Paul Mircea Nicolae Solacolu (n. 7 iulie 1925, Slatina – d. 2012) a fost un inginer hidrotehnician român, specialist în gospodărirea apelor. S-a ocupat în special de problemele de amenajare a bazinului hidrografic Argeș pe care le-a coordonat timp de peste trei decenii. A proiectat, de asemenea, numeroase lucrări hidrotehnice.
Studii și elemente principale ale activității profesionale
Paul Solacolu s-a născut la Slatina, județul Olt în 7 iulie 1925. Bunicul său era generalul George Solacolu, care în tinerețe luptase la Plevna și fusese decorat cu Virtutea Militară. Tatăl său, Marcel Solacolu, era inginer electrotehnic, director la Uzinele Comunale București (UCB). Paul Solacolu a urmat școala primară la București iar în 1935 s-a înscris la Liceul Spiru Haret din București. În 1943 Paul Solacolu a intrat prin concurs la Facultatea de Construcții din cadrul Școlii Politehnice (transformată ulterior în Institutul Politehnic București). A absolvit în 1948 secția de construcții hidrotehnice, făcând parte din ultima promoție înainte de reforma învățământului din 1948 și de desprinderea Institutului de Construcții din cadrul Politehnicii. Ca atare a fost unul din ultimii reprezentanți ai concepției tradiționale a învățământului politehnic din România, care se străduia să creeze cadre tehnice cu o viziune inginerească largă, capabile să acopere domenii foarte variate, spre deosebire de orientarea ulterioară a învățământului tehnic superior, care punea un accent mult mai mare pe specializare. Paul Solacolu a valorificat în mod strălucit această pregătire multilaterală, reușind să aibă rezultate remarcabile atât în domeniul pregătirii sale de bază, al construcțiilor hidrotehnice, cât și în aplicarea cunoștințelor sale în domenii inginerești care s-au dezvoltat ulterior, cum sunt gospodărirea apelor și hidrologia inginerească. Paul Solacolu a avut, ca puțini alții, o viziune a rolului său de inginer, care consta în promovarea și realizarea de lucrări de gospodărire a apelor care să se integreze într-o concepție coerentă de ansamblu.
În 1949 s-a angajat la Sectorul de Studii și Proiectare (SSP) din cadrul Direcției Canalului Dunăre-Marea Neagră (DGC). Paul Solacolu nu și-a schimbat niciodată locul de muncă, însă, în timpul carierei sale, a fost transferat prin reorganizarea institutelor de proiectare la care a lucrat. Astfel, activitatea sa, care a continuat și după pensionarea sa, s-a desfășurat în următoarele institute:
1949 - 1953 Direcția Canalului Dunăre-Marea Neagră - Colectivul Ecluze 1953 - 1959 Institutul de Proiectări pentru Construcții Hidrotehnice - IPCH 1959 - 1969 Institutul pentru Planuri de Amenajare și Construcții Hidrotehnice - IPACH 1969 - 1971 Institutul Studii și Proiectare pentru Îmbunătățiri Funciare și Gospodărirea Apelor -ISPIFGA 1971 - 1975 Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Gospodărirea Apelor - ICPGA 1975 - 1990 Institutul de Studii, Cercetare și Proiectare pentru Gospodărirea Apelor -ISCPGA 1990 - 1998 Institutul Aquaproiect 1998 - 2002 Institutul Național de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărire a Apelor - INMHGA După 2002 Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor - INHGA
Începând din 1965 la toate aceste institute a avut funcția de inginer consilier.
Amenajarea bazinului hidrografic al râului Argeș
Cu toate că a avut contribuții deosebite în concepția unor lucrări hidrotehnice realizate în diferite regiuni ale țării, zona de care s-a ocupat în tot timpul carierei sale a fost bazinul hidrografic al râului Argeș.
Studii preliminare legate de amenajări hidrotehnice în bazinul Argeș
Primele studii ale lui Paul Solacolu privitoare la bazinul râului Argeș au fost elaborate în 1953, când s-a ocupat de schema hidrotehnică a bazinului, pentru irigarea unei suprafețe de 50.000 ha. Spre deosebire de studiile elaborate anterior, care se concentraseră exclusiv asupra unor folosințe izolate, legate fie de valorificarea potențialului hidroenergetic, fie de alimentarea cu apă a capitalei, studiul lui Paul Solacolu, chiar dacă se concentra asupra utilizării apelor pentru agricultură, era una dintre primele lucrări care se preocupa de problema utilizării în scopuri multiple a resurselor Argeșului. Au urmat studiile legate de soluționarea problemelor hidrotehnice ale Capitalei, care au constituit totdeauna o parte de importanță deosebită din studiile legate de bazinul Argeșului.
Conform viziunii din acea vreme, aceste studii se refereau la zone limitate și nu abordau într-un mod unitar ansamblul problemelor de gospodărire a apelor din bazinul Argeșului. Aceste studii l-au familiarizat pe Paul Solacolu cu problemele hidrotehnice ale bazinului și cu soluțiile pentru rezolvarea lor.
Optica s-a modificat odată cu elaborarea planurilor de amenajare a apelor din România. Planurile de amenajare au încetățenit atât conceptul de amenajare a cursurilor de apă în scopuri multiple, pentru satisfacerea ansamblului necesităților economiei naționale cât și cel de amenajare integrală, în care un bazin hidrografic era considerat un tot unitar. Paul Solacolu a fost unul din principalii promotori ai acestor idei, pe care le-a aplicat cu mult succes în planurile bazinelor hidrografice pe care le-a coordonat.
Planul de amenajare al bazinului Argeș
Odată cu încetățenirea conceptului de amenajare complexă și integrală a apelor, Paul Solacolu a coordonat în calitate de șef de proiect elaborarea planului de amenajare al bazinului Argeș. El a avut în continuare, în timpul întregii sale cariere, responsabilitatea coordonării lucrărilor din cadrul bazinului și asigurării integrării lor în prevederile planului de amenajare. De asemenea, el s-a ocupat în repetate ocazii cu actualizarea prevederilor planului de amenajare, ținând seama de modificarea condițiilor social-economice.
Contribuția esențială a lui Paul Solacolu la amenajarea Argeșului constă în determinarea amplasamentului și funcțiunilor lucrărilor de gospodărire a apelor – în principal lacuri de acumulare și derivații - din cadrul bazinului. Deși a avut responsabilitatea proiectării directe a unora dintre aceste lucrări, chiar și cele care au fost proiectate de alți specialiști au fost realizate în amplasamentele identificate de Paul Solacolu și au respectat condițiile funcționale pe care el le stabilise în cadrul schemei generale de amenajare a bazinului sau pe care le-a detaliat în diferite studii de gospodărire a apelor pe care le-a coordonat. De asemenea, diferitele lucrări de satisfacere a cerințelor de apă sau de combatere a efectelor dăunătoare ale apelor au fost executate respectând aceleași funcționalități.
thumb|300px|right|Lacul de acumulare Vidraru Chiar înainte de terminarea tuturor planurilor de amenajare, a început în România un amplu program de lucrări de gospodărire a apelor. Conform viziunii planurilor de amenajare, majoritatea lucrărilor erau concepute ca lucrări cu folosințe multiple. O primă amenajare de acest tip a fost lacul de acumulare Vidraru. Însăși promovarea proiectului a dat naștere unei confruntări a celor două concepții, Ministerul Energiei Electrice susținând începerea cu prioritate a lucrărilor de amenajare a Lotrului – mai eficiente din punct de vedere hidroenergetic însă cu avantaje reduse pentru alte folosințe – iar Comitetul de Stat al Apelor având preferință pentru amenajarea Argeșului, care avea avantaje multiple, chiar dacă din punct de vedere energetic avea parametri mai puțin favorabili decât amenajarea Lotrului. Nivelul de dezvoltare al țării din acea perioadă nu permitea executarea ambelor lucrări simultan. Deși ambele proiecte au fost realizate în timp, decizia de a începe întâi sistemul Vidraru, care pe lângă producerea de energie electrică servea și pentru alimentarea cu apă a zonelor Pitești și București, pentru dezvoltarea irigațiilor pe cursul Argeșului și pentru atenuarea undelor de viitură de pe Argeșul superior, a dovedit viabilitatea practică a conceptului de amenajare în scopuri multiple. În calitate de responsabil pentru bazinul Argeș, Paul Solacolu a furnizat majoritatea documentațiilor care au permis argumentarea în favoarea amenajării în primul rând a bazinului Argeș și a prezentat în 1958 profesorului Cristea Mateescu, consilier al Institutului de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH) pentru barajul Vidraru, oportunitatea extinderii captărilor secundare până la Râul Doamnei, justificate economic atât sub aspectul energetic cât și cel al gospodăririi complexe a apelor, permițând mărirea acumulării proiectate de la 250 milioane m³ volum util la 320 milioane m³, așa cum s-a realizat.
Prezintă interes scoaterea în evidență a deosebirii concepției de gospodărire a apelor între lucrările realizate în etapele anterioare, în special cea a lacului de acumulare Izvorul Muntelui de pe Bistrița (început în 1950) și cea care a stat la baza lacului Vidraru. Deși pentru lacul Izvorul Muntelui se prevăzuse posibilitatea irigării unor mari suprafețe din Bărăgan, aceste lucrări nu au fost promovate simultan cu amenajarea hidroenergetică; construcția canalului magistral pentru irigații a fost începută abia în anii 1980 și nu a fost niciodată terminată. Noua concepție adoptată a fost de a se realiza practic simultan atât barajul cât și lucrările de deservire ale diferitelor folosințe. Cu toate că lucrările au fost executate de beneficiarii diferitelor folosințe, coordonarea lucrărilor astfel încât ele să se încadreze într-un ansamblu unitar i-a revenit lui Paul Solacolu.
În continuare, Paul Solacolu a fost coordonatorul studiilor de gospodărire a apelor legate de lacul de acumulare Vidraru, partea de proiectare a construcțiilor fiind preluată de Ministerul Energiei Electrice. Amenajarea cuprindea, pe lângă barajul Vidraru și centrala hidroelectrică de la Corbeni și seria de derivații atât din afluenți ai Argeșului (Vâlsan, Râul Doamnei și alții) precum și din râul Topolog din bazinul Oltului. Din punctul de vedere al gospodăririi apelor, aceste derivații permiteau sporirea efectului regularizator al lacului Vidraru, prin mărirea debitului controlat.
Amenajarea cursului Argeșului în zona municipiului Pitești
Barajul Vidraru era prima lucrare dintr-un ansamblu de lucrări de amenajare a Argeșului, care au continuat în anii următori prin realizarea succesiunii de lacuri de acumulare și centrale hidroelectrice de pe cursul Argeșului, în aval de Vidraru. Amenajările din amonte de Pitești aveau în principal folosință hidroenergetică, barajele realizând doar mici lacuri de acumulare cu rol de regularizare zilnică a debitelor, conform cerințelor producției de energie electrică. Ele au fost executate de Ministerul Energiei Electrice, respectându-se cerințele funcționale stabilite prin planul de amenajare al bazinului Argeș.
În zona Pitești însă, datorită dezvoltării municipiului cât și a zonei industriale învecinate, amenajarea Argeșului ridica probleme complexe legate de alimentarea cu apă orășenească și industrială precum și de apărarea împotriva inundațiilor a zonei din lunca râului. Realizarea unor lucrări hidrotehnice importante într-o zonă orășenească impunea și o serie de constrângeri determinate de sistematizarea zonei. Deși studiile preliminare de specialitate au stabilit oportunitatea construirii a 2 baraje de priză la Bascov și Prundu – Pitești, din inițiativa conducătorului politic local, susținută de șeful statului, s-a decis realizarea a două mici acumulări în cele două amplasamente. Responsabilitatea coordonării acestor lucrări a reveni Institutului Studii și Proiectări pentru Îmbunătățiri Funciare și Gospodărirea Apelor (ISPIFGA), beneficiar al investițiilor fiind desemnat Ministerul Agriculturii în 1969. Paul Solacolu a fost numit șef de proiect pentru Lacul de acumulare Bascov și Lacul de acumulare Pitești (Prundu), proiectarea lucrărilor efectuându-se de către Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH).