thumb|right|275px|Asediul Antiohiei în timpul primei cruciade Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.
Caracterul și cauzele cruciadelor Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză, ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.
Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație, împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi, prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolice și ortodoxe, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.
Cruciada I (1096–1099)
thumb|Conciliul de la Clermont thumb|Cruciada săracilor thumb|left|200px|Drumul primei cruciade thumb|Cei patru șefi ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de Toulouse și Tancred de Taranto. În Consiliul de la Clermont din 1095, în cadrul sinodului(adunare bisericeasca), Papa Urban al II-lea a anunțat public cruciada pentru eliberarea Țării Sfinte de sub ocupația musulmanilor, declarând "nimicirea dușmanilor creștinătății și iertarea eternă a păcatelor pentru cei care vor lupta sub semnul crucii". Răspunsul a fost pozitiv, iar papa le-a spus episcopilor să se întoarcă în parohiile lor și să obțină susținere pentru cruciadă pe fondul slǎbirii puterii selgiucizilor din Orient.
Fiecare grup de creștini trebuia să se supună seniorului local și să se autofinanțeze. Grupurile trebuiau să se mobilizeze în august 1096 și să pornească spre Constantinopol, unde aveau să se alăture armatei gigantice a Bizanțului, să-i izgonească pe turcii selgiucizi din Asia Mică și să înainteze spre sud, prin Siria, până la Ierusalim. Cavaleri și oameni de rând, țărani și meșteșugari, chiar și hoți și călugări , au pornit la drum, conduși de Petru Eremitul și Walter cel Sărac. Cea mai mare parte dintre ei n-au ajuns niciodată în Palestina, fiind uciși, iar ceilalți au devenit hoarde de sălbatici și flămânzi.
Patru mari armate de cruciați s-au format și au ajuns până la Constantinopol pe rute diferite. Primul care a sosit, în decembrie 1096, a fost grupul din Lorena, din Franța de Nord și Germania, condus de Godefroy de Bouillon. Al doilea sosit a fost un contigent de normanzi din sudul Italiei, condus de către ducele Boemund de Taranto și contele Tancred. Un al treilea grup a ajuns din sudul Franței, sub contele Raimond al IV-lea de Toulouse. Cel de-al patrulea era compus din francezi, normanzi și englezi, sub comanda ducelui Hugh de Vermandoi, a lui Robert Curthose de Normandia și a lui Stephen de Blois, sosind în mai 1097.
Când au ajuns la Constantinopol, liderii cruciaților au fost supuși presiunilor de către împăratul Alexios I Comnen pentru a fi de acord că orice foste teritorii bizantine să-i revină lui. Pe cruciați aceste revendicări i-au nemulțumit și au început să-l bănuiască pe Alexios de motive oportuniste.
Traversând Asia Mică, cruciații s-au îndreptat spre Niceea, capitala turcilor anatolieni. Alexios a convins garnizoana de acolo să i se predea lui personal, și nu cruciaților, fapt care a întărit suspiciunile cruciaților în privința împăratului bizantin. Armata s-a divizat, diferite grupuri cucerind orașele Tarsos, Antiohia și dincolo de Eufrat, Edessa. Bohemund din Taranto se proclama prinț de Antiohia, iar Baudouin din Flandra ataca orașul Edes (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat. Majoritatea obiectivelor cruciaților au cedat ușor în față forțelor uriașe, predându-se înainte ca o armata turcească să le vină în ajutor. După Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre Ierusalim. thumb|250px|left|Confruntare din timpul asediului Antiohiei (1097–98).
Au ajuns în preajma Ierusalimului la 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și păzit de o garnizoană egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit de la Genova cu mașinăriile de asediu necesare pentru atacul decisiv asupra zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații au asediat Ierusalimul cu o armatǎ de 1300 de cǎlǎreți (cavaleri) și 12 000 de infanteriști cruciați englezi, francezi și germani, conduși de cavalerii nobili ca Raimond al IV-lea de Toulouse (Conte de Toulouse, marchiz de Provența și conte de Tripoli), Tancred de Taranto (cavaler normand, Principe de Galileea și regent al Antiohiei), Robert al II-lea de Flandra, Robert Curthose și Godefroy de Bouillon (Senior de Bouillon, Duce al Lotharingiei Inferioare și viitor suveran al regatului Ierusalimului).
Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și mercenari nubieni conduși de guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla. După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a două zi dimineață. Musulmanii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați fără nicio deosebire. 70.000 de civili au fost măcelăriți. Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare din Gestă, "...măcelul a fost așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne..." După cum scria Raymond de Aguilers "...oamenii călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor."
Tancred a cerut ca pradă de război cartierul templului și a oferit aici protecție celor câțiva musulmani de aici, dar nu a putut împiedică uciderea lor de camarazii săi de arme. Atrocitățile din timpul asediului Ierusalimului au rămas o pată neagră în istoria creștinismului medieval. Justificarea oferită pentru masacrarea populației orașului: sângele necredincioșilor avea să purifice Orașul Sfânt. thumb|350 px|Cucerirea Ierusalimului
După masacru, Godfroy de Bouillon a fost numit Advocatus Sancti Sepulchri (Protector al Sfântului Mormânt), în 22 iulie 1099, el refuzând să fie încoronat rege în orașul în care Cristos a purtat cununa de spini. Raymond a refuzat să primească vreun titlu. Dar victoria bătăliei de la Ascalon le-a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului, Godfrey devenind doar suveran. Grosul armatei cruciate s-a întors acasă, lăsându-l pe Godfroy cu o mică forță pentru a apăra orașul. Cruciații au întemeiat patru regate latino-creștine în Palestina și Siria. Cruciadele au mai continuat încǎ douǎ secole, de pe urmă cǎrora câteva sute de mii sau chiar milioane de oameni și-au pierdut viețile. În mai puțin de un an, Godfroy a fost succedat de fratele sau, Baldwin I, la conducerea Ierusalimului, primind titlul de rege. Vestea succesului primei cruciade s-a răspândit în întreagă Europa, inspirând pe mulți să o reproducă. Cruciada nu a creat însă un climat politic stabil în Orientul Mijlociu.
Noii regi ai Ierusalimului s-au aflat într-o continuă stare defensivă, apărându-și teritoriul contra raidurilor repetate ale sarazinilor. Lumea musulmană s-a unit sub conducerea lui Zanghi, stăpânitorul Mosulului, iar în 1144, a recucerit Edessa.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: Regatul Ierusalimului, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile de Senioria de Tyr, Senioria de Ramla, Senioria de Kerak, Senioria de Ascalon, Senioria de Beirut, Senioria de Sidon, Senioria de Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale.
Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.
Cruciada a II-a (1147–1149)
thumb|Asediul Damascului Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pentru o vreme, au pus capăt rivalităților dintre ele și, unindu-se, au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulțumirile din rândul populației supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani. În 1145, papa a decretat Cruciada a doua că răspuns direct la pierderea Edessei. În luna martie 1146, cǎlugǎrul Bernard de Clairvaux chema la război sfânt contra sarazinilor nu ca să-i convertească pe aceștia, pentru că el credea în libertatea actului de credință, ci ca să-i împiedice de a face rău creștinilor.
Cruciada a atras mulți recruți: regele Franței, Ludovic al VII-lea al Franței și împăratul romano-german, Conrad al III-lea al Germaniei. Conrad a plecat din Nurnberg în mai 1147, iar Ludovic l-a urmat la o lună după aceea, însoțit de soția sa, Eleanor de Aquitania. Armata romano-germană a ajuns la Constantinopol, unde Conrad a primit sfaturi de la împăratul bizantin, Manuel I Comnen, care i-a spus lui Conrad să meargă de-a lungul coastei Asiei Mici și să trimită acasă pelerinii necombatanți care îl însoțeau.