Termenul de Războiul din Kosovo (sau Conflictul din Kosovo) este folosit pentru a descrie două conflicte militare paralele din Kosovo:
1996–1999: Conflict între forțele sârbe și iugoslave, și Armata de Eliberare din Kosovo, o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută de NATO.
1999: Războiul dintre Republica Federală Iugoslavia și NATO, în perioada 24 martie - 10 iunie 1999 și armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuând războiul cu forțele iugoslave, printre care o deplasare masivă a populației în Kosovo.
Kosovo dinaintea intervenției NATO Kosovo în timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986) Conflictele dintre cele două comunități erau pe punctul de a izbucni din secolul XX, iar ocazional s-au produs violențe grave, în special în Primul război balcanic, Primul război mondial, și în Al Doilea Război Mondial. Guvernul socialist al lui Josip Broz Tito a reprimat sistematic manifestările naționaliste din Iugoslavia, căutând să asigure că nicio republică din cadrul federației nu obținea dominație asupra altora.
În particular, puterea Serbiei - cea mai mare și mai populată republică - a fost atenuată prin stabilirea unor guverne autonome în provincia Voivodina în nord și în Kosovo, în sud. Frontierele provinciei Kosovo nu se potriveau tocmai corespunzător cu zonele din localitățile populate de albanezii din Iugoslavia (un număr de albanezi au fost lăsați în Republica Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegrului, și Serbiei, pe când în nordul provinciei, populația predominantă era formată din sârbi).Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor de la recensământul din 1921 a fost albaneză.
Fosta autonomie a provinciei Kosovo stabilită în constituția Iugoslaviei, nu a fost pusă în practică. Poliția secretă a lui Tito a lovit cu asprime naționaliștii.
În 1956, un număr de albanezi au fost puși sub acuzare în Kosovo de spionaj si sabotaj.
Amenințarea de separatism a fost, de fapt, minimă, numai câteva grupuri disparate doreau unirea cu Albania, însă politic ele erau nesemnificative. Impactul pe termen lung a fost substanțial, astfel că unul din ele - Mișcarea de Revoluție pentru Unificarea cu Albania fondată de Adem Demaci - avea să formeze miezul politic al Armatei de Eliberare din Kosovo. Demaci însuși a fost închis în 1964, împreună cu mulți dintre adepții săi.
Iugoslavia a suferit o perioadă de criză economică și politică în 1969, din pricina unui masiv program guvernamental de reformă economică ce a majorat indirect diferența dintre bogații din nord și săracii din sudul țării. Demonstrațiile și revoltele studențești de la Belgrad, în iunie 1968 s-au răspândit și în Kosovo în luna noiembrie a aceluiași an, dar au fost înăbușite forțele de securitate. Cu toate acestea câteva dintre cerințele studenților - în special pentru adevăratele puterile reprezentative pentru albanezi pe ambele organe de stat sârbe și iugoslave precum și o mai bună recunoaștere a limbii albaneze - au fost recunoscute de către Tito. Universitatea de la Priștina a fost stabilită ca o instituție independentă în 1970, încheindu-se astfel o perioadă lungă în care instituția a fost condusă ca un avanpost al Universității de la Belgrad.
Albanizarea treptată a educației în Kosovo a fost împiedicată de lipsa de materiale educaționale în limba albaneză în Iugoslavia, ducând la un acord cu Albania pentru furnizarea de manuale.
În 1974, statutul politic al provinciei Kosovo a fost îmbunătățit și mai mult, atunci când o nouă constituție iugoslavă a acordat o extindere pentru drepturile politice ale nemulțumiților albanezi.
Odată cu Voivodina, a fost declarată provincie, și a câștigat multe puteri de republică: un loc pentru președinția federală și pentru propriile forțe de poliție și Banca Națională. Puterea era încă exercitată de către Partidul Comunist, dar revenea în principal etnicilor albanezi comuniști.
Moartea lui Tito pe 4 mai 1980 a dus la o lungă perioadă de instabilitate politică, înrăutățind tot mai mult de criza economică și neliniștile naționaliste. Primul focar major a avut loc în orașul principal din Kosovo, Priștina, în martie 1981, atunci când studenții albanezi s-au revoltat la cozile listelor de cantine ale Universității. Acest eveniment banal s-a răspândit pe întregul teritoriu al Kosovo, luând caracterul unei revolte naționaliste cu demonstrații popular masive, în multe orașe. Protestatarii au cerut ca Kosovo să devină cea de-a șaptea Republică a Iugoslaviei.
Cu toate acestea, acest lucru a fost inacceptabil politic pentru Serbia și Republica Macedonia. Unii sârbi (și unii naționaliști albanezi, de asemenea) au văzut cererile ca fiind un preludiu la o "Albanie Mare", ce putea cuprinde părți din Muntenegru, Republica Macedonia și însuși Kosovo.
Pentru a înăbuși revoltele, președinția comunistă a trimis trupe ale poliției și ale armatei, declarând stare de urgență, cu toate că nu a abrogat autonomia provinciei cum au cerut unii comuniști sârbi. Presa iugoslavă a raportat că 11 oameni au murit (deși unii susțin că numărul de morți ar fi de 1.000) și alți 4.200 au fost închiși. De asemenea Partidul Comunist din Kosovo a suferit și epurări, mai multe personalități cheie (inclusiv președintele său) fiind expulzați.
Autoritățile au instituit măsuri de represiune aspre asupra tuturor etnicilor albanezi și sârbi. Kosovo a suferit o prezență extinsă a poliției secrete, în cea mai mare parte a anilor '80 aceasta reprimând fără milă orice manifestare naționalistă neautorizată ale albanezilor și ale sârbilor. Potrivit unui raport citat de Mark Thompson, mai mult de 58.0000 de locuitori din Kosovo, au fost arestați, interogați, internați sau amendați. Mii dintre aceștia și-au pierdut locurile de muncă sau au fost expulzați din unitățile de învățământ.
În acest timp, tensiuni între albanezi și sârbi au continuat să se intensifice. În 1969, Biserica Ortodoxă Sârbă a ordonat clerului să compileze datele despre problemele sârbilor din Kosovo, încercând să facă presiuni asupra guvernului de la Belgrad pentru a face mai mult pentru a proteja credincioșii sârbi. În februarie 1982, un grup de preoți din Serbia și-au întrebat episcopii "de ce Biserica sârbă nu ia măsuri" și de ce nu pornește o campanie împotriva "distrugerii, incendierii și sacrilegiului a sfintelor moaște din Kosovo". Astfel de preocupări au atras atenția Belgradului. Povestiri apărute din timp în timp, în mass-media de la Belgrad susțineau că sârbii și muntenegrenii sunt persecutați.
Percepția că sârbii sunt scoși din Kosovo deveni una veritabilă, în special în rândul naționaliștilor sârbi.
Un alt factor de agravare a fost declinul economiei provinciei Kosovo, aceasta devenind o alegere proastă pentru sârbii care căutau de lucru. Albanezii și sârbii aveau tendința de a-și favoriza compatrioții atunci când veneau noi angajați, dar numărul de locuri de muncă a fost, în orice caz, prea mic. În acest scop, s-a argumentat că un număr mare de albanezi sunt de fapt țigani de credința islamică. Kosovo a devenit cea mai săracă parte din fosta Iugoslavie: în 1979, în medie, venitul pe cap de locuitor a fost de 795 dolari, comparativ cu media națională de 2635 dolari (și 5315 dolari în Slovenia).
Kosovo și ascensiunea la putere al lui Slobodan Miloșevici (1986–1990) În Kosovo, creșterea naționalismul albanez și separatismului a dus la creștere tensiunilor etnice între sârbi și albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare a condus la zvonuri sălbatice iar incidente (de altfel banale) fiind cu mult exagerate.
A fost împotriva acestui fundal tensionat că Academia de Științe și Arte din Serbia (САНУ) a realizat o anchetă în conformitate cu sârbii care au părăsit Kosovo în 1985-1986. Raportul a concluzionat că o mare parte din cei care au plecat au fost sub presiune de albanezi, de a face acest lucru. Șaisprezece membri proeminenți ai membrilor academiei au începutul lucrul în iunie 1985 pe un document proiect ce a fost prezentat publicului în septembrie 1986. Memorandumul academiei, astfel cunoscut, a fost extrem de controversat. Este axat pe dificultățile politice cu sârbii din Iugoslavia indicând cotonogul de putere al lui Tito din Serbia și dificultățile cu care se confruntă sârbi în afara Serbiei.
Memorandumul a oferit o atenție specială, în Kosovo, susținând că sârbii din provincie au fost supuși la "genociduri fizice, politice, juridice și culturale" într-un "război total și deschis" care a fost în curs de desfășurare începând din primăvara anului 1981. Acesta a susținut că statutul provinciei Kosovo în 1986 a fost o înfrângere istorică mai gravă decât orice eveniment pentru sârbi de la obținerea independenței față de Imperiul Otoman în 1804 astfel a fost considerat mai rău decât catastrofe precum ocuparea nazistă, sau primul război mondial când Serbia a fost ocupată de Imperiul Austro-Ungar. Autorii Memorandumului au susținut că, 200.000 sârbi s-au mutat din provincie în urmă cu 20 de ani și au avertizat că în curând nici unul nu va mai rămâne "cu excepția cazului în care lucrurile se schimbă radical". Remediul în conformitate cu Memorandumul, a fost "securitate autentică și lipsită de ambiguitate de egalitate pentru toate persoanele care trăiesc în Kosovo și Metohia să fie stabilite" și "obiective și condiții pentru sârbi care au plecat să fie realizate". Acesta a concluzionat că "Serbia nu trebuie să fie pasivă și aștepte și să vadă ce vor spune alții, așa cum au făcut-o de multe ori în trecut."
Memorandumul a fost întâmpinat de multe reacții diferite. Albanezii au văzut asta ca fiind un apel al supremației sârbe la nivel local. Ei au susținut că toate emigranții sârbi au părăsit Kosovo din motive economice. Alte naționalități iugoslave - în special slovenii și croații - au văzut-o ca pe o amenințare pentru apelul Serbiei de a fi mai hotărâtoare. Chiar și sârbii au fost divizați: o parte au acceptat-o, în timp ce vechea gardă comunistă a atacat puternic mesajul său. Unul dintre cei care au denunțat-o era membru sârb al Partidului Comunist, Slobodan Miloșevici.
În noiembrie 1988, șeful comisiei din provincia Kosovo a fost arestat.
În martie 1989, Miloșevici a anunțat o "revoluție anti-birocratică" în Kosovo și Voivodina, limitându-le autonomia precum și de impunere a dangătului de clopot și o stare de urgență în Kosovo, din cauza manifestărilor violente, rezultate în 24 de decese (inclusiv doi polițiști). Miloșevici a susținut că modificările constituționale pentru a proteja restul sârbilor din Kosovo față de hărțuielile din partea majorității albaneze.
Kosovo sub dominația directă a Serbiei (1990–1996) Slobodan Miloșevici a luat procesul de fortificație a unei etape ulterioare, în 1990, când a revocat autonomia provinciei Kosovo și Voivodina alegând liderii împreună cu simpatizanții acestuia. Crucial, ambele provincii au avut un vot în plus în cele opt state iugoslave, oferindu-i lui Miloșevici automat patru voturi în comparație cu Serbia și Muntenegru (fiind aliat Serbiei). Slovenia, Croația, Bosnia și Macedonia au avut, astfel, de a menține o alianță grea pentru a preveni modificări constituționale de către Miloșevici. Schimbările politice din Serbia au fost ratificate la 5 iulie 1990 în urma unui referendum pe întreaga Republica Serbia, inclusiv Kosovo.
Ca urmare a acestor măsuri, mai mult de 80,000 de albanezi din Kosovo au fost expulzați de la locurile de muncă din Kosovo. Un nou curriculum sârb a fost impus în toate unitățile de învățământ superior din Kosovo - o mutare care a fost respinsă de albanezi, care au răspuns prin crearea unui sistem paralel de învățământ.