Operațiunea Neptun, cunoscută și ca Debarcările din Normandia, a fost asaltul și operațiunile amfibii din timpul Operațiunii Overlord declanșată de Aliații occidentali pentru deschiderea celui de-al doilea front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ziua Z inițială pentru declanșarea operațiunii (5 iunie) a fost amânată cu 24 de ore, pentru 6 iunie 1944. Atacul inițial a avut două faze: o debarcarea a parașutiștilor americani și britanici (printre ei se afla și un batalion canadian) la scurtă vreme după miezul nopții și o debarcare amfibie a infanteriștilor și diviziilor blindate aliate pe plajele Franței, care a fost declanșată la ora 06:30. Operațiunea a presupus transpotarea a numeroși soldați și a unei uriașe cantități de materiale din Anglia și Țara Galilor cu ajutorul avioanelor de mare capacitate și a vaselor comerciale, cât și asigurarea condițiilor pentru desfășurarea cu succes a debarcărilor – asigurarea superiorității aeriene și maritime totale în zona Canalului Mânecii, cât și sprijinirea infanteriei debarcate prin intermediul bombardamentelor aeriene și navale.

În operațiune au fost implicați peste un milion de oameni, dintre care peste 195.000 de civili din marina comercială. Operațiunea Neptun a fost declanșată în largul coastelor Normandiei și în peninsula Cotentin, pe cinci plaje – Gold, Juno, Omaha, Sword și Utah.

Prognoza meteo Factorul determinant pentru stabilirea datei debarcării a fost prognoza meteo. În această fază a războiului, submarinele germane fuseseră alungate din Atlantic iar stațiile lor meteorologice din Groenlanda au fost închise. Aliații au reușit să aibă avantajul de a fi singura tabără care cunoștea condițiile meteo din Atlantic, ceea ce avea să se dovedească decisiv.

Planificatorii aliați au apreciat că debarcarea avea nevoie de o lună plină atât pentru piloții de avioane, cât și pentru a folosi nivelul maxim al mareei de vară. Această condiție a limitat perioada de declanșarea a operațiunii la câteva zile pe lună. Eisenhower a ales ziua de 5 iunie pentru declanșarea atacului. Pentru cea mai mare parte a lunii mai, vremea a fost bună, dar s-a deteriorat rapid la începutul lui iunie. Pe 4 iunie, condițiile erau absolut inacceptabile pentru declanșarea debarcării – vântul bătea cu putere, valurile înalte făceau imposibilă lansarea vaselor de debarcare iar plafonul de nori aflat la o înălțime redusă împiedica avioanele să-și găsească țintele. Convoaiele aliate de debarcare aflate deja în marș pe mare au fost obligate să se retragă la adăpost în golfurile din sudul Angliei.

Exista posibilitatea ca toată operațiunea să fie anulată, iar trupele să fie trimise înapoi în taberele lor, ceea ce ar fi fost o operațiune riscantă din mai multe puncte de vedere: în primul rând era vorba de un flux uriaș de oameni și de materiale, iar în al doilea rând exista primejdia ca secretul operațiunii să nu mai poată fi păstrat. Următoarea perioadă cu lună plină avea să apară peste o lună. Pe 5 iunie a avut loc o întâlnire de maximă importanță la care au participat comandanții debarcării și meteorologul șef al lui Eisenhower, căpitanul J.M. Stagg. Stagg a anunțat o îmbunătățire a condițiilor meteo pentru ziua următoare. Bernard Law Montgomery și șeful statului major al lui Eisenhower, Walter Bedell Smith, erau în favoarea declanșării debarcării pe 6 iunie. Leigh Mallory avea îndoieli în ceea ce privește posibilitatea succesului debarcării în acele condiții, iar amiralul Bertram Ramsay credea că vor exista condiții favorabile la limită pentru declanșarea invaziei. Eisenhower s-a bazat pe prognoza lui Stagg și a dat ordinul de declanșare a operațiunii.

În acest timp, germanii se considerau în siguranță date fiind condițiile meteo proaste și au apreciat că în următoarele câteva zile nu va fi posibilă declanșarea unei invazii. Mai mulți comandanți cu rang înalt lipseau de la posturile lor de conducere. De exemplu, Erwin Rommel își luase câteva zile de permisie pe care urma să le petreacă cu familia. Mai mulți comandanți de divizii, regimente și batalioane erau absenți de la posturile lor fiind prezenți la conferințe de război.

Coordonarea cu rezistența franceză Planul Overlord se baza mult și pe cooperarea cu rezistența franceză. Serviciile speciale britanice a pus la punct cu ajutorul rezistenței franceze o campanie masivă de sabotaje, care viza distrugerea căilor ferate, șoselelor și podurilor rutiere, a liniilor telefonice și telegrafice și a posturilor de transformare. Rezistența a fost alertată cu privire la iminența atacului de așa-numitele „mesaje personale”, transmise în timpul emisiunilor în limba franceză a BBC-ului. Zilnic se transmiteau câteva sute de mesaje false sau fără nicio noimă, care mascau de fapt cele doar câteva mesaje care contau.

În șirul de mesaje fără de înțeles emise de BBC la ora 21:00 pe 5 iunie se aflau instrucțiuni codificate precum Les carottes sont cuites (Morcovii au fost gătiți) și Les dés sont jetés (Zarurile au fost aruncate).La Seconde Guerre Mondiale – Hors-série Images Doc ISSN 0995-1121 – iunie 2004 A existat o pereche de instrucțiuni de extremă importanță, care este considerată de multe ori greșit ca fiind chemarea la insurecția armată adresată rezistenței. Cu doar câteva zile mai înainte de Ziua Z, a fost transmis primul vers (ușor modificat) al poemului lui Paul Verlaine "Chanson d'Automne": „Les sanglots longs des violons de l'automne”Cuvintele originale al lui Verlaine era: „Blessent mon coeur” (inima mea rănită). BBC a înlocuit cuvintele originale ale lui Verlaine versurile ușor modificate ale cântecului intitulat Verlaine (Chanson d'Autome) de Charles Trenet.M.R.D. Foot, SOE, BBC Publications 1984, ISBN 0-563-20193-2. p. 143. Instrucțiunea Long sobs of autumn violins a alertat rețeaua rezistenței Ventrilogul din regiunea Orléans, care avea ca misiune desemnată atacarea unor ținte de pe căile ferate în următoarele zile. Al doilea vers, „Bercent mon coeur d'une langueur monotone” (îmi calmează inima cu o slăbiciune monotonă), transmis pe 5 iunie, anunța că atacurile trebuie declanșate imediat.

Josef Götz, șeful secțiunii de semnalizare a serviciului de contrainformații german (SD) din Paris, a descoperit înțelesul celui de-al doilea vers al poemului lui Verlaine și a încă 14 alte ordine executive criptate emise în ziua de 5 iunie. Secțiunea sa a interpretat corect înțelesul ordinelor: invazia era iminentă sau chiar în curs de desfășurare. Ca atare, Götz și-a alertat superiorii și toți comandanții militari din Franța. De altfel, serviciul său mai trimisese cu o lună în urmă un avertisment asemănător, când aliații începuseră preparativele de invazie și atenționaseră rezistența, invazie care fusese amânată însă datorită condițiilor meteo neprielnice. În ochii comandanților germani, SD-ul lansase o alarmă falsă, iar alarma adevărată de pe 5 iunie a fost pur și simplu ignorată de această dată. Cartierul general al Armatei a 15-a și-a pus în stare de luptă unitățile, dar Armata a 7-a germană a ignorat avertismentul SD-ului.

Pentru a sprijini acțiunile rezistenței, serviciile speciale britanice SOE au plănuit să întărească rețelele clandestine franceze prin trimiterea unor grupuri de câte trei ofițeri de legătură în timpul așa-numitei „Operațiuni Jedburgh”. Grupurile Jedburgh trebuiau să coordoneze și să urmărească parașutările de provizii destinate grupurilor Maquisului din spatele frontului german. De asemenea, în spatele liniilor germane operau în cooperare cu rezistența, dar nu în subordinea directă a SOE, unitățile SAS formate din luptători britanici, francezi și belgieni.

Activitatea marinei Navele participante Forțele terestre care participau la debarcările de la începutul operațiunii Neptun erau formate din nouă divizii americane, britanice și canadiene. În săptămânile care au urmat primilor debarcați li s-au adăugat noi unități.

Flota de invazie a fost formată din opt flote naționale diferite, cu un total de 6.939 de vase (1.213 vase militare, 4.126 vase de desant și 1.600 de vase de sprijin, inclusiv un număr de vase comerciale).

Comandantul suprem al Forței Expediționare Navale Aliate, destinată protecției de la mică distanță a infanteriei și bombardării amplasamentelor inamice de pe plajă, a fost amiralul Sir Bertram Ramsay. Ramsay fusese responsabilul planificării invaziei de pe plajele Africii de nord din 1942 și avusese comanda unei dintre cele două flote care transportaseră trupe în timpul Operațiunii Husky (invazia aliată din Sicilia) în anul următor. Forța Expediționară Navală Aliată era împărțită în două Grupuri Navale Operative: cea de vest sub comanda contraamiralului Alan G Kirk și cea de est, sub comanda amiralului Sir Philip Vian (un veteran al debarcărilor din Italia).

Navele de război au asigurat acoperirea transportoarelor de trupe împotriva tuturor atacurilor navelor inamice de suprafață, submarine ca și împotriva atacurilor aeriene și au asigurat protejarea infanteriștilor în timpul debarcărilor prin bombardamente navale care au avut ca țintă fortificațiile germane de pe plaje. Printre vasele militare au fost câteva minisubmarine britanice, care au participat la protecția și ghidarea vaselor de desant până în imediata vecinătate a plajelor.

Perdeaua de protecția navală

O parte importantă a sarcinilor vaselor militare participante la Operațiunea Neptun a fost crearea unei perdele de protecție a căilor de transport a armatei de invazie împotriva oricărei încercări de intervenție a marinei germane de război – Kriegsmarine. Această sarcină a fost încredințată Flotei Metropolitane din cadrul Royal Navy. Britanicii luau în considerație două amenințări germane importante.

Prima era reprezentată de atacurile navelor germane de suprafață ancorate în porturile din Scandinavia și din Marea Baltică. Această amenințare nu s-a materializat de vreme ce, pe la mijlocul anului 1944, navele de linie nazise fuseseră grav avariate ca urmare a diferitelor atacuri aliate, iar crucișătoarele erau folosite doar pentru antrenamente. În plus, cota de combustibil alocată marinei militare germane fusese redusă cu o treime. Inactivitatea marinei germane ar fi putut fi și rezultatul neîncrederii lui Adolf Hitler în capacitățile de luptă ale Kriegsmarine. În mod sigur, marina regală britanică era o forță foarte puternică și care ar fi fost capabilă să respingă orice tentativă de atac al forțelor navale inamice. În plus, Canalul Kiel fusese minat în timpul Operațiunii Bravo.

A doua amenințare majoră era reprezentată de submarinele germane transferate din Atlantic. Avioanele de supraveghere decolate de pe portavioane și de pe aeroporturile din vestul Angliei controlau o fâșie întinsă la est de insulele britanice. Au fost localizate doar câteva submarine germane, iar cele mai multe grupuri de escortă aliate au fost mutate mai aproape de zonele de debarcare.

Aliații au făcut eforturi deosebite pentru interzicerea oricărei penetrări a vaselor gemane din Bretania și din Golful Biscaia. Au fost plasate câmpuri minate (Operațiunea Maple). Activitatea navală germană a fost minoră, iar pe 4 iulie patru distrugătoare au fost scufundate sau forțate să se reîntoarcă în portul Brest.

Pas de Calais fusese închis prin minare, patrulare neîncetată a vaselor și avioanelor aliate, supraveghere aliată și bombardarea porturilor inamice. Forțele navale locale germane erau reduse, dar ar fi putut fi întărite cu vasele din Baltica. Eforturile lor fuseseră concentrate însă pe protejarea Pas de Calais – zona cea mai probabilă de atac a aliaților, în concepția stategilor germani.

Perdeaua de protecție navală a asigurat distrugera celor câteva vase germane care au încercat să străpungă blocada. Niciun submarin german nu a reușit să străpungă blocada și doar câteva vase de suprafață au făcut câteva încercări de atac.

Bombardmentele navale