Otto al III-lea al Sfântului Imperiu Roman

Otto al III-lea () a fost cel de-al patrulea conducător al Dinastiei Ottoniene, fiul împăratului Otto al II-lea și al soției sale Teofanu, nepoata împăratului bizantin Ioan I Tzimiskes. Otto al III-lea a fost rege romano-german din 983 și împărat al Sfântului Imperiu Roman din 996 până la moarte.

La vârsta de trei ani Otto al III-lea a fost ales rege romano-german. Până când Otto a atins vârsta majoratului, imperiul a fost guvernat de trei femei: mama sa, împărăteasa Theophanu, bunica sa, Adelaida de Burgundia, și o mătușă, Matilda, persoană foarte cultă și deosebit de deșteaptă, stareță a Mănăstirii Quedlinburg.Stephan Vajda: Die Babenberger. Aufstieg einer Dynastie, Editura ORAC, Viena, 1986, ISBN: 3-7015-0011-8, p. 26. În timpul domniei sale puterea s-a concentrat în Italia. Domnia lui a fost caracterizată de decizii foarte individuale. Otto și-a instituit propriii candidați împotriva voinței nobilimii din Roma, cu ajutorul confidenților săi, Bruno de Carintia (ca papă Grigore al V-lea) și Gerbert de Aurillac (papa Silvestru al II-lea). În timpul cârmuriii sale a fost înființată în Polonia o arhiepiscopie care a fost prima organizare bisericească independentă față de imperiu. În 1001 Otto a trebuit să părăsească Roma din cauza unei rebeliuni. Moartea sa timpurie a zădărnicit încercarea de recucerire a Romei. Trupul său a fost îngropat în biserica Marienkirche, astăzi Domul din Aachen.

Multă vreme Otto nu a fost considerat un împărat „german”. Bazat pe cercetările istoricului Percy Ernst Schramm, care mai presus de toate a subordonat politica lui Otto al III-lea față de Italia conceptului de Restauratio imperii (Renovatio imperii Romanorum - Restaurarea Imperiului Roman), cercetările recente urmăresc să stabilească în ce măsură perioadei sale de domnie i se pot atribui concepte politice de anvergură.

Biografie

Copilăria Părinții lui Otto al III-lea au fost împăratul Otto al II-lea și soția sa, prințesa bizantină Teofanu. Otto s-a născut în anul 980 în timpul unei călătorii de la Aachen la Nijmegen în pădurea Ketil.Gerhard Hartmann, Karl Schnitt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte., Editura Marix, Wiesbaden 2006, ISBN 978-3-86539-074-5, p. 154. El a avut trei surori: Adelaida, Sofia și Matilda.

Fiind cel ce a dat numele „Austria” teritoriului care urma să facă parte din actualul stat cu aceeași denumire, Otto al III-ea a fost o figură deosebită în istoria europeană. Contemporanii săi l-au numit Mirabilia mundi (Minunea lumii). Se pare că era deosebit de frumos, asemenea unui înger ca înfățișare și ca suflet, cu o strălucire dumnezeiască. Om plin de zel, ducând o viață de ascet, Otto nu s-a căsătorit niciodată și a trăit în singurătate demnă în poziția sa suveran care nu excludea din când în când luxul și fastul regal. Educația primită de Otto a fost complexă, vorbea fluent greaca și latina și compunea versuri cu temă religioasă.Stephan Vajda: Die Babenberger. Aufstieg einer Dynastie, Editura ORAC, Viena, 1986, ISBN: 3-7015-0011-8, p. 28.

Începuturi incerte În iulie 982 armata tatălui său a fost zdrobită de sarazini în bătălia de la Stilo. Împăratul a reușit cu greu să scape. În mai 983 a fost convocată o dietă la Verona unde cea mai importantă decizie a fost alegerea lui Otto al III-lea ca rege romano-german. Aceasta a fost singura alegere a unui rege romano-german desfășurată pe pământ italian.Thilo Offergeld: Reges pueri. Das Königtum Minderjähriger im frühen Mittelalter., Hannover 2001, p. 656.

Otto al III-lea a călătorit în același an peste Alpi pentru a fi încoronat ca rege romano-german în Aachen, locul tradițional de încoronare al dinastiei ottoniene. Ceremonia încoronării care a avut loc de Crăciun în 983, a fost condusă de arhiepiscopii Willigis de Mainz și Ioan de Ravenna. Tatăl său, Otto al II-lea, murise pe 7 decembrie la Roma de malarie.Gerhard Hartmann, Karl Schnitt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschichte., Editura Marix, Wiesbaden 2006, p. 143. Aflată cu întârziere, vestea morții acestuia a întrerupt sărbătorile dedicate încoronării lui Otto al III-lea ca rege romano-german.

Tânărul rege avea vârsta de 3 ani. Deoarece la acea vreme „regența” nu era o formă cunoscută de guvernare în imperiu, fiind deja bolnav Otto al II-lea a impus alegerea fiului său ca rege romano-german și încoronarea lui astfel încât să fie împiedicată alegerea unui rege din altă familie nobiliară. Totuși Otto al II-lea nu a putut împiedica prin testament preluarea tutelei fiului său minor de către Henric al II-lea al Bavariei.

Moartea lui Otto al II-lea a dus la revolte împotriva conducătorilor ottonieni atât în Italia cât și în estul imperiului. În anul 983 o revoltă a populației slave la est de Elba a anulat succesul acumulat anterior de politica misionară creștină. Această situație nesigură i-a determinat pe mulți episcopi să se împotrivească domniei prelungite a unui minor.

Lupta pentru moștenirea tronului imperial Aparținând liniei bavareze a Ottonilor, Henric al II-lea cel Certăreț era cea mai apropiată rudă de sex masculin a lui Otto. La moartea lui Otto al II-lea, Henric se afla închis la Utrecht datorită unor rebeliuni împotriva acestuia. El a fost eliberat de episcopul Folcmar de Utrecht imediat după moartea lui Otto al II-lea. Arhiepiscopul de Köln, Warin l-a încredințat pe tânărul rege lui Henric al II-lea, datorită legăturii de rudenie. Nu a existat nicio opoziție în această privință, deoarece mama lui Otto, Teofanu, bunica Adelaida și mătușa Matilda se aflau în Italia.

Henric dorea să preia cârmuirea mai degrabă decât tutela copilului.Gerd Althoff: Otto III. (Gestalten des Mittelalters und der Renaissance.), Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2, p. 42. O formulare dintr-o scrisoare a lui Gerbert de Aurillac a dus la ideea că Henric trebuie să fi fost coregent, după modelul bizantin.Franz-Reiner Erkens: ... more Grecorum conregnantem instituere vultis? Zur Legitimation der Regentschaft Heinrichs des Zänkers im Thronstreit von 984., în: Frühmittelalterliche Studien, vol. 27 (1993), pp. 273–289. Totuși nu există alte dovezi că ideea de coregență a existat.Hagen Keller, Gerd Althoff: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024. Stuttgart 2008, S. 275. Henric a încercat să-și atingă scopul prin câștigarea susținerii celor mai importanți nobili din imperiu.Gerd Althoff: Verwandte, Freunde und Getreue. Zum politischen Stellenwert der Gruppenbindungen im früheren Mittelalter., Darmstadt 1990, pp. 119-121. Întrucât strădaniile și negocierile sale au eșuat și pentru a evita un conflict militar, Henric l-a redat pe Otto mamei sale, Teofanu pe 29 iunie 984 la Rohr în Turingia.

Regența împărăteselor (985–994) Teofanu a reușit să preia guvernarea în numele fiului ei, în ciuda multor dificultăți întâmpinate. Ea s-a intitulat „Teofanu, împărăteasă din voia lui Dumnezeu”.Heinrich Klauser: Lexikon deutscher Herrscher und Fürstenhäuser, Editura Kiesel, Salzburg 1982, ISBN 3-7023-4010-6, p. 202.

Din anul 984 și până la moartea sa timpurie în anul 991, Teofanu a condus guvernarea, timp în care nu au existat conflicte deschise. miniatura|Sarcofagul împărăteasei Teofanu (Biserica Sf. Pantaleon, Köln) Prin intervenții constante cancelarul episcop Hildebold de Worms și capelanul Willigis de Mainz au devenit „coregenți” ai împărătesei.

În anii 985–987 armatele saxone au dus campanii împotriva populației slave de pe Elba. În timpul incursiunii din anul 986 împotriva slavilor, Otto, în vârstă de șase ani, a participat pentru prima dată la o campanie militară. În septembrie 991 Otto a participat la o nouă campanie împotriva slavilor, în Brandenburg, urmată de o alta în anul 992 în același teritoriu.Jürgen Petersohn: König Otto III. und die Slawen an Ostsee, Oder und Elbe um das Jahr 995. Mecklenburgzug – Slavnikidenmassaker – Meißenprivileg. In: Frühmittelalterliche Studien, vol. 37 (2003), p. 102 (versiune online)

În anul 989 Teofanu a întreprins o călătorie în Italia fără fiul ei pentru comemorarea morții soțului ei. Ea a predat administrația centrală confidentului ei Ioan Philagathos (devenit mai târziu antipapă) care a primit funcția de Arhiepiscop de Piacenza. În Italia Teofanu a emis câteva documente în nume propriu, într-unul chiar dând numelui ei forma masculină „Theophanis gratia divina imperator augustus”.Hagen Keller, Gerd Althoff: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024., Stuttgart 2008, p. 284. La un an de la întoarcerea ei din Italia, Teofanu a murit pe 15 iunie 991 în prezența fiului ei la Nijmegen fiind înmormântată în Mănăstirea Sfântul Pantaleon din Köln. Nu se știe care au fost ultimele sfaturi sau instrucțiuni pe care le-a dat fiului ei. Mai târziu regele nu a cruțat nicio cheltuială pentru mântuirea sufletului mamei sale. În documente Otto o pomenește ca „iubita mamă”, făcând donații generoase mănăstirii din Köln unde fusese înmormântată.

Pentru câțiva ani regența a fost preluată de Adelaida, bunica lui Otto, sprijinită de mătușa Matilda, stareță în Quedlinburg. Sub conducerea lor moneda ottoniană a atins apogeul, însă ele nu au reușit să pună în practică politica Teofanei.Heiko Steuer: Das Leben in Sachsen zur Zeit der Ottonen., în: Matthias Puhle (ed.): Otto der Große, Magdeburg und Europa., Editura Zabern, Mainz 2001, p. 106.

Începutul domniei Trecerea la guvernarea independentă nu a avut loc printr-un act demonstrativ sau la o dată anume, ci prin renunțarea treptată la regența bunicii Adelaida.Hagen Keller, Gerd Althoff: Spätantike bis zum Ende des Mittelalters. Die Zeit der späten Karolinger und der Ottonen. Krisen und Konsolidierungen 888–1024. Stuttgart 2008, p. 287; Thilo Offergeld: Reges pueri. Das Königtum Minderjähriger im frühen Mittelalter. Hannover 2001, p. 740. În cercetare există opinia larg răspândită că Otto al III-lea a primit puterea deplină de a guverna la o dietă în Sohlingen în septembrie 994, într-un ritual simbolic numit Schwertleite (similar celui de ridicare la rangul de cavaler). Sursele istorice nu conțin referiri la un act care ar fi marcat sfârșitul regenței și începutul guvernării independente.Thilo Offergeld: Reges pueri. Das Königtum Minderjähriger im frühen Mittelalter., Hannover 2001, p. 734. Un document din 6 iulie 994 prin care Otto a dăruit domeniul Eschwege surorii sale, Sofia, a fost interpretat de istoricul Johannes Laudage ca începutul guvernării sale independente.Johannes Laudage: Das Problem der Vormundschaft über Otto III., în: Anton von Euw/ Peter Schreiner (ed.): Kaiserin Theophanu: Begegnung des Ostens und Westens um die Wende des ersten Jahrtausends, Köln 1991, p. 274. Totuși Otto certificase multe donații – inclusiv pentru Sofia – pe când era încă minor.Gerd Althoff: Otto III., Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2, p. 73.

Otto a luat primele decizii independente încă din anul 994 când l-a numit cancelar al Italiei pe confidentul său Heribert de Köln, o funcție care anterior fusese rezervată doar italienilor.Gerd Althoff: Otto III., Editura Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1997, ISBN 3-89678-021-2, p. 79. În același an Otto a dat capelanului său Gebhard funcția de episcop de Regensburg înlocuindu-l pe cel ce fusese ales, clericul Tagino.

În vara anului 995 Otto a ținut o dietă la Quedlinburg și din august până în octombrie a continuat campaniile militare împotriva slavilor de la nord de Elba, care au avut loc aproape anual începând de la revolta slavă din 983. După întoarcerea sa, pe 6 decembrie 995 la Frankfurt a acordat Episcopiei de Meissen privilegii înmulțind astfel veniturile episcopiei care proveneau din zeciuială.