erau un milion șase sute șaptesprezece mii două sute de armeni în 1914, o cifră mult mai mare decât statisticile oficiale otomane din epocă.

Contextul politic thumb|Cele șase vilayete armenești din Imperiul Otoman în anul 1900 (cu verde intens); sunt figurate și provinciile armenești ale Imperiului Rus (portocaliu intens) și celelalte provincii țariste în care era prezentă minoritatea armeană.

Emanciparea minorităților în Imperiul Otoman Secolul al XIX-lea se caracterizează printr-o mișcare de emancipare a minorităților din Imperiul Otoman, marcat de războiul grec de independență din 1821 la 1830, de la revoltele din Balcani, care au dus la unirea Principatelor Române în 1859, și la independența Muntenegrului, României și Serbiei, și la autonomia Bulgariei în 1878. Aceste mișcări au condus la tratatele de la San Stefano și Berlin, în 1878, care au pus capăt Războiului Ruso-Turc din 1877-1878, care a consacrat independența popoarelor din Balcani, precum și dezmembrarea părții europene a Imperiului Otoman. De asemenea, prin aceste tratate, „Sublima Poartă se angajează să realizeze fără întârziere îmbunătățirile și reformele pe care le cer nevoile locale în provinciile locuite de armeni și să le garanteze siguranța în fața cerchezilor și kurzilor.”

La sfârșitul secolului al XIX-lea, armenii din Imperiul Otoman au devenit conștiențiAcest eveniment este paralel cu „revoluția literară armeană”, petrecută în același moment și în care scriitorii (cum ar fi Raffi) și-au schimbat stilul, modernizându-l. de inegalitatea drepturilor lor în raport cu alți cetățeni otomani. În urma nepunerii în aplicare a reformelor promise de tratatele de la 1878, s-au format grupări de armeni, de cele mai multe ori revoluționare. Ei denunțau metodele sultanului, cereau punerea în aplicare a reformelor, libertate pentru toți și egalitate între armeni și musulmani. a fost înființat în 1885, partidul  („clopotul”), de orientare socialistă, în 1886 (sau 1887), și Federația Revoluționară Armeană Dașnak în 1890 (de orientare relativ pro-independență). Membrii acestor partide readuceau speranța în rândul armenilor din Imperiul Otoman (în principal țărani). În schimb, emanciparea căutată de aceste partide avea să fie unul dintre principalele motive ale Imperiului pentru a-i masacra pe armeni. Răscoale de mică amploare au loc în vilayete în care trăiau armenii — în Zeitun, de exemplu — dar represiunea otomană a fost sângeroasă și s-a terminat cu masacre, preludii ale genocidului.

Situația politică turcă alt=Manifestation, les drapeaux portent l'étoile et le croissant, avec des inscriptions en alphabets arabe et arménien.|miniatura|Armeni din Constantinopol sărbătorind formarea guvernului Junilor Turci, în 1908. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a coagulat un grup de adversari ai sultanului Abdülhamid II, care a dat naștere Comitetului Uniunii și Progresului (CUP), compus din turci naționaliști sau progresiști, „Junii Turci”. CUP a primit sprijin de la multe dintre mișcările care reprezentau minoritățile Imperiului, inclusiv de la mișcările de independență sau autonomiste armenești ca Dașnak. Totuși, această alianță de conveniență avea limitele sale într-o problemă crucială, și anume crearea unui stat armenesc autonom sau independent. Junii Turci au reușit să-l răstoarne pe sultan în 1908, cu ajutorul mișcărilor minorităților, și au trecut la conducerea Imperiului Otoman. Minoritățile și-au făcut intrarea în parlament, comunitățile fraternizau. Ele au început în curând să ceară independență și au obținut sprijin din partea democrațiilor occidentale.

Cu toate acestea, CUP nu accepta crearea unui stat armean, iar mișcările pentru independență au încetat să-i mai ofere sprijin și au căutat să creeze alte alianțe în regiune, inclusiv cu ajutorul rușilor. Inspirat de pozitivism și de darwinismul social, CUP a dezvoltat încetul cu încetul o ideologie naționalistă turcistă care a cucerit elita otomană, transformată mai departe de o aripă radicală în panturcism, reînviind chiar și mitul panturanismului. Junii turci au impus asimilarea forțată a diferitelor popoare care alcătuiau restul Imperiului, și trecerea treptată de la un sistem imperial, multi-național, multi-etnic și multicultural, la un sistem de stat național. Victime ale acestui naționalism și ale panturcismului, armenii, care erau o componentă demografică importantă a Imperiului, au devenit dușmani din interior și un obstacol major pentru unificarea etnică a turcilor din Anatolia și expansiunea lor în țările de limbă turcică din Asia centrală, o zonă geografică descrisă de Ternon ca un „spațiu vital” al panturcismului. (). În acest context, liderii mișcării junilor turci au trecut progresiv de la o abordare politico-legalistă la una naționalistă, militară și violentă. În 1909, , în care au fost implicați Junii Turci, aveau să semene și mai multă îndoială cu privire la intențiile acestora față de armeni.

Violențe anterioare genocidului

Masacrele hamidiene, 1894-1896 alt=Bărbat cu fes pe cap, cu un cuțit însângerat în gură, își suflecă mânecile. În spatele lui, o inscripție anunță „Abdul-Hamid - măcelărie clasa I”. El spune: „Cât sunt ei ocupați prin alte părți, să mai tai eu câțiva armeni!”.|thumb|right|upright|Caricatură a sultanului Abdul-Hamid al II-lea. , din 1894–1896, au fost preludiul genocidului, prima serie de acte criminale de mare amploare comise împotriva armenilor din Imperiul Otoman. Acestea au avut loc sub domnia sultanului Abdülhamid II, cunoscut în Europa sub numele de „Sultanul Roșu” sau „Marele Sângerător”, care a ordonat personal (disponibil online), „Lettre du 15 février 1895 à sa mère”. masacrele în urma refuzului armenilor din  de a plăti dublu birul între iulie și septembrie 1894. Kurzii, asistați de hamidié, regimente de cavalerie kurdă, au venit ca întăriri, au asediat și apoi au masacrat între 18 august și 10 septembrie 1894 populația armeană din Sason,, 262 de pagini declanșând un val de masacre în tot Imperiul Otoman, care a durat până în 1896.