Georgienii formează unul din cele mai vechi popoare ale lumii. Acest popor a luat ființă din trei asociații tribale: kartlii, megrel-chanii (lazii) și svanii. Primele organizații statale de pe teritoriul Georgiei de azi au fost Colhis și Iberia, care au pus bazele unei însemnate civilizații. Istoria acestei civilizații, ajunsă la apogeul său în secolele XII și XIII, este marcată de numeroase invazii și cuceriri ale imperiilor vecine Caucazului de-a lungul timpului. În pofida acestor vitregii, poporul georgian și-a păstrat identitatea națională și culturală.

Preistoria

Epoca de piatră Cele mai vechi resturi umane (Homo erectus) din Georgia provin din Dmanisi.

Cele mai vechi așezări din Georgia sunt datate din paleoliticul mijlociu, Acheulean. Unul dintre cele mai mari situri este situat în Jaschtchwa la nord de Suhumi. Acest loc a fost populat până în neolitic.

Începând cu anul 40.000 î.e.n., în paleoliticul superior, apare pentru prima dată în regiune omul de Cro-Magnon.

Epoca cuprului, bronzului și fierului Începând cu chalcoliticul, aceste populații s-au remarcat prin prelucrarea metalelor. Se disting pentru acea perioadă: cultura Odischi, grupele Sioni și Maikopi (în vest); cultura Șulaveri, grupul Sioni (în est), cu stațiunile reprezentative Șulaveri Gora și Chramis Didi Gora.

În epoca bronzului timpuriu se produc schimbări în structura socială, dovedite de înmormântările tumulare de tip Martqopi și Bedeni ale culturii Kura-Araxes, de vestigiile de așezări fortificate și de dezvoltarea metalurgiei. O așezare fortificată cu două necropole în preajmă a fost descoperită în Kvazchelebi, tumuli cu manta din piatră sau pământ, în ale căror camere funerare s-au găsit inventare care reflectă statutul social al defuncților, la Martqopi și Bedeni.

Pe la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., în epoca mijlocie a bronzului, populațiile existente pe teritoriul Georgiei s-au organizat în asociații tribale cu o structură pregnant ierarhizată, în cadrul cărora s-au dezvoltat în mod deosebit agricultura, tehnologiile metalurgice și olăritul. Vasele din aur și argint, podoabele și numeroasele obiecte de lut descoperite în regiunea muntoasă Trialeti din centrul țării dau dovadă de un nivel înalt de civilizație. Aceste mărturii sunt atribuite generic „culturii Trialeti”, care poate fi caracterizată mai ales prin dimensiunile impresionante și structura tumulilor. În unele morminte au fost găsite pe lângă piese de port și care de lemn cu patru roți.

În Bronzul târziu și în epoca timpurie a fierului apar unele schimbări ale tipurilor de habitat, ale formelor de ceramică și tipurilor de armă. Acestea din urmă sunt influențate și de apariția metalurgiei fierului. Descoperiri arheologice, caracteristici lingvistice și surse scrise atestă aportul triburilor georgiene la dezvoltarea tehnologiilor metalurgice din Orientul Apropiat și din lumea elenă. Conform izvoarelor grecești, chiar procedeele de obținere a fierului din minereuri au fost descoperite de vechii georgieniLordkipanidze/Katcharava 1988, p. 5..

Antichitatea

Regatele vechi ale Colhidei și Iberiei În secolul al XIII-lea î.Hr. a fost întemeiat primul regat pe teritoriul actual al Georgiei, Diaochi, prin uniunea mai multor triburi kartvelice. Acesta a fost probabil una din cele mai puternice organizații statale de pe țărmurile Mării Negre și a dăinuit până la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., când a fost înlocuit de statul Colhida, a cărui existență este menționată pentru perioada dintre secolele IX și VIII î.Hr. de izvoare urartiene, prin denumirile de „Kolcha” sau „Kulcha”. Acest regat din vestul Georgiei a dăinuit până în secolele II-I î.Hr., când regiunea a devenit o parte statului roman, străbătută de limesul caucazian. În perioada sa târzie, regatul a bătut monede proprii din argint, așa-numiții tetrii.

Mitologia popoarelor din Colhida era influențată de miturile sumerian-babiloniene. Legenda lui Prometeu, ținut captiv de Zeus în munții Caucazi, are parțial, se pare, chiar origini caucaziene. Aici, Prometeu era cunoscut sub numele de Amirani. Și legenda argonauților relevă interesul deosebit al elenilor pentru bogățiile Colhidei. Lâna de Aur căutată de argonauți aparținea regelui legendar Aeetes din Colhida, fiul lui Helios și tatăl fatidicei MedeeaHerodot I, 2.. Legenda pomenește un râu Fazis pe meleagurile Colhidei, identificat cu râul Rioni, și orașul Eea drept capitală a regatului. Coloniștii greci au apărut în Colhida în decursul secolelor VII și VI î.Hr., fondând polis-urile Dioscuridas (azi Sukhami), Fazis (azi Poti) și Pityus.

În regiunile de est, sud și parțial în zona de vest a Georgiei se extinde începând cu secolul al IV-lea î.Hr. regatul Kartli, numit în izvoarele antice și bizantine Iberia sau Iviria, cu capitala la Mtsjeta, despărțit de Colhida de lanțul muntos Lichi. Arealul acestei culturi cuprindea estul Georgiei de azi, părți din Daghestan și din Albania Caucaziană (teritoriul actual al Azerbaidjanului). Întemeietorul mitic al regatului se numea Parnavaz. Acestui rege îi este atribuită prin legendă născocirea alfabetului georgian și adoptarea dialectului kartlic ca limbă oficială a regatului. Iberia a avut, ca și Colhida, relații strânse cu Grecia, Parția și cu Imperiul Ahmenid, față de care amândouă regatele se aflau în raporturi de vasalitate. În Munții Caucaz se exploata aurul, argintul, cuprul și fierul. Grecii i-au cunoscut pe georgieni mai ales ca făuritori de arme.

După cucerirea Persiei de către Alexandru Macedon, în anul 333 î.Hr., regatul Colhidei și cel al Iberiei au devenit independente. În timpul războaielor dintre diadohi, care au urmat stăpânirii lui Alexandru, statele georgiene au fost cucerite de comandantul pontic Ason, care a instituit un regim de teroare. Iberia a putut scutura după scurt timp stăpânirea pontică și a unificat toate ținuturile georgiene în afara Colhidei sub stăpânirea sa.

Antichitatea târzie În războaiele mitridatice, Colhida a fost ca provincie, Iberia ca vasal al Pontului antrenată în lupta împotriva Romei. Între anii 65 și 64 î.Hr. statele georgiene au fost cucerite de generalul Pompei. Colhida a devenit astfel provincie romană, Iberia protectorat al Romei.

Statul Colhida a început să se destrame în decursul secolului al II-lea î.Hr. Pe teritoriul său s-au format treptat cinci regate, drintre care Lazica (Egrisi în georgiană), întemeiat de lazii care veneau din sudestul Georgiei, era cel mai puternic și se întindea până în zona Caucazului de Nord. La sud de Lazica se aflau regatele heniochilor și al macronilor, la nordul său statele apasgilor și apșililor. Statul apasgilor a devenit mai târziu Abhazia.

Regatul Iberiei a devenit foarte puternic între secolele I și III d.Hr., întinzându-se spre sud și ocupănd ținuturi de pe teritoriul de azi al Armeniei. Această perioadă este caracterizată de o exercitare puternică a influenței romane, sub împărații Vespasian și Hadrian. Despre un rege al Iberiei, Parsman al II-lea, se știe că a făcut o vizită la Roma în timpul împăratului Antoninus Pius (138-161). Lui Parsman i s-a permis atunci să oficieze sacrificii pe colina capitolină, după plecare i s-a înălțat într-unul din templele Romei o statuie ecvestrăLordkipanidze/Katcharava 1988, p. 7.. După ascensiunea Imperiului Sasanid, regiunile estgeorgiene au fost cedate de romani prin pacea de la Nisibis din 298 Persiei, în schimbul unor ținuturi din nordul Mesopotamiei. În decursul secolului al IV-lea, linia dinastică partică-arșachidă a fost înlocuită în Iberia de chorosvizii de origine persană.

Creștinismul a pătruns în Georgia de vest mai ales prin misionarea apostolului Andrei. Iberia s-a numărat printre primele țări din lume care au adoptat creștinismul ca religie de stat, în anul 337, sub domnia lui Mirian al III-lea. Legenda spune că regele Mirian a trecut la creștinism datorită sfintei Nino. Colhida de sudvest a ajuns creștină la 17 ianuarie 395, când a devenit provincie a Imperiului Roman de Est. Răspândirea creștinismului a fost favorizată de domnitori și de aristocrația georgiană, deoarece noua religie constituia o barieră împotriva influenței persane, care tindea să impună zoroastrismul. Iberia devenise încă din secolul al III-lea vasală a Imperiului Sasanid și adoptase de timpuriu, datorită acestui raport de dependență, structurile tipice feudalismului. Regatul își va schimba des apartenența politică în decursul evului mediu timpuriu, pentru a-și menține integritatea statală.

Un punct marcant în istoria conflictelor dintre regatele georgiene și Iran îl constituie revolta georgiano-armeană condusă de regele iberic Vahtang I. Gorgasali (446?-522?), întemeietorul noii capitale de la Tbilisi, împotriva Persiei în 482. Gorgasali stătea în fruntea unei Iberii puternice, care cucerise și regatele vestgeorgiene Lazica și Abhazia. Pentru a-și consolida poziția, regele impusese autocefalia bisericii georgiene, încheiase o alianță cu regatul Armeniei și se căsătorise cu Elena, o prințesă bizantină. Cu toate acestea, împăratul bizantin Zeno I nu a sărit în ajutorul Iberiei, care a fost înfrântă în 483 și devastată de persani. După o scurtă perioadă de exil în Lazica, Gorgasali a încheiat pacea cu persanii și a fost reîntronat în 485. După refuzul temerarului principe de a participa la o incursiune împotriva Bizanțului, Iberia a fost din nou atacată de sasanizi, sub comanda șahului Kavad. Deși armatele persane erau de trei ori mai numeroase decât cele iberice, georgienii au reușit să-și apere timp de patru zile cu eroism granița, într-o bătălie care l-a costat pe Gorgasali viața.

Epoca feudală

Iberia a devenit astfel în secolul al VI-lea provincie persană, în timp ce Lazica căzuse sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Deoarece persanii erau angajați în conflictul cu Imperiul Bizantin, iberienii au reușit să creeze mici principate independente, care se aflau într-o stare permanentă de război. În secolul al VII-lea, georgienii au fost nevoiți să facă față și invaziilor arabe. Arabii pătrunseseră în anul 642 pentru prima oară în ținuturile estgeorgiene, fără a le putea cuceri decât după o îndelungată perioadă de războaie, care au fărâmițat Lazica și Iberia. Unele state mici precum regatul Kartli și principatul Kaheția, condus de un principe cu titlul de corepiscopos, în centrul țătii, Hereția în est sau Egrisi-Abhazia în sudvest și-au putut totuși păstra independența până în secolul al X-lea. Arabii au întemeiat în secolul al VII-lea emiratul Tbilisi în centrul țării, care a dăinuit până în 1122. În această perioadă s-a dezvoltat în Georgia viticultura și în general agricultura, aceasta din urmă și datorită introducerii unui nou tip de plug georgian. Orașele mari erau în acea perioadă Tbilisi, Kutaisi, Uplistsikhe, Artanui, Telavi, Akhalkalaki, Dmanisi și Oltisi.

Sudvestul Georgiei, în care luase ființă Tao-Klardjetiția, rămăsese în acest timp protectorat bizantin. În principatele georgiene se ridicase un nou neam princiar, cel al Bagratizilor. Cu consimțământul Constantinopolului, ei au început să poarte în protectoratul Tao titlul de curopalat. La sfârșitul secolului al X-lea principele din Tao, Curopalatul David al III-lea, a inițiat unificarea statelor georgiene, ocupând în anul 976 regatul Kartli pentru fiul său adoptiv, Bagrat al III-lea. Acest tânăr principe, rudă cu David, a urcat apoi, după trei ani, și pe tronul regatului Egrisi-Abhazia,, moștenindu-l pe unchiul său din linie maternă, Teodosiu cel Orb. Începând cu anul 1001, el a domnit și peste Tao-Klarjetiția (Curopalatinatul Iveriei pentru bizantini) ca urmaș al lui David. Între anii 1008 și 1010, Bagrat a anexat Kaheția și Hereția, devenind astfel primul monarh al Georgiei unite, numită Sakartvelo, cu capitala la Kutaisi.